joi, 20 aprilie 2017

Recenzie: „Rockstar” de Cristina Nemerovschi


V-ați întrebat vreodată ce vă place cel mai mult și mai mult la o persoană? Ce o face pe acea persoană, din punctul vostru de vedere, să merite titlul de idol? Ce vă atrage la ea, este ceva ce ea a shimbat în viața voastră?

Dar dacă ați pierde, definitiv, o personă dragă vouă? Ce ați simți? Cum ați trăi fără ea, cum ați continua viața care, inevitabil, ar deveni o luptă constantă, o luptă aparent fără sens?

Poate această carte vă va răspunde la întrebări..

Ce ador și apreciez cel mai mult la cărțile Cristinei este că, orice poveste ar construi, la orice personaj ar da naștere și orice situație ar prezenta, în spatele poveștilor ei vom găsi mereu ceva foarte profund, complex, care atinge cititorul și îl face să se identifice, să se regăsească și să empatizeze cu cel puțin unul dintre personajele cărților ei. Poveștile ei nu sunt simple povești, scrise doar pentru a vinde sau a șoca, cum mulți încă mai cred, ci sunt scrise din necesitatea de a împărtăși toate experiențele și gândurile sale cu alți oameni, oameni care s-au confruntat cu aceleași probleme, care simt și cred la fel ca ea sau care nu își găsesc drumul în viață. Chiar dacă la suprafață cărțile ei par ori niște cărți ca oricare altele, ori niște cărți exagerate și vulgare, în profunzime ele tratează o multitudine de teme și subiecte filozofice și chiar psihologice. Au efectul ăsta....terapeutic, dacă pot spune așa. Te trezesc la realitate, te revoltă, te fac să conștientizezi multe aspecte din viață, ce anume este ok și ce este cu totul greșit, te schimbă și te maturizează,dar fără a-ți lega o pereche de cătușe de mâini, că nu asta înseamnă maturizare, îți prezintă totul direct, fără ocolișuri. Te fac să te doară și mai tare, să plângi și să țipi, apoi să accepți ce merită acceptat și să renunți la ce cauzează și mai multă durere, te învață cum să te reîntregești și să te redescoperi, ca la final să îți arate că trebuie să ai mereu în tine acea doză de libertate, nebunie, frumusețe, inteligență, unicitate și revoltă, lucruri fără de care nu am putea fi noi înșine, ci o variantă mai incompletă, mai slabă a noastră.

„Pentru că drumul tău, dacă îl nimerești pe cel corect, nu presupune deloc efort. Dacă lupți, dacă te rătăcești, dacă drumul îți rănește tălpile, înseamnă cel mai probabil că nu e drumul tău, e al altcuiva. Trebuie să pleci de pe el și să-l cauți pe al tău, acolo unde totul va veni de la sine. Când îl vei găsi, vei ști. Te vei simți viu și vei ști. Întotdeauna.”



Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte, din mai multe motive, dar cel mai mult am dorit să știu dacă este comparabilă cu Păpușile, cartea mea favorită de la Cristina. Am tot auzit că subictele celor două cărți sunt asemănătoare, că, într-un fel, ar fi o continuare a Păpușilor, un fel de extensie în ceea ce privește principalele teme, iubirea și moartea. Ei bine, după lecturarea Rockstarului, am aflat și adevărul: tot Păpușile a rămas pe primul loc pentru mine, dar recunosc că Rockstar este o lectură mult mai complexă, alertă și cu o paletă mai largă în ceea ce privește temele romanului.

Indirect, prin povestea lui Storm, Fire, Kat și a celorlalte personaje, Cristina ne vorbește, direct și profund, așa cum ne-a obișnuit, despre legătura fan-idol, despre viață și moarte, despre artă și cum poate ea salva vieți, despre cum să supraviețuiești atunci când îți este greu să și respiri, despre drumul tău în viață, acela pe care știi sigur că nu îți va fi foarte greu să îl parcurgi și care îți va aduce numeroase satisfacții și te va face cu adevărat viu.

Pe scurt, Storm este un tânăr controversat artist, ce aparent are tot ce și-ar dori cineva de vârsta lui: faimă, fani, o iubită (Alice), o mamă tânără și inteligentă, care îi acordă libertatea de care are nevoie, îl susține și îl lasă să ia propriile decizii în viață (Kat), o trupă de rock care îi aduce cele mai mari satisfacții (Hurricane Inside), prieteni nebuni care îl iubesc, idoli cu care a crescut și care l-au modelat pe parcursul adolescenței (Lola The Punk Goddess). Însă toate acestea nu par să mai conteze foarte mult pentru Storm, căci singura persoană pe care o iubea și încă o mai iubește mai presus de orice nu mai este lângă el: Fire, fratele său geamăn, este mort de patru ani.

Toată susținerea famililei și a prietenilor, tot succesul trupei, toată tinerețea, toate acestea  pălesc și își pierd din intensitate, deoarece durerea, suferința, vinovăția, neliniștea îl rup pe din două pe Storm, iar el nu mai poate fi ca înainte. Viața lui este într-adevăr ca o furtună: intensă, zbuciumată, reală, mătură tot în cale. Trăiește tot în cel mai intens mod posibil, duce totul la maximum, fără regrete (singurul fiind îndreptat doar spre Fire), fără jumătăți de măsură. Dă totul pe scenă, este rebel, impulsiv, viu dar în același timp se chinuie să supraviețuiască încă unei zile fără Fire, încă unui concert fără cel cu care împărțea aplauze, beri, fane, amintiri. Pierdut în acest tumult, în această furtună dinăuntrul său, care îl răvășește necontenit, ia decizia bruscă de a pleca tocmai în Argentinia, pe urmele idolului său, Lola, iar de aici acțiunea cărții devine și mai palpitantă, iar lecțiile învățate, mai numeroase. Odată cu Storm, cititorul descoperă noi personaje la fel de vii, intense și cu cicatrici impregnate în suflet precum personajul principal, cicatrici rămase pe viață, căpătate în urma bătăliilor exterioare dar mai ales interioare pe care eroii cărții le-au purtat cu stoicism de-a lungul vieții.

„După ce se întâmplase, mă aruncasem cu disperare în muzică, compusesem noul album în mai puțin de o lună și, pentru că voiam să-l văd gata finalizat, ca să pot pleca în turneu, l-am pus gratis pe net. Și a rupt, așa cum mă așteptasem, cum speraseră și băieții, penntru că era cu adevărat un album bun, puternic, adevărat. Nici nu avea cum să fie altfel. Nu când scrii despre asta, când pui acolo tot ce aveam eu de pus. (..). Eu fusesem cel care se agățase de albumul ăsta, de muzica din el, de toată durerea pe care voiam să o scot din mine. În sensul ăsta, muzica nu mă dezamăgise. Îmi arătase încă o dată că poate fi o oglindă minunată în care să arăți tot ce ești, tot ce simți.”

Lola este o femeie trecută de prima tinerețe, dar care a știut în ciuda tuturor piedicilor care i s-au ivit în cale cum să își păstreze tinerețea, nebunia și zâmbetul pe buze. Lola, idolul lui Storm, se aseamănă destul de mult cu mama acestuia, Kat. Niciuna dintre ele nu mai este adolescentă, dar cu toate acestea și-au continuat pasiunea (muzica respectiv scrisul) fără a ține cont de piedicile societății, de prejudecăți și de prostia unora. Ambele au suferit și au învățat singure cum să treacă peste pierderea unei persoane dragi, fără a fi nevoite să își știrbească din personalitate.

„Avea o față perfectă, atent îngrijită și machiată, dar dincolo de strălucirea ochilor verzi de pisică uriașă era o durere la fel de oribilă ca a mea. Kat era singura care mă înțelesese, pentru că și pe ea o duruse la fel. „

Întâlnirea dintre Lola și Storm este deopotrivă amuzantă și plină de învățăminte. Cei doi petrec zile de neuitat, trăiesc la maximum, învață unul de la altul, suferă din nou și se recompun, se distrează, râd și plâng. Storm își găsește o parte pe care o credea de mult pierdută, iar Lola, la inițiativa lui Storm, găsește curajul necesar de a-și întâlni propriul idol, cel care a contribuit la persoana și artista care este ea acum, Johnny. Întâlnirea dintre Storm, Lola și Johnny în L.A. este și ea memorabilă, iar acesta le povestește la rândul lui despre idolul său, cântăreața Maribel, care la rândul ei îi făcuse cunoștință cu idolul ei, un renumit jazzman al acelor timpuri trecute.

„You’re a fucking artist, love, I’ve seen you on stage. Of course you do have a scar, a deep and ugly one. A scar that is invisible to almost everyone, and that’s what makes you carry on with your music. You want to feel again and again that fucking scar, expose it, but in a way that it still remains entirely yours. “

“-Most of the things we fear our entire lives are really not important at all, spusese Lola.
Avea dreptate, dar, în același timp, eu știam că demonii uneori nu doar sunt în noi, ci sunt una cu noi, și nu pot fi exorcizați fără a rupe din noi, odată cu alungarea lor. Demonii care ne chinuie suntem noi și, dacă alegem să-i gonim, vom pierde pentru totdeauna și ceva ce suntem sau am fost, ceva important, ceva esențial.”



În nicio altă carte nu am mai întânit până acum această legătură idoli-fani, și cu atât mai puțin să fie expusă atât de frumos și profund cum a făcut-o Cristina. Într-un fel, mă gândesc, a scris chiar din experiența ei ca și scriitoare, ceea ce mă duce cu gândul că este una dintre cele mai apreciate și iubite scriitoare din România la ora actuală. Și este pe merit, pentru că, așa cum am scris și mai sus, ea atinge cititorul și îi prezintă situații concrete și actuale, situații în care e imposibil să nu te regăsești în ele și să nu îți ajungă la inimă. Și este incredibil cum idolii te pot salva, cum arta, sub diferitele ei forme, te poate salva; cum poate contribui o melodie sau o carte sau un film sau artistul din spatele lui la persoana care ești tu acum, sau care vei fi în viitorul apropiat. Și nu este deloc greșit să îți urmezi pasiunea, indiferent de câte piedici te vei lovi. Și este important să  alegem drumul care este pentru noi bun în viață, pentru că dacă facem greșeala de a încerca să fim ceea ce nu suntem cu adevărat, atunci viața nu ne va mai oferi nimic de care să ne bucurăm. La fel și cu persoanele din viața noastră, contează foarte mult pe cine lăsăm să ne fie alături, cui permitem să ne modeleze ori să ne urmeze în nebuniile noastre.

„Vedeam, de fapt, cum își pierd unii tinerețea. Pierzându-și visurile, mai întâi. Apoi, consolându-se cu ideea că și-au pierdut visurile. Își spun că oricum erau prea copilărești, că așa trebuia să fie, să meargă mai departe, să calce peste ele, fiindcă nu erau bune de nimic. Apoi, se făceau că le uită și se aruncau într-o rutină care nu îi reprezenta cu nimic, care nu-i bucura, dar care îi putea ascunde de sufletul lor. Își adunau cât mai multe măști, pentru ca nu cumva cineva indiscret să îi privească goi și să descopere cadavrele visurilor ucise. Trăiau cu măștile, și așa trecea timpul.”

Cea mai bună terapie este cea în care ai alături persoanele care chiar contează pentru tine, acele persoane care pot aduce ceva bun și autentic în viața ta. Cea mai bună terapie este cea în care îți urmezi chemarea, în care dai glas pasiunii tale, visurilor tale. Cele mai bune terapii sunt iubirea, arta și unii oameni, deoarece numai cu ajutorul lor vei putea să mergi mai departe fără a fi nevoit să faci compromisuri ori să-ți știrbești din personalitate.



Am adorat absolut toate personajele cărții, fie ele principale sau secundare. Toate au o poveste de spus, toate sunt incredibil de reale, chiar și Fire, el este mereu prezent în carte, prin intermediul amintirilor fratelui său geamăn. Dacă ar fi să aleg un personaj preferat, nu aș putea să o fac. Poate este Kat, sau poate Lola. Poate Ina, terapeuta, sau poate chiar Fire, deoarece fără el povestea ar fi fost alta, el poate fi numit catalizatorul a tot ceea ce s-a întâmplat cu celelalte personaje. Sau poate este Tixx, unul dintre membrii trupei, poate cel mai controversat dintre ei (după Storm, bineînțeles), cel care are un rol major în poveste și cel care mi-a dat lovitura finală și pe care l-am înțeles destul de bine. Nu, nu pot alege un singur personaj, toți au avut atât de multe de pierdut și toți sunt eroi, în ciuda durerii și cicatricilor pe care le poartă cu ei. 

Rockstar este o lectură surprinzătoare, care te poartă prin toate sentimentele posibile, care te pune față în față cu durerea, faima, fericirea, suferința, dezastrul. Este o furtună care distruge totul în cale doar pentru a-ți arăta că poate dar că poți și tu, că într-o zi vei fi capabil să faci loc soarelui în viața ta. Este un foc care te arde încetul cu încetul, tot mai intens și tot mai adânc doar pentru a-ți dovedi că, dacă nu imediat, atunci  într-o bună zi vei fi capabil să își oblojești rănile și eventual să devii una cu acel foc, să(-l) înveți să ardă doar cum vrei tu.

„Rockstar e atunci când deschizi ochii dimineața fericit că te-ai trezit în corpul singurei persoane din lumea asta în care ți-ar plăcea să fii. E mai mult un sentiment. Bucuria de a îmbrăca singura piele căreia ai vrea să-i dai viață, din tot universul.”

„Și cel mai greu dintre toate e să fii iubire. Dar numai ea te salvează.”


Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzare și Cristinei, pentru că este un idol pentru generația de azi. 

2 comentarii:

  1. Wow, acum vreau si eu sa citesc cartea. Sincera sa fiu, coperta mi s-a parut interesanta (inca de cand am auzit prima oara de carte), dar n-am avut "curajul" sa cumpar cartea, dat fiind ca n-am mai citit nimic de la Cristina, dar si pentru ca vreau sa citesc mai intai "Papusile" (din cate am inteles are un subiect destul de evitat la noi si mna...).
    Este prima recenzie facuta acestei cartii, deci nu prea stiam nimic despre ea. Nimic care sa ma convinga sa o citesc.
    Ei bine, cred ca o voi cumpara (cu accent pe "cred", mai am o mie de carti pe lista si chiar incerc sa ma tin de ea).
    O recenzie frumoasa, una care, cu siguranta, va convinge (pe mine, CLAR, m-a convins)lumea sa citeasca (cumpere) "Rockstar" <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Neaparat sa o citesti pe Cristina :) Eu ti-as spune sa incepi cu Papusile, este preferata mea, dar na, acum incepi cu acea carte care crezi ca te reprezinta pe tine :) Oricum, ai de unde alege :D Pupici !

      Ștergere