Recenzie: „Așteptându-l pe Bojangles” de Olivier Bourdeaut





Așteptându-l pe Bojangles este o carte profundă și înduioșătoare, frumoasă și tristă, greu de descris în doar câteva cuvinte, o lectură marcantă, nebunească, un montagne russe care te înalță și te coboară cu o rapiditate fulminantă.

Celebrul citat ce aparține lui Bukovski, „Unii nu-și pierd niciodată mințile...viețile lor trebuie că sunt foarte plictisitoare”,  cel pe care am ajuns să-l îndrăgesc tot mai mult, descrie perfect esența acestei cărți, fiind excelent ales de către autor pentru primele pagini pentru a deschide această poveste, alături de câteva dedicații și gânduri ale acestuia.

Pe acordurile de jazz ale Ninei Simone, într-o atmosferă boemă, o poveste tragică și frumoasă capătă contur pe măsură ce cititorul pătrunde tot mai adânc, cu pași mici, dar siguri, în interiorul lumii create cu măiestrie și exuberanță de către autorul francez Olivier Bourdeaut.

Povestea este redată din perspectiva fiului, martorul absolut al unei iubiri pătimașe și nebune, iubirea a două persoane nonconformiste, un cuplu ciudat, atipic, care inspiră libertate, magie și nebunie prin toți porii: părinții lui.

O iubire reală, înduioșătoare, profundă și nebunească care trece peste toate piedicile vieții. Știu că poate sună clișeic, dar dragostea ce și-o poartă cei trei este mai presus de orice. În special iubirea și răbdarea cu care băiatul și tatăl lui își ajută mama respectiv soția în cele mai grele momente. Este o iubire insurmontabilă, inocentă, insațiabilă.

"Oricum am fost întotdeauna un pic nebună, așa că un pic mai mult sau un pic mai puțin n-o să schimbe dragostea pe care o aveți pentru mine, nu-i așa?"

Cei trei se refugiază cu orice ocazie din calea greutăților vieții, construindu-și propria lor bulă feerică din care nu vor să iasă. Râd ironic în fața a tot ceea ce este comun, plictisitor, anost. Sunt nonconformiști și liberi, fericiți și triști, trăiesc după propria lor voie, în lumea lor în care nu există reguli, în bula lor plină de savoare, cântece, dansuri, cocteiluri, râsete și fantezii.

Mama este cea care întreține necontenit această stare de fericire și libertate dusă la extrem, până la limita nebunească. Ea este catalizatorul acestei povești, flacăra care întreține focul, valul care se sparge în mii de bucățele, descătușându-și temerile și nebuniile, curcubeul de după furtuna devastatoare dar și furtuna însăși. Ideile ei sunt dintre cele mai exuberante, replicile ei – fanteziste și pătimașe, gesturile – nonșalante și insolente, chipul – inocent și provocator.

"Pe coridor, ca să mă facă să dansez vals, Mama își aruncase din vârful picioarelor pantofii cu toc până-n tavan și-mi furase pălăria cu pompon. Fularul ei de măstase îmi mângâia fața, mâinile îi erau netede și călduțe, nu se auzea decât respirația ei și aplauzele cadențate ale lui Tata, care venea în urma noastră surâzând îngerilor. Mama nu fusese niciodată atât de frumoasă, iar eu aș fi dat orice pentru ca acest dans să nu se oprească, să nu înceteze niciodată."

Neprevăzutul este cuvântul de ordine în această boemă familie. Fiecare zi aduce ceva nou, nebunesc, inovator, excentric, amuzant. Conformismul și rutina sunt alungate cu o fluturare de mână, cu un zâmbet și un sărut, cu melodia Ninei Simone.

Studiile băiatului sunt întrerupte încă din școala primară, căci învățătoarea este o ființă insensibilă și limitată, neînțelegând necesitatea călătoriilor inopinante făcute de familie în Spania, acolo unde dețin o casă- castel; animalul lor de companie care-i însoțește pe tot parcursul poveștii este o specie rară de cocor pitic din Asia centrală numită cu dezinvoltură de către aceștia Domișoara Superfluă.


Cu dezinvoltură ni se relevă toate nebuniile acestei familii, prin ochii fascinanți ai fiului, ochi martori ai iubirii și nefericirii. Căci pe cât de frumoasă și feerică pare viața lor, pe atât de tristă și întunecată este ea adesea. Demonii lăuntrici sapă tot mai adânc, aducând disperare și țipete, alungând atmosfera de dans, spărgând paharele de cocteil și aducând lacrimi în colțul ochilor.

"Odată câștigată bătălia împotriva demonilor, lupta împotriva  ei înseși, bătea la ușă și ieșea victorioasă din pod, foarte epuizată și, de asemenea, un pic rușinată. Chiar dacă era întotdeauna obosită după crizele din pod, Mama nu reușea niciodată să doarmă noaptea, așa că lua somnifere. Căci, atunci când dormea, niciun demon nu venea s-o atace și ea putea profita de odihna războinicului."

Între agonie și extaz, libertate și încătușare, ritmuri pasionale și simfonii întunecate, fiul rămâne până la final martorul tuturor schimbărilor, povestitorul unei vieți asumate, trăite la maximum cu bine și cu rău, cântată și dansată, râsă și plânsă.

O poveste despre familie, sacrificiu, depresie, fercire și dans, demoni și disperare. Și despre iubire. Cea mai nebună formă a ei, cea mai intensă și euforică. Iubirea născută din inocență, nebunie, distrugere, toate la un loc, un mix incredibil și eliberator, poate de scurtă durată, dar niciodată efemer cu adevărat.


Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare. 

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu