joi, 13 iulie 2017

Recenzie: „Haiganu. Fluviul șoaptelor” de Marian Coman



Înainte de a purcede la drum și a vă relata impresiile cu care am rămas în urma lecturării acestei cărți, vreau să mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit spre recenzare.

Basm cult, fantasy autohton, mitologie și Ion Creangă. Cu al său Harap-Alb. Cam asta reprezintă Haiganu. Fluviul șoaptelor, primul volum al unei ambițioase trilogii românești, în ale cărei pagini cititorul este invitat (sau mai bine spus, luat direct pe sus,  purtat pe spatele unui grifon ori poate a unei păsări albe, deasupra vastelor întinderi) să pătrundă într-o lume fantastică populată de ființe și creaturi dintre cele mai uimitoare, într-un impresionant tărâm în care luptele dintre bine și rău se poartă la cel mai înalt nivel. Și ce mai lupte se duc pe acest tărâm ! Lupte înfricoșătoare, ce depășesc cu mult limita supranaturalului, în care trupurile sunt sfârtecate, sufletele schingiuite își pierd noblețea și inocența, ghearele sfășie adânc carnea de pe trupuri, iar morții revin la viață, lăsând în urma lor sânge și teroare, cadavre și furie.

„...Fiecare păcat face coajă...
...Nicio umbră nu-ți rănește
privirea, tot lumina-i mai periculoasă...
...Ca un zimbru cu aripi și ghimpi...”

O profeție răspândită de un biet profet ce călătorește în spinarea antilopei sale prin aprigul și nemilosul deșert, cu ale sale furtuni de praf, este gata să se împlinească: Zeul Osândit, cel izgonit din ceruri, umblă pe pământ, zeul neînțeles și singuratic, zeul cel cu un singur ochi în mijlocul frunții (Ochilă a lui Creangă, oare?), zeul cel cu Furie Oarbă, zeul decăzut și blestemat să poarte povara miilor de gânduri nutrite de către muritori. Acesta este Haiganu, cel care dă numele cărții lui Marian Coman, personajul inspirat din nemuritorul basm Harap Alb. Însă, deși poartă numele acestui personaj, cartea urmărește aventurile lui Zourazi, un orfan în vârstă de nouă primăveri, ținut captiv în grajdurile unei ființe lipsite de scrupule, Dekibalos pe numele său, un căpcăun malefic ce conduce, alături de Moroianu, propria armată de copii – sclavi. Înțelegerea dintre Dekibalos și Moroianu - cel care amintește de Spânul lui Creangă și care a jurat credință Împăratului Roșu, Ziraxes, care dorește capturarea și folosirea micului pui de vrăjitor, este pecetluită prin transformarea orfanilor în creaturi respingătoare și malefice, fără de conștiință, mânați doar de instincte primare și de o foame greu de ostoit. Acești copii formează Armata Orfanilor, iar cruzimea și violența cu care își atacă victimele pare desprinsă din cele mai groaznice filme horror. Ei nu au gânduri proprii, sentimente ori dorințe, fiind în permanență conduși de o sete de sânge ce rivalizează cu cea a creaturilor numite zombie. Armata distrugătoare și sângeroasă a celor doi malefici este pusă pe distrugere, iar omenirea (și nu numai)  se află în pericol.

„Armata Orfanilor voia mâncare. Voia sânge. Voia să ucidă și să se înfrupte cu poftă din carnea dușmanului. Sau, în lipsă de dușmani, din carnea oricui se afla prin cameră.”

Într-un pericol la fel de mare se află și puiul de vrăjitor, Zourazi, care reușește să evadeze și să ajungă la Haiganu, zeul căruia îi invada mereu gândurile. Legătura dintre cei doi este extrem de puternică și capătă o intensitate și mai mare pe parcurs ce acțiunea se desfășoară, dar nu am să specific ce anume îi leagă pe cei doi deoarece nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Pot doar menționa că legăturile dintre personaje sunt extreme de complexe, la fel de complexe și complete ca și caracterul și particularitățile personajelor – extrem de bine conturate și însuflețite cu o mulțime de însușiri care mai de care mai fantastice, ce amintește de câteva dintre  principalele carcateristici ale basmului: eroi sau antieroi cu puteri supranaturale, personaje care sunt fie doar bune, fie doar rele, călătorie inițiatică pe parcursul căruia tânărul își dezvoltă anumite aptitudini, existența unor ajutoare (atât de partea binelui, cât și de partea răului) care la rândul lor dispun de numeroase însușiri fantastice.



„Furia mea e Oarbă și sare ca o lupoaică ce-și apără puii. Sare și mușcă aproape la întâmplare. Din fiece șoaptă, din fiece gând, din fiece om ce-mi este în preajmă și-mi scormonește cu vocea prin cap.”

Acțiunea înglobează mai multe planuri, este complexă și nu lasă cititorul să răsufle deloc, antrenându-l încă de la primele pagini. Acest lucru poate fi un plus sau un minus pentru carte, cu mențiunea că lumea creată în acest volum poate fi întâlnită și în revistele de benzi desenate HAC! (Harap Alb Continuă), iar întâmplările redate în Fluviul șoaptelor se petrec cu câteva secole înaintea celor din reviste. Așadar, un cititor nefamiliarizat cu această lume imaginară, așa cum am fost eu, poate avea oarece probleme de înțelegere și adaptare, în special pentru că, așa cum am  precizat mai sus, acțiunea explodează de la început, iar personajele și întâmplările sunt foarte numeroase. Și nu vă lăsați păcăliți de numărul mic de pagini, aproximativ 250, deoarece cartea nu se citește pe repede-înainte (deși eu terminat-o destul de repede) și în mod clar nu se citește superficial, cu gândul în altă parte. De asemenea, nu este doar o simplă carte fantasy, în paginile ei cititorul fiind martorul nenumăratelor lupte interioare ce se dau înlăuntrul personajelor care, marcate de diferite evenimente și supuse unor încercări ce au rolul de a iniția, trebuie să distingă binele de rău, lumina de întuneric, calea bună de cea greșită.

„Astăzi, răul poate fi cât un sâmbure ori cât o mică frunză, iar mâine sau peste ani, din sâmburele acela se va ridica un copac cu crengi pline de spini și rădăcini întinse pretudineni, cu lăstări din care cresc alți și alți arboripână ce totul devine o pădure întunecată din care-ți e cu neputință să ieși. Iar oamenii obișnuiesc să-și crească răul dându-l de la unul la altul. O vorbă se poate transforma într-o palmă, iar o palmă, într-un război.”

Demn de menționat este faptul că volumul abundă în ilustrații semnificative ce ajută cititorul la o mai bună înțelegere a acțiunii. Ilustrațiile sunt realizate de către graficianul Andrei Moldovan. Doar uitați-vă cât de reușite sunt ! Înspăimântătoare, fascinante, frumoase. Create cu măiestrie și cu o fină atenție către detalii.





Personal, mi-a plăcut enorm de mult această reinterpretare a basmului românesc, mi-a plăcut Zourazi, metamorfozele (dacă le pot numi așa) acestuia, m-a fascinat Ghilmax și legătura specială cu Înalții Preoți, iar Garlaan și prințesa Kotys mi-au lăsat impresia de personaje ofertante, care vor mai avea ceva de spus în următorul volum. Oare mă înșel?


Haiganu. Fluviul șoaptelor este un fantasy românesc de cea mai bună calitate, cu o acțiune alertă și surprinzătoare, cu personaje complexe și creaturi înfricoșătoare ce-ți vor da fiori pe șira spinării. Binele va învinge, ori întunericul își va întinde tentatculele suprimând bruma de lumină? Asta veți descoperi doar dacă citiți cartea. 

Volumul poate fi achiziționat de aici.

Un comentariu:

  1. Pare frumoasă, dar e SF și nu știu dacă e tocmai genul meu de lectură! Spor și mulțumim!

    RăspundețiȘtergere