Recenzie: „Haiganu. Fluviul șoaptelor” de Marian Coman
Înainte de a purcede la drum și a vă relata impresiile cu
care am rămas în urma lecturării acestei cărți, vreau să mulțumesc autorului
pentru exemplarul oferit spre recenzare.
Basm cult, fantasy autohton, mitologie și Ion Creangă. Cu
al său Harap-Alb. Cam asta reprezintă Haiganu. Fluviul șoaptelor, primul
volum al unei ambițioase trilogii românești, în ale cărei pagini cititorul este
invitat (sau mai bine spus, luat direct pe sus, purtat pe spatele unui grifon ori poate a unei
păsări albe, deasupra vastelor întinderi) să pătrundă într-o lume fantastică
populată de ființe și creaturi dintre cele mai uimitoare, într-un impresionant tărâm
în care luptele dintre bine și rău se poartă la cel mai înalt nivel. Și ce mai
lupte se duc pe acest tărâm ! Lupte înfricoșătoare, ce depășesc cu mult limita
supranaturalului, în care trupurile sunt sfârtecate, sufletele schingiuite își
pierd noblețea și inocența, ghearele sfășie adânc carnea de pe trupuri, iar
morții revin la viață, lăsând în urma lor sânge și teroare, cadavre și furie.
„...Fiecare păcat face coajă...
...Nicio umbră nu-ți rănește
privirea, tot lumina-i mai periculoasă...
...Ca un zimbru cu aripi și ghimpi...”
O profeție răspândită de un biet profet ce călătorește în
spinarea antilopei sale prin aprigul și nemilosul deșert, cu ale sale furtuni
de praf, este gata să se împlinească: Zeul Osândit, cel
izgonit din ceruri, umblă pe pământ, zeul neînțeles și singuratic, zeul cel cu
un singur ochi în mijlocul frunții (Ochilă a lui Creangă, oare?), zeul cel cu
Furie Oarbă, zeul decăzut și blestemat să poarte povara miilor de gânduri
nutrite de către muritori. Acesta este Haiganu, cel care dă numele cărții
lui Marian
Coman, personajul inspirat din nemuritorul basm Harap Alb. Însă, deși
poartă numele acestui personaj, cartea urmărește aventurile lui Zourazi, un
orfan în vârstă de nouă primăveri, ținut captiv în grajdurile unei ființe
lipsite de scrupule, Dekibalos pe numele său, un căpcăun malefic ce conduce,
alături de Moroianu, propria armată de copii – sclavi. Înțelegerea dintre
Dekibalos și Moroianu - cel care amintește de Spânul lui Creangă și care a
jurat credință Împăratului Roșu, Ziraxes, care dorește capturarea și folosirea
micului pui de vrăjitor, este pecetluită prin transformarea orfanilor în
creaturi respingătoare și malefice, fără de conștiință, mânați doar de instincte
primare și de o foame greu de ostoit. Acești copii formează Armata Orfanilor,
iar cruzimea și violența cu care își atacă victimele pare desprinsă din cele
mai groaznice filme horror. Ei nu au gânduri proprii, sentimente ori dorințe,
fiind în permanență conduși de o sete de sânge ce rivalizează cu cea a
creaturilor numite zombie. Armata distrugătoare și sângeroasă a celor doi
malefici este pusă pe distrugere, iar omenirea (și nu numai) se află în pericol.
„Armata
Orfanilor voia mâncare. Voia sânge. Voia să ucidă și să se înfrupte cu poftă
din carnea dușmanului. Sau, în lipsă de dușmani, din carnea oricui se afla prin
cameră.”
Într-un
pericol la fel de mare se află și puiul de vrăjitor, Zourazi, care reușește să
evadeze și să ajungă la Haiganu, zeul căruia îi invada mereu gândurile.
Legătura dintre cei doi este extrem de puternică și capătă o intensitate și mai
mare pe parcurs ce acțiunea se desfășoară, dar nu am să specific ce anume îi
leagă pe cei doi deoarece nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Pot doar menționa
că legăturile dintre personaje sunt extreme de complexe, la fel de complexe și
complete ca și caracterul și particularitățile personajelor – extrem de bine
conturate și însuflețite cu o mulțime de însușiri care mai de care mai
fantastice, ce amintește de câteva dintre
principalele carcateristici ale basmului: eroi sau antieroi cu puteri
supranaturale, personaje care sunt fie doar bune, fie doar rele, călătorie
inițiatică pe parcursul căruia tânărul își dezvoltă anumite aptitudini,
existența unor ajutoare (atât de partea binelui, cât și de partea răului) care
la rândul lor dispun de numeroase însușiri fantastice.
„Furia mea e Oarbă și sare ca o lupoaică ce-și apără
puii. Sare și mușcă aproape la întâmplare. Din fiece șoaptă, din fiece gând,
din fiece om ce-mi este în preajmă și-mi scormonește cu vocea prin cap.”
Acțiunea
înglobează mai multe planuri, este complexă și nu lasă
cititorul să răsufle deloc, antrenându-l încă de la primele pagini. Acest lucru
poate fi un plus sau un minus pentru carte, cu mențiunea că lumea creată în
acest volum poate fi întâlnită și în revistele de benzi desenate HAC! (Harap
Alb Continuă), iar întâmplările redate în Fluviul șoaptelor se petrec cu
câteva secole înaintea celor din reviste. Așadar, un cititor nefamiliarizat cu
această lume imaginară, așa cum am fost eu, poate avea oarece probleme de
înțelegere și adaptare, în special pentru că, așa cum am precizat mai sus, acțiunea explodează de la
început, iar personajele și întâmplările sunt foarte numeroase. Și nu vă lăsați
păcăliți de numărul mic de pagini, aproximativ 250, deoarece cartea nu se
citește pe repede-înainte (deși eu terminat-o destul de repede) și în mod clar
nu se citește superficial, cu gândul în altă parte. De asemenea, nu este doar o
simplă carte fantasy, în paginile ei cititorul fiind martorul nenumăratelor
lupte interioare ce se dau înlăuntrul personajelor care, marcate de diferite
evenimente și supuse unor încercări ce au rolul de a iniția, trebuie să
distingă binele de rău, lumina de întuneric, calea bună de cea greșită.
„Astăzi,
răul poate fi cât un sâmbure ori cât o mică frunză, iar mâine sau peste ani,
din sâmburele acela se va ridica un copac cu crengi pline de spini și rădăcini
întinse pretudineni, cu lăstări din care cresc alți și alți arboripână ce totul
devine o pădure întunecată din care-ți e cu neputință să ieși. Iar oamenii
obișnuiesc să-și crească răul dându-l de la unul la altul. O vorbă se poate
transforma într-o palmă, iar o palmă, într-un război.”
Demn
de menționat este faptul că volumul abundă în ilustrații semnificative ce ajută
cititorul la o mai bună înțelegere a acțiunii. Ilustrațiile sunt realizate de
către graficianul Andrei Moldovan. Doar uitați-vă cât de reușite sunt !
Înspăimântătoare, fascinante, frumoase. Create cu măiestrie și cu o fină
atenție către detalii.
Personal,
mi-a plăcut enorm de mult această reinterpretare a basmului românesc, mi-a
plăcut Zourazi, metamorfozele (dacă le pot numi așa) acestuia, m-a fascinat
Ghilmax și legătura specială cu Înalții Preoți, iar Garlaan și prințesa Kotys
mi-au lăsat impresia de personaje ofertante, care vor mai avea ceva de spus în
următorul volum. Oare mă înșel?
Haiganu.
Fluviul șoaptelor este un fantasy românesc de cea mai bună calitate, cu o
acțiune alertă și surprinzătoare, cu personaje complexe și creaturi
înfricoșătoare ce-ți vor da fiori pe șira spinării. Binele va învinge, ori
întunericul își va întinde tentatculele suprimând bruma de lumină? Asta veți
descoperi doar dacă citiți cartea.
Volumul poate fi achiziționat de aici.
Pare frumoasă, dar e SF și nu știu dacă e tocmai genul meu de lectură! Spor și mulțumim!
RăspundețiȘtergere