Twistinmysobriety

Home Archive for februarie 2017

la februarie 28, 2017

Femeia inventată este un amețitor și bulversant roman psihologic, un periculos joc a cărei miză este aflarea adevărului și recuperarea integrității morale și psihice.

Cartea are capacitatea de a-ți răsturna toate credințele, de a-ți da lumea peste cap; lecturarea ei te face în mod brutual conștient de tot ce înseamnă manipulare, prefăcătorie, identități multiple, iubire, suferință, nebunie.

Principalele teme disputate pe larg în acest thriller psihologic sunt capcana rețelelor de socializare, diferențele dintre sexe (cu accent pe diferența de vârstă și modul în care se resimte îmbătrânirea la bărbați și femei), fragilitatea și efemeritatea relațiilor (în special cele începute și care se desfășoară pe diferite site-uri de socializare).

Romanul este structurat în mai multe părți, iar narațiunea este povestită din mai multe perspective, ceea ce îngreunează lectura, cititorul simțindu-se la fel de pierdut și neajutorat ca într-o casă a oglinzilor, de altfel scriitoarea mânuind excelent această tehnică de scriere numită povestire în ramă.

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a-i supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

Prologul cărții ne prezintă o înregistrare audio destul de alambicată din care nu putem deduce foarte multe lucruri. Pare confesiunea unei persoane dezechilibrate, un monolog aparent fără cap și fără coadă, plasat strategic, care are rolul de a bulversa și intriga cititorul încă de la prima pagină. Cele două părți, capitole? nici nu știu cum să le numesc, ce urmează imediat prologului, par la prima vedere a elucida misterul și introduc cititorul în povestea propriu-zisă. Aparent, bineînțeles, pentru că pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în poveste, descoperim cu stupoare că tot ceea ce ne-am forțat să înțelegem - toată intriga, toate personajele și toate motivele, este de fapt altceva. Nu știu daca ce scriu aici are sens, cartea aceasta are un efect năucitor, m-a scos puțin din zona de confort cu care eram obișnuită și ador asta, numai că am impresia că o singură lecturare nu este de-ajuns pentru a înțelege în profunzime ceea ce a vrut scriitoarea să transmită. Este o carte greoaie, de factură filozofică și psihologică, o poveste originală și cu substanță, o călătorie în cele mai adânci cotloane ale minții umane. Iar eu ador thrillerele cu accente psihologice, îmi par cele mai complexe și profunde cărți, care dau jos măștile celor din jurul nostru, permițându-ne asfel să-i privim cum sunt ei în realitate și cum suntem noi, pentru că fiecare – atât ei cât și noi, ne construim în secret o identitate care este departe de ceea ce suntem în realitate.

„Îmi închipuisem că aveam să-i redau speranța: nimeni nu murise din cauza ei. În realitate, i-am adus disperarea: nimeni nu murise pentru ea. Pasiunea tragică îi justifica existența: fusese iubită nebunește.”

Prima parte ne înfățișează povestea lui Claire, o femeie care se apropie cu pași repezi de vărsta de cincizeci de ani, divorțată și cu doi copii, profesor universitar. Aceasta se lasă prinsă în capcana virtualului și își creează un cont fals pe facebook, cu scopul de a-și observa din umbră iubitul mult mai tânăr, pe numele lui Jo. Pentru a nu da de bănuit, se împrietenește virtual cu Chris, amicul mai sus numitului Jo și colocatarul acestuia. Din dorința falsă de a deține controlul și de a obține o oarecare confirmare a loialității lui Jo (sau mai degrabă spus, o confirmare a infidelității/nepăsării față de ea), Claire devine Claire Antunes, o brunetă de douăzeci și patru de ani, pasionată de fotografie ( hobby ales strategic, Chris fiind un mare artist în devenire – în realitate un mare pierde-vară). Claire cea de cincizeci de ani știe că în acest mod îl poate observa pe mai tânărul ei iubit, însă ce nu știa la început, atunci când a dat curs acestui joc, e că se va îndrăgosti de Chris și el de ea, adică de Claire cea de douăzeci și patru de ani. Tot în prima parte ni se face cunoscută confesiunea unui medic psihiatru care, îndrăgostindu-se de o pacientă (citiți cartea și veți afla cine este pacienta!), încalcă regulile de etică profesională, iar toată această confesiune ne aduce noi și noi explicații a ceea ce s-a întâmplat și noi viziuni asupra personajelor implicate. Cea de-a doua parte ne-o aduce în prim plan pe Camille, o talentată scriitoare care suferă consecințele greșelilor făcute în numele iubirii.

„Nu aspir la moartea pe scurt, ci la viața pe larg, la existența extremă. Nu orgasmul îl doresc atât de mult, cât plăcerea amețitoare a dorinței. Iubirea nu este subiectul cărților mele, ci izvorul lor.”

„Iubirea înseamnă a trăi în imaginația cuiva. Știți vreo definiție mai bună?”

„(...) dragostea înseamnă să rămâi, deși ai puterea să pleci.”

Acțiunea se succede haotic, cele 200 de pagini, deși puține, se parcurg greoi, deoarece povestea impune un anumit mod de parcurgere, cartea cere atenție și concentrare, te șochează și te lasă gol, descoperit în fața crudei realități.

“Ceea ce nu-mi place la meseria dumneavoastră, la pretinsa dumneavoastră știință, e că nu schimbă nimic. Degeaba știți ce se întâmplă, ce s-a-ntâmplat, totuși, de vindecat chestia asta tot nu vindecă. Chiar când ai înțeles ce te face să suferi, tot te chinui mai departe. Niciun beneficiu. Nu ne putem vindeca de ceea ce ratăm. Nu mai coși cearșafurile rupte.”

Cartea Camillei Laurens te prinde în mreje și nu îți mai dă drumul, este ca un drog și pe măsură ce înaintezi cu lectura, ai impresia că începi să halucinezi. Autoarea este o fină cunoscătoare a psihologiei umane, o jucătoare de primă mână, capabilă să te păcălească de nenumărate ori, să disece și să răstoare povestea pe toate părțile, să amețească și cel mai atent cititor și face toate acestea până la final, când, chiar și atunci, citind ultimul paragraf, ultima frază, lași să îți scape o exclamație de uimire și nici nu mai ști ce ai citit mai exact.

„A fi nebună. Ce înseamnă a fi nebună? (...). Înseamnă să vezi lumea așa cum este. Să fumezi viața fără filtru. Să-ți iei otrava chiar de la sursă.”

Femeia inventată poate fi considerată deopotrivă o odă închinată femeii și un manifest împotriva abuzurilor și nedreptăților comise față de aceasta. Este o carte scrisă cu măiestrie, foarte bine documentată și, într-o oarecare măsură, violentă. Este o adevărată provocare să o duci până la final. Eu vă provoc să o citiți, nu aveți nimic de pierdut (poate doar încrederea în ~~oameni~~ bărbați). Poate fi la fel de bine o poveste reală – cum am spus, limbajul psihiatric și subiectele de actualitate nu sunt alese întâmplător de către Camille, deloc singulară, din care puteți învăța multe. Este un strigăt de ajutor, o metamorfoză a umanității și a iubirii, o paralelă între viața reală și cea virtuală, tinerețe și bătrânețe, feminism și misoginism, real și fictiv, original și invenție, dorință și dragoste.

„Cât aș vrea, uneori, să fiu bărbat. Ar fi tare liniștitor.”

Mii de mulțumiri editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare. Femeia inventată este una dintre cele mai noi apariții ale anului 2017 din colecția Babel și poate fi achiziționată de aici.

Femeia inventată este un amețitor și bulversant roman psihologic, un periculos joc a cărei miză este aflarea adevărului și recuperarea...

la februarie 27, 2017

Dezastrele aviatice sunt fascinante. Fascinante într-un mod tragic, morbid, șocant. Subiect de discuție și dezbatere, prezentate pe larg în cadrul unor documentare, filme sau cărți, accidentele aviatice sunt disputate atât de marii specialiști în domeniu, care recreează dezastrele în scopul de a găsi diferite metode prin care să se evite o posibilă viitoare repetare a respectivei tragedii, cât și de cei care nu au nimic în comun cu lumea pilotajului, oameni simpli a căror curiozitate și emfază crește la vedera unui titlul de genul Dezastre în aer, atrași în mod inexplicabil în tragedia altor persoane, empatizând pentru câteva minute cu acestea și spunându-și că lor nu li se va întâmpla niciodată asta, că este aproape imposibil, nu ai cum să te duci relaxat într-o călătorie, entuziasmat peste poate de destinația pe care ți-ai ales-o și la care până în acel moment doar ai visat, entuziasmat de zborul cu acea pasăre gingantică incredibil de albă și strălucitoare în înaltul cerului și la finalul căruia vei poposi într-o altă țară, pregătit de câteva zile de explorare, relaxare. Dar dacă la finalul călătoriei mult visate te așteaptă altceva? Mai rău, dacă finalul acela fericit s-a topit în negura timpului, locul fiindu-i luat de un final neșteptat, imprevizibil, tragic?

„Un accident de avion nu este doar suma obținută adunând cronologia + elementele mecanice + factorii umani. Ci este o tragedie incomensurabilă, una care ne demonstrează, în ultimă instanță, faptul că omul deține doar un control limitat asupra universului și care ne face să simțim puterea umilitoare a morții colective.”

Autorul, scenaristul și regizorul Noah Hawley ne prezintă un astfel de final în cea mai recentă carte a lui, Înainte de cădere, un roman surprinzător care îmbarcă cititorul la bordul unui avion particular OSPRY 700SL, acolo unde vom face cunoștință cu grandoarea, beneficiile și opulența oferite de bani, dar și cu reversul acestora – nepăsarea, dezumanizarea, indiferența, degradarea psihică. Persoane sus-puse, bussinesmani implicați în afaceri mai puțin legale, directori executivi ai unor canale de televiziune arhicunoscute, unde mass media mușcă din viața celor vizați mai ceva ca un rechin dintr-o pradă, prezentatori de știri și reality-showuri capabili să calce pe cadavre pentru a-și păstra locul confortabil de la pupitrul aflat undeva la cel mai de sus etaj al unui zgârie nor și banii din cont, jurnaliști fără scrupule antrenați de viață să lase deoparte decența și orice mică urmă de empatie de care ar fi fost în stare odată, totul pentru exclusivitate, prim-plan, faimă, bani.

„Credem că am inventat această lume a tehnologiei în folosul nostru, dar cum putem ști dacă nu cumva noi trebuie să îi fim slujitori? Ca să filmeze ce vrem, obiectivul camerei trebuie îndreptat asupra acelui lucru. Pentru ca microfonul să-și facă treaba, trebuie mai întâi să punem o întrebare. Douăzeci și patru de ore pe zi, cadru după cadru, hrănim această fiară flămândă cu care vrem să filmăm totul. Cu alte cuvinte, televiziunea există pentru noi sau noi existăm ca să ne uităm la televizor?”

Un avion privat cu unsprezece pasageri la bord se prăbușește în Oceanul Atlantic, după doar șaisprezece minute de zbor. Singurii supraviețuitori sunt un bărbat trecut de patruzeci de ani, pictor talentat, dar prea puțin apreciat, care nici măcar nu trebuia să se afle în avion, fiind un necunoscut pentru ceilalți și neaparținând aceleiași clase sociale, Scott, și băiatul directorului exclusiv de televiziune, JJ, în vârstă de doar patru ani.

Scenele care prezintă momentul imediat de după catastrofă, când Scott se luptă cu valurile,curenții, întunericul, rechinii, propriul corp și propria determinare, totul pentru a-și salva viața, pe a lui și pe a micuțului băiat, sunt copleșitoare. Ireale. Desprinse parcă dintr-un film de groază. Dintr-o carte de suspans. Dar uneori, acest coșmar poate deveni realitate, și nimeni, chiar nimeni nu este cruțat de furia și impactul unui accident.

„Apa din jurul lui este vânătă și neagră; în lumina lunii sclipește intermitent albul rece al crestelor valuri. A început să i se jupoaie pielea de pe picioare în locurile unde se freacă unul de celălalt, iar sarea contribuie perfid la agravarea rănilor. Buzele îi sunt crăpate și uscate. Pescărușii zbiară și se învârt deasupra lor ca vulturii în așteptarea sfărșitului. Își bat joc de el cu țipetele lor, iar Scott îi trimite la dracu’în gând. În adâncul oceanului există lucruri incredibil de vechi, inimaginabil de mari – uriașe fluvii submarine, care aduc apă caldă din Golful Mexic. Oceanul Atlantic este un nod de autostrăzi, de poduri și intersecții subacvatice. Și pe această hartă rutieră a adâncului, ca un punct pe un purice, se luptă Scott Burroughs pentru viața lui.”

Misterul tragediei planează asupra întregii lumi. Nu se cunosc cauzele prăbușirii avionului, în încercarea aflării adevărului deschizându-se o anchetă minuțioasă. Eroare mecanică, eroare de pilotaj, sabotaj pentru a împiedica ancheta desfășurată împotriva afaceristului Ben Kipling sau atac terorist la adresa directorului de televiziune Bateman? Toate aceste ipoteze sunt perfect valabile până la proba contrarie și în lipsa oricăror probe grăitoare, învârtite pe toate părțile și dezbătute atât de oamenii legii, cât și de media, care, bineînțeles denaturează realitatea.

O a cincea ipoteză ia amploare pe măsură ce viețile pasagerilor, fie ei vii sau morți, sunt afișate pe tapet în văzul tuturor: Scott Burroughs nu făcea parte din tabloul oamenilor de seamă, așadar este posibil ca toată această tragedie să fi fost cauzată în secret de acest pictor mediocru, care pe deasupra mai este și un bun înotător și a reușit ca prin minune să se salveze de la un înec iminent, înnotând opt ore în ocean cu un puști în spate. Coincidență sau premeditare? Lucrările lui înfățișează dezastre din lumea transporturilor – deraiere de tren, ambuteiaj pe autostradă, prăbușirea unui avion. Arta devine o posibilă probă incriminatorie, iar Scott ținta bărfelor și supozițiilor.

Rămas orfan de la o vărstă fragedă, despărțit în circumstanțe devastatoare de părinți și surioara mai mare, JJ se agață ca de un colc de salvare de singura figură sinceră și prietenoasă, de unicul om cu care mai împărtășește un trecut, de cel care alături de el a dat ochii cu moartea și a biruit-o. Nevoit să se maturizeze mult prea devreme, să înfrunte realitatea și să descopere răutatea fără limite a celor din jur, JJ se închide în sine, devine tăcut și singura persoană față de care manifestă un oarecare interes este salvatorul său, Scott.

“Să nu uiți, îi spune el băiatului, că tu ești eroul meu.”

Pe măsură ce acțiunea se desfășoară în ritm alert, iar paginile alunecă tot mai rapid, cititorul este introdus în viața privată a celor unsprezece pasageri, fiind martorul mut al celor mai intime gânduri și acțiuni ale acestora. Flashbackurile au fost întotdeauna preferatele mele și le consider extreme de utile atunci când se dorește descoperirea unor secrete și povești care altminteri ar fi rămas scufundate în cele mai adânci ape, la limita dintre adevăr și ipoteză. Capitol după capitol, poveste cu poveste, pătrundem din ce în ce mai adânc în psihologia personajelor, în viața unor oameni puternici la suprafață, dar vulnerabili în adâncul lor, bogați, dar sărăciți de cele mai elementare simțuri. Ne izbim de realitatea cruntă și descoperim multiplele fațete ale oamenilor. Asistăm neputincioși la acest război al oamenilor, noi între noi, e care pe care, e lipsă de empatie, e nepăsare și ignoranță. Rămânem impasibili și orbi în fața tragediilor suferite de alte persoane, ba chiar uneori mai și facem din asta un subiect de bârfă, fără a contribui cu nimic la îmbunătățirea situației ori la ameliorarea suferinței celor din jurul nostru. Respectul și decența sunt cuvinte uitate. Iar media se hrănește cu astfel de tragedii, absoarbe cu nesaț ce a mai rămas din firava putere a celor implicați și dă naștere unui spectacol pe cinste, în care eu, tu, noi toți, privim deznădăjduiți și (de cele mai multe ori) însetați după mai mult, după spectaculos, după show.

“Circul mediatic, setea de sânge proaspăt a reporterilor.”

Viața ne oferă nenumărate surprize, unele deloc plăcute. La mijloc e karma sau poate altă forță secretă. E viață care ne atrage în joc iar noi nu putem face altceva decât să jucăm pe melodia impusă. Ne credem invincibili, superiori celorlalte viețuitoare și celorlalți oameni, de neatins, dar în realitate suntem doar o infimă parte a unui întreg – un imens puzzle care uneori este de nedescifrat. Avem impresia că deținem toate secretele, că lucrurile “imposibile” nu ni se vor întâmpla nouă, că suntem capabili să reacționăm cu cap și să cădem în picioare, precum o felină grațioasă. În realitate, puține lucruri pot fi prevăzute și doar o mică parte dintre ele rezolvate.

„Aceasta este planeta numită Pământ, din centrul Căii Lactee. Și se rotește, se rotește fără întrerupere. Tot ce există în univers pare să se miște în cerc. Obiectele celeste se învârtesc pe orbită. Forțe fizice care umilesc orice efort al omului ori al animalului. Chiar și în termeni planetari, tot mici suntem – un om în ocean un grăunte pe valuri. Ne încăpățânăm să credem că rațiunea noastră ne face mai mari decât suntem în realitate, capacitatea noastră de a înțelege infinitul corpurilor cerești ne face superiori. Însă adevărul este că această percepere a proporțiilor nu face decât să ne micșoreze pe noi și mai mult.”

„Toți oamenii au drumul lor. Toți suportăm consecințele alegerilor făcute. De ce doi oameni ajung în același loc în același timp rămâne un mister. Te urci într-un ascensor împreună cu zece necunoscuți. Călătorești cu autobuzul, stai la coadă la o toaletă publică. Se întâmplă în fiecare zi. Orice încercare a noastră de a anticipa unde vom merge și cu cine ne vom întâlni ar fi sortită eșecului.”

„Toată lumea vine de undeva. Toți avem câte o poveste, viețile noastre se desfășoară de-a lungul unor cărări strâmbe, ciocnindu-se unele de celelalte în moduri neașteptate.”

Finalul m-a surprins, dar din păcate într-un mod nu foarte plăcut. Nu mă așteptam la acel deznodământ, refuzam să cred ceea ce s-a întâmplat, ceva realmente...stupid. Voiam o explicație pe măsura impactului care a dus la toată nebunia și pierderea unor vieți. Din această cauza mă gândesc serios să scad un punct cărții. Deh, am devenit mai selectivă. Dar, pe de o parte, poate tocmai explicația oferită, motivul pentru care s-a ajuns la această tragedie, trebuia să fie acesta și nu altul. Poate că tocmai micile acțiuni au efecte majore. Probabil că nu din întâmplare a fost ales acest final. Poate că el ne relevă multe despre noi, ca specie umană. Așadar, am să-i acord punctajul maxim. Pentru felul în care a fost construită povestea, pentru portretizarea personajelor și pentru ritmul alert care te ține în priză încă de la prima pagină.

„Viața este o serie de decizii și reacții. Viața este compusă din lucrurile pe care tu le faci și lucrurile care ți se fac ție. Și după aia se termină.”

Înainte de cădere este mai mult decât o simplă carte cu și despre un accident aviatic. Este un thriller psihologic foarte bine scris, documentat și realist, care invită la introspecție și conștientizarea acțiunilor noastre.

Mulțumesc editurii pentru cartea oferită spre recenzare. Volumul poate fi achiziționat de aici.

Dezastrele aviatice sunt fascinante. Fascinante într-un mod tragic, morbid, șocant. Subiect de discuție și dezbatere, prezentate pe lar...

la februarie 16, 2017

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este o (altă) carte genială scrisă de Cristina, o carte complexă care acoperă o largă paletă de teme, precum iubirea, moartea, destinul, suferința, arta, timpul, trăirile interioare, lupta pentru supraviețuire, depresia, anxietatea, prejudecățile și prietenia adevărată.

Este o carte emoționantă și răvășitoare, o lecție de viață, o mică parte din sufletul unor oameni speciali.

Este povestea Anei, o tânără diagnosticată cu anxietate generalizată și agorafobie, “căpătate” în urma moții mamei sale. Înainte - plină de viață, exuberantă, cu o familie frumoasă, iubit și prieteni, urmând o facultate și visând să devină o mare artistă. Acum – nesigură pe ea, pe semnalele transmise de creierul mult prea obosit și trupul chinuit, obosită fizic dar mai ales psihic, Ana își pierde încet încet controlul asupra propriei persoane, se confruntă tot mai des cu emoții puternice, fie ele constructive sau negative, se îndepărtează de oameni și este incapabilă să mai ducă o viață socială. În acest context, alege să se interneze într-un sanatoriu situat lângă o frumoasă stațiune montană. Aici destinul i se schimbă în totalitate când este aruncată fără voia ei într-un caz de crimă, ajungând chiar să își pună la îndoială nevinovăția, bănuindu-se în prima fază pe ea, apoi pe cei din jurul ei, apoi din nou pe ea și tot așa. Sentimente peste sentimente, gânduri și emoții copleșitoare.

Este povestea lui Sin, un tânăr fotomodel narcisist, extrem de atrăgător, cool și nonconformist, care percepe viața într-un mod cu totul diferit față de oamenii „normali”.

Este povestea lui Sagri, iubita mai în vărstă a lui Sin, o scriitoare de cărți polițiste extrem de genială și de viață, o tipă trecută prin multe, depresivă și cu multe încercări de sinucidere la activ, dar o ființă frumoasă și inteligentă, care a învățat cum să trăiască fără a avea regrete, iubindu-se și acceptându-se așa cum este, damaged și cu probleme.

Este și povestea lui Cris, sora mai mică cu tendințe bipolare a Anei, și a iubitului ei, Punky, un adolescent complicat, crazy și, da, ați ghicit, cu probelme psihice. Cei doi sunt cele mai zvăpăiate personaje din întreaga carte, au o permanentă atitudine de I don’t give a fuck, sunt direcți, exuberanți și excentrici.

Ei sunt Învingătorii, “cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit”. Cei care suferă, luptă, înving problemele ivite sau se lasă învinși, cei care pierd totul dar nu pierd nimic.

Destinul lor se intersectează în locul și în momentul potrivit, așa cum îmi place mie să cred că nici în viața reală, nici măcar în cărți, nu există coincidențe, dându-le viața (oricum fragilă) peste cap, răsturându-le credințele, trezindu-i din visare. Relația care se înfiripă între cele cinci personaje este tumultoasă și revelatoare. Ana se îndrăgostește de Sin, iubitul celei care a devenit într-un timp atât de scurt o persoană importantă pentru Ana. Înțeleapta, boema și depresiva Sagri, cea care i-a dat lumea peste cap Anei, în cel mai profund și frumos fel; Sagri, artista neîmblânzită, femeia fragilă și puternică, prietena și iubita perfectă, cea care le va schimba viața celor patru pentru totdeauna. Sagri devine, încetul cu încetul, un model demn de urmat pentru Ana și Cris, singura femeie care merită atenția și admirația celor două surori după moartea mamei. Cris se înrăgostește de Punky, puștiul rebel, care se simte oarecum atras și de Sin și Sagri. Dar mai mult de Sin J În același timp, Sin este dorit și de fotograful său, Scary Z., care face o adevărată obsesie pentru el.

„Voiam să-i spun că numai așa mi-aș dori să trăiesc toată viața. Oriunde pe lume, dar să mă țină în brațe. Să mă lase să-i spun toate lucrurile pe care le gândesc. Tot ce nu pot spune altora. Tot ce nu ar înțelege normalii. Chestile alea ale noastre, de învingători.”

Nu am să ofer mai multe detalii despre relația lor, dar vă pot spune că aceasta le va schimba viețile într-un final. Ca și în alte cărți ale Cristinei - dar aici la o scară mult mai largă, povestea redată cu simplitate și profunzime îmbină mai multe elemente, dând naștere unei cărți care poate fi încadrată atât în genul psihologic, cât și thriller-crime. Este o carte din care nu a lipsit absolut nimic.

E despre oamenii frumoși, inteligenți, nonconformiști, geniali și interesanți din viața noastră. Cei care au făcut la un moment dat parte din ea sau cei pe care va urma să îi primim în viața noastră, dacă vom fi suficient de nebuni și curajoși să îi vedem așa cum sunt, fără voaluri sau măști, secrete sau prefăcătorii.

E despre psihicul fragil, sensibiltate și trăiri, mintea care îți joacă feste, viață și moarte.

E despre frumusețea artei, dar și greutatea cu care cei care tind spre infinit – infinitul artei și al frumosului, se vor lupta întotdeauna, limitați de prejudecățile altora și de impedimentele apărute în drumul lor spre regăsire și afirmare.

E despre libertate vs confort. Libertatea aduce cu ea maturizare, asumare, griji, pentru cei mai sensibili poate chiar depresie. Mulți tânjesc după libertate, dar știu și ce presupune ea de fapt? Renunțarea la micile plăceri ale vieții, asumarea multor lucruri de care până în acel moment habar n-aveai că la un moment dat va trebui să dai piept cu ele, piederea hobby-urilor, plăcerilor, visurilor...Sau alegerea de a le păstra, în ciuda maturizării.

E despre asumarea realității și a rolurilor pe care le avem în viață – de fiică, soră, iubită, artistă, etc. Ana se simte sufocată și de responsabilitățile pe care simte că le are față de cei din jur – ea trebuie să învețe să fie o parteneră pe potriva iubitului său, o fiică matură și capabilă în ochii tatălui ei, o soră corectă, nu foarte exigentă dar nici foarte permisivă pentru Cris, sora mai mică cu opt ani, rebelă și bipolară. În spatele oricărei depresii, anxietăți, agorafobii, stă dorință de a funcționa corect, de a fi responsabil, asumat, de gașcă dar și matur atunci când situația o cere. În spatele acestor tulburări se ascunde întotdeauna un suflet rătăcit, confuz, sensibil, mai ales sensibil, care mai presus de toate simte totul la un alt nivel, așa cum oamenii ignoranți și fericiți în nefericirea lor, care se complac în diferite situații, nu vor fi nicicând capabili să le simtă. Durerea sfâșietoare prin care treci atunci când pierzi pe cineva drag ție, dorința de a face lucrurile să meargă, de a fi iubit și apreciat pentru ceea ce ești, dezamăgirea unui potențial eșec, a unei dezamăgiri în iubire, carieră sau viața socială. Toate acestea sunt catalizatoarele stărilor de neliniște, confuzie, tristețe profundă, chiar depresie adâncă. Iar toate aceste lucruri, pentru ființele mai speciale, sensibile, copleșite de emoții și gânduri contradictorii au o însemnătate aparte și pot influența modul în care acea persoană gândește și trăiește.

„Emilia mă rugase să nu folosesc niciodată cuvântul ăsta. Nebun, nebună. Nebunie. Spunea că e folosit greșit, că oamenii proști au senzația că oricine urmează un tratament psihiatric e nebun, când în realitate e de cele mai multe ori o ființă normală, mult prea sensibilă sau obosită, care are nevoie de o pauză.”

E despre frumusețea și unicitatea celor frânți pe din două, rupți pe dinăuntru, cu inima lăsată la vedere, cu durerea supurând, cu sufletul și mintea făcute vraiște, răscolite de atâtea griji, întâmplări, persoane. Și de demonii din interior, mai ales de aceia, de propriile noastre gânduri, de proprii noștri diavoli, de propriile noastre frici.

„Dar a simți te făcea atât de vulnerabil, în același timp. Știu, tocmai asta era, persoanele puternice erau cele mai vulnerabile, pentru că doar simțind descopereai cine ești (...). De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare. Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de-acum înainte voi trăi, orice ar fi. „Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le, până la capăt.” , îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.”

E atât o carte pansament, care îți alină dorul și durerile, dar și o carte pumn în stomac/palmă peste față, care te trezește la crunta realitate, te face să îți deschizi ochii și mintea. Te invită la introspecție, regăsire, asumare. Îți prezintă o altă perspectivă, te face să vrei să trăiești cu adevărat, să te regăsești și să te redescoperi, să devii cea mai bună variantă a ta. Atât de bună, de împlinită, de liberă și de wild încât dacă mâine ai afla că o să mori, să nu ai regrete, ci să fii mulțumit de ce ai trăit până în ultima ta clipă. Iar asta transmit cam toate cărțile Cristinei, cel puțin cele pe care le-am citit eu până acum. Iar Zilele noastre o asemăn foarte tare cu Păpușile, care este și preferata mea, datorită forței cu care m-a transpus în poveste și mesajelor transmise pe tot parcursul lecturii. Cartea se ~~citește~~ trăiește pe nerăsuflate, cuvintele sunt parcă înzestrate cu propria lor putere și te atrag spre ele încă din descriere, situațiile create sunt verosimile iar personajele, memorabile. Unice. De neuitat. Te bucuri și suferi alături de ele, le simpatizezi sau le urăști, empatizezi cu ele sau le invidiezi. Par reale, par invincibile, ai impresia că sunt lângă tine și îți vorbesc, iar tu le asculți și le observi comportamentul, le aprobi sau te gândești cum ai fi procedat tu în situația X. Oricum ai fi, ești prins în poveste, atașat de tot ceea ce ai descoperit în carte. Autoarea are un talent extraordinar de a crea situații și personaje atât de verosimile și reale, iar în acest volum a trecut la un alt nivel, este tot ea, dar într-o variantă infinit mai bună.

Toate elementele ce țin de psihologia și mintea umană, toate tulburările mentale descrise în carte au un mare impact asupra cititorului și se vede că totul a fost studiat, nimic lăsat la voia întâmplării. Să citești despre depresie, anxietate într-un context atât de real și emoționant precum povestea imaginată de Cristina nu este ușor, în special dacă te confrunți la rândul tău cu unele dintre simptomele descrise, dar este benefic și chiar te ajută, realizezi că nu ești doar un/o ciudat/ă, te face să te accepți mai ușor așa cum ești, observi că nu ești singur și că de fapt poți trece peste asta, aterizând în picioare, precum o pisică, indiferent de momentele grele prin care ai trecut și vei mai trece.

„Știu că nu putem să câștigăm de fiercare dată. Pentru că există oboseală, și dezamăgire, și plictis, și durere, și tristețea lucrurilor care se repetă la nesfârșit. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.”

E despre toate zilele din viața noastră pe care, dacă nu știm cum să le trăim, pierdem atât de multe: ne pierdem pe noi înșine, pierdem persoanele la care ținem și lucrurile care ne caracterizează și ușor ușor ne îndepărtăm de acel ideal și de ceea ce suntem, pierdem șansa de a trăi așa cum ne face mai fericiți. Pierdem zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, deoarece timpul nu stă în loc pentru nimeni, iar atunci trebuie să-l trăim noi pe el, fix așa cum vrem, nu să ne trăiască el pe noi, anulând ceea ce este înăuntrul nostru.

„Se zice că toată suferința noastră vine din faptul că de-a lungul întregii vieți nu învățăm să trăim, iar când o facem e deja prea târziu.”

Recomand cartea tuturor celor care vor să se descopere pe ei înșiși, celor în interiorul cărora s-a stricat ceva, celor care se luptă cu bolile descrise în acest roman, dar în ciuda acestora, știu cum să trăiască. O mai recomand și celor plini de prejudecăți, oamenilor orbi și surzi și goi, poate așa se vor trezi și ei.

„Într-un fel, îți spui, și chiar nu greșești, depresia e boala omului prea inteligent. A celui trezit complet, care înțelege că majoritatea lucrurilor după care alergăm ca bezmeticii nu au niciun rost pe lume sau în viața ta. Și, până la urmă, nu asta e viața, o lipsă totală de sens? (...) Într-un fel, noi suntem cei normali. Noi reacționăm ca oameni. Ei, doar ca parte dintr-un întreg pe care nu-l înțeleg.”

„Antidepresivele nu te vindecă de singurătate. Mai ales de singurătatea aia pe care o simți în mijlocul oamenilor și în miezul lucrurilor. Aia e cea mai rea, aia nu are leac.”

P.S Melodia aceasta mi se pare că se potrivește de minune cu tema/temele romanului.