Recenzie: „Fata cea bună” de Mary Kubica
O familie aparent perfectă, bogată, formată din cei doi părinți și două tinere
fete. Un bar în centrul orașului, o întâlnire eșuată, mai mult alcool, un
necunoscut și un început de aventură de-o noapte. O cabană din lemn părăsită. O
pădure cu lac, superbă, dar departe de civilizație, mult prea departe pentru a
putea supraviețui pe timp de iarnă, în cazul în care ai fi răpit/ă și ținut/ă
ostatic/ă înăuntrul casei mult prea micuță și fără utilitățile absolut
necesare. O răpire pentru răscumpărare, un plan bine pus la punct și o legătură
neașteptată.
Când am aflat că Fata cea bună urmeză să apară la editura Herg
Benet, în traducerea Cristinei Nemerovschi, am spus că
trebuie neapărat să am această carte, deși până în acel moment nu mai auzisem
de ea. Însă este un thriller, un thriller cu accente psihologice, ceva ce eu nu
aș rata pentru nimic în lume.
Chiar dacă acțiunea cărții nu este chiar atât de alertă
pe cât mi-aș fi dorit să fie, iar povestea nu foarte originală, cartea mi-a
plăcut foarte mult și am citit-o pe nerăsuflate. Mister (deși, din cauza unor
comparații mult prea evidente cu alte bestsellere de acest gen și datorită
numărului destul de mare de thrillere citite de către mine, am reușit să îmi
dau seama ce anume se petrece mult prea devreme), suspans, personaje extrem de
bine conturate, psihologii interesante de urmărit, secrete de familie,
răsturnări de situație, dezvăluiri neașteptate, relații interzise. Pe
scurt, cam tot ce mă atrage pe mine la o
poveste ce poate fi mai mult decât o simplă poveste. Ceva ce se poate întâmpla
și în viața reală, ceva prin care poate mulți dintre noi am trecut. Iar în
spatele fiecărui om se ascunde o psihologie mai mult sau mai puțin ascunsă. În
cadrul oricărei familii, secretele, neînțelegerile și traumele își găsesc
cămin, influențând modul în care membrii respectivei familii reacționează în
fața lucrurilor cu care se confruntă. Influențând relațiile dintre aceștia,
degradând comunicarea adevărată, sprijinul și respectarea deciziilor și
viselor.
Miei Dennett i-au fost refuzate întotdeauna visurile și
dorințele, chiar de propria familie. Fire visătoare, independentă și
nonconformistă, tânăra s-a simțit mereu dată la o parte și neînțeleasă, doar
pentru că nu avea aceleași ambiții mărețe ca și tatăl și sora ei mai mare,
judecător și avocat de succes. Nu a vrut să urmeze facultatea de drept –
alegerea tatălui, nu a ei, nu a vrut să devină o sonabă interesată mai mult de
bogății decât de sentimente, nu a acceptat o relație cu familia doar de fațadă.
Rebelă în copilărie, cu un comportament aproape delicvent, Mia părăsește casa
părintească la 18 ani, iar mai târziu, asolventă de arte, devine profesoară și
muză pentru tinerii cu porbleme, cei pe care vrea să îi ajute și care îi
reamintesc atât de mult de adolescența ei tumultoasă.
„Își amintește că încă de la vârsta de patru ani se
întrebase care erau avantajele în a fi fata cea bună. Dar voia mai departe să
fie bună. Asta e ceea ce îmi spune. Încerca din greu să fie fata cea bună.”
Totul se schimbă într-o seară când iubitul ei mai mult
absent din viața acesteia nu apare la barul în care ea îl aștepta nerăbdătoare.
În schimb, Colin Thatcher, un bărbat străin, o
acostează și îi acaparează atenția. Însă ceea ce trebuia să fie doar o
aventură de-o noapte se transformă în pură teroare. Mia se trezește într-un
adevărat coșmar și se vede nevoită să lupte pentru viața ei. Însă luptă ea până
la capăt, sau se obișnuiește cu situația și acceptă statutul de prizioneră?
Povestea este mai încâlcită și mai complexă decât pare la
prima vedere, deși, repet, eu am cam deslușit-o, și asta mult prea devreme.
Însă tot am reușit să mă bucur de lectură, de povestea personajelor, de
trecutul acestora, de finele inserții psihologice introduse de autoare.
Povestea este redată din trei perspective – cea a mamei
Miei, Eve, cea a detectivului care se
ocupă de caz, Gabe, și cea mai interesantă, a răpitorului, Colin -, și
alternează între trecut și prezent.
Mama Miei rememorează clipele petrecute cu fata ei,
amintiri care provoacă multă durere și remușcări. Remușcări pentru timpul mult
prea scurt și superficial petrecut împreună. Remușcări pentru că nu a reușit să
fie o mamă mai bună, iar abia acum a conștientizat asta, când fiica cea mai
dragă i-a fost luată. Inocența tinerei Eve, cea care s-a îndrăgostit de un
bărbat impunător și mult deasupra clasei ei sociale, a făcut-o nesigură în
relația cu propriile-i fiice. Ținută din scurt de soț, această nu reușea să își
apere fetele și nici chiar pe ea însăși. Totuși, dragostea Evei față de Mia nu
poate fi contestată, grijile pe care și le face sunt reale, iar sentimentul de
culpabilitate mușcă în fiecare zi din ea, pe parcursul celor trei luni în care
fiica îi este dispărută.
„Cu siguranță, nu am fost cea mai bună mamă. Scopul meu
nu a fost să fiu nici o mamă rea, totuși. Pur și simplu, s-a întâmplat. Așa cum
au stat lucrurile, să fiu o mamă imperfectă a fost o
joacă în comparație cu a fi o mamă fără cusur. Aceasta din urmă era o luptă din
răsputeri, 24 de ore pe zi din care nu puteai ieși niciodată victorioasă.”
„Vreau să-i spun Miei că i-am atârnat şosetele în
așteptarea lui Moş Nicolae, aşa, pentru orice eventualitate, şi că de Crăciun
i-am cumpărat cadouri şi le-am ambalat şi le-am pus sub brad, să fie. Aş vrea
să mai ştie că am lăsat becul de pe verandă aprins în fiecare noapte şi că
probabil am sunat-o pe mobil de peste o mie de ori, în speranţa că ar fi putut
răspunde. Doar pentru eventualitatea că, o dată, ar fi putut să nu intre căsuţa
vocală. Şi că am ascultat mesajul ei înregistrat din nou şi din nou, aceleaşi
cuvinte, acelaşi ton al vocii, Hei, eu sunt Mia, te rog lasă un mesaj,
savurându-i cuvintele şi vocea pentru o vreme. M-am întrebat: dacă erau
ultimele cuvinte pe care aveam să le mai aud vreodată de la fiica mea? Dacă
erau tot ce îmi rămăsese?”
Detectivul însărcinat cu rezolvarea cazului și găsirea
Miei poate fi ușor de trecut cu vederea. Deși își face sincer griji pentru
fată, din punctul meu de vedere nu s-a dat peste cap așa cum ar fi fost
necesar, iar implicarea lui mult prea slabă și lipsa de curaj au dus la acel
final (nu vă spun la ce mă refer, dar în ochii mei el este vinovat pentru
tragedia....cuiva. Dacă s-ar fi mișcat mai repede deznodământul ar fi fost
diferit. Citiți cartea și poate o să îmi dați dreptate ori poate veți vedea
altfel lucrurile).
Colin Thatcher. Răpitorul. Despre el ar fi foarte multe
de spus, însă nu vreau să trec în zona dezvăluirilor care vă vor răpi din
plăcerea lecturii. Colin este un personaj enigmatic, însă destul de simplu și
complex în același timp. Pentru el am sentimente conradictorii. La fel și Mia.
Dur și nepăsător în marea majoritate a timpului, un bărbat mai din topor, așa
cum s-ar spune la noi, cu un caracter dificil și mai deloc empatic. Cel puțin
la început. Însă acesta are un secret, umerii lui poartă mult prea multe
poveri, mintea refuză să nu-l mai chinuie cu miile de amintiri nefericite pe
care le are din copilăria, adolescența, întreaga lui viață. Treptat, odată cu
Mia, pătrundem în viața acestui bărbat care a fost mereu nevoit să se descurce
fără niciun ajutor, un om înconjurat numai de probleme, căruia viața i-a oferit
numai neșanse, mizerie și degradare.
„Mă uit la ea nervos și o întreb:
- Ce-i?
S-a ghemuit la loc, pe scaunul de lângă fereastră. Părul
îi cade peste față, în valuri lungi. Vânătăile sunt aproape vindecate, dar în
ochi parcă i-a rămas durerea că au existat pe fața ei. Probabil că încă mai
simte cum îi apăs pistolul în carne și știe, din felul în care mă inspectează,
că e doar o problemă de timp până când o voi face din nou.”
Cei doi, răpitorul și victima sa, descoperă treptat
anumite similitudini în existența lor. Chiar dacă fac parte din clase sociale
diferite, iar educația și modul de gândire sunt total opuse, lipsa de iubire și
înțelegere este lucrul pe care ambii îl cunosc mult prea bine.
După lunile în care a fost dispărută, fata suferă de
amnezie selectivă. După întâmplare, comunicarea ei cu ceilalți este în mare
parte nonverbală, prin gesturi. Mia simte o mare frustrare și deznădejde
deoarece nu își poate aminti ce s-a întâmplat cu ea. Șocul suferit, dureroasa
întâmplare, pierderea de care a avut parte, deznodământul neașteptat, toate
acestea au rupt-o pe din două, iar fizicul dar mai ales psihicul ei a suferit mari
consecințe. Aripile i-au fost frânte la 25 de ani proaspăt împliniți, iar ea
poate că nu va mai cunoaște niciodată iubirea sinceră.
Capitolele în care ne este prezentată interacțiunea
dintre victimă, Mia, și răpitor, Colin, reprezintă partea cea mai interesantă
din toată cartea. Interacțiunea dintre ei este cu ups and downs, dacă pot spune
așa, iar relația care se dezvoltă între ei, în ciuda a tot ceea ce s-a
întâmplat, este una neașteptată. Cu siguranță ați auzit de Sindromul Stockholm.
Ei bine, acesta este termenul psihologic reprezentativ pentru ceea ce
experimentează cei doi. Nu vreau să dau detalii, chiar nu vreau să vă stric
plăcerea lecturii. Pot doar să vă spun că aceasta este o carte foarte bună, pe
care o veți devora dacă sunteți fani ai genului, dacă vă plac poveștile ce
implică mister, răpiri, screte de familie, dacă sunteți atrași de dedesubturile
umane și de partea psihologică în general.
„Mi se făcuse rău să o tot văd privind pe fereastra aia
nenorocită, așa că am dat cinci dolari pe hârtie și creioane și pare că am făcut-o
al naibii de fericită. Nu vindeau caiete de desen la buticurile de pe aici, așa
că a trebuit să conduc tocmai până la Grand Marais, până la o librărie. Asta în
timp ce pe ea o lăsasem legată de chiuvetă, în baie.
„Ne uităm unul la altul, din colțuri opuse ale camerei.
Încercăm să înțelegem ce înseamnă asta. Ne reamintim să respirăm.
Când se apropie de mine, se mișcă cu grijă și temă.
Mâinile ei mă ating precaute. Ultima dată când s-a întâmplat asta am
îmbrâncit-o, dar pe atunci era diferit.
Ea era o femeie diferită.
Eu eram un bărbat diferit.”
„Zăpada e mai mare de zece centimetri. Picioarele noastre
se îngroapă în ea și pantalonii ni se udă jos, la margini. Mergem așa ceva
vreme, până ce cabana iese din raza noastră viziuală. Suntem în misiune, iar
asta îmi provoacă entuziasm.
- Ți-ai tăiat vreodată propriul brad de Crăciun?, o
întreb
Se uită la mine ca și cum aș fi nebun, de parcă numai un
sărit de pe fix și-ar tăia singur bradul de Crăciun. Dar apoi o văd că ezită.
Îmi zice:
- Mi-am dorit mereu să o fac.
Ochii îi lucesc ca ai unui copil.”
Fata cea bună este un volum captivant ce poartă cititorul într-o
uimitoare poveste în care nimic nu este ceea ce pare. Răzbunare, dragoste și
ură, secrete întunecate, lacrimi și durere, visuri frânte, amintiri dureroase și cictrici ce nu se vor
închide niciodată. Toate acestea în 381 de pagini ce vă vor ține cu sufletul la
gură de la primul până la ultimul rând.
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru volumul oferit
spre recenzare.
O familie aparent perfectă, bogată, formată din cei doi părinți și două tinere fete. Un bar în centrul orașului, o întâlnire eșu...
