Recenzie: „Asasinul Regal” de Robin Hobb



Cât de mult ar trebui să scriu în această recenzie și ce anume ar trebui să punctez pentru a vă convinge că nu trebuie să ratați această serie magistral scrisă? Cu greu găsesc cuvintele potrivite pentru a exprima cât de minunată este această carte, cât de mult mi-a plăcut, cât de profund m-a impresionat scriitura acestei autoare care într-un timp atât de scurt și-a găsit locul printre scriitorii mei favoriți.

Dacă începutul primului volum a decurs destul de greoi și, așa cum spuneam în recenzie, în mai bine de jumătate de carte ai impresia că acțiunea bate pasul pe loc, abia ultimele capitole fiind extrem de intense, ei bine, cu siguranță nu pot spune același lucru și despre Asasinul Regal, care este o carte desăvârșită de la primul până la ultimul capitol. Mi-a depășit toate așteptările, m-a ținut captivă în ținutul celor Șase Ducate pe parcursul celor 718  pagini, umplându-mi inima de toate emoțiile posibile: bucurie, tristețe, exatz, frică, iubire. Este un volum exploziv, un vulcan gata să erupă cu fiecare capitol, o mare învolburată capabilă să sfărâme în mii de bucățele corăbiile ce înceracă să supraviețuiască unei alte zile pline de incertitudini și intrigi regale.

„Forțele se schimbă. Umbrele fâlfâie. Dintr-odată, se aude susurul posibilităților. Se reordonează vremurile viitoare, pe măsură ce se înmulțesc destinele. Toate cărările se împart, o dată și încă o dată.”

Întâmplările petrecute la finele primului volum l-au lăsat pe bastardul Fitz aproape infirm și cu un gust amar, gustul trădării și al sângelui. Toate amenințările la care a fost supus micul bastard, la care se adaugă tentativa de omor aproape reușită, l-au făcut pe Fitz mai puțin stăpân pe puterile sale. Cu toate acestea, împotriva voinței sale, se vede nevoit să se întoarcă în Bukkeep, pentru a-și respecta jurământul făcut regelui și pentru a salva tronul și viitorul regatului din mâinile celor care le vor distruse. Pericolele ce l-au pândit la fiecare pas încă de când a poposit la ușa castelului familiei Farseer sunt infime comparativ cu ce va avea de înfruntat în cel de-al doilea volum.

Micuțul bastard  mânuit cu atâta dibăcite în primul volum aproape că nu mai există. Orice fărâmă de inocență este de mult pierdută, iar maturizarea acestuia este dobândită în urma suferințelor. Prins în împăienjenișul de trădări, minciuni și ură, Fitz aproape că nu-și mai aparține. Gândurile îi sunt asediate din toate părțile, este urmărit și nevoit să se ascundă atât fizic cât și psihic, ridicând bariere pentru a-și feri mintea și gândurile de invadatorii ce stăpânesc mult mai bine decât el Meșteșugul. Din cauza comploturilor prințului Regal se vede nevoit să se îndepărteze de persoanele dragi pentru a le proteja. Totodată Meșteșugul îl secătuiește de putere, însă Harul cu care este înzestrat, deși considerat un blestem, îi salvează visța de nenumărate ori. Greutatea care apasă pe umerii săi este nimicitoare, el este doar un pion în crudele jocuri regale. Dar este și un catalizator. Și un asasin. Asasinul Regal. Cel care aduce moartea la cea mai mică poruncă a regelui. Cel care nu trebuie să decidă singur, ci să execute. Lioalitatea, credința și devotamentul nemărginit ce le poartă Fitz regelui, prințului Verity și viitoarei regine Kettricken îl fac pe acesta capabil de nenumărate sacrificii ce îi vor pune viața în pericol. 

Emoțiile se ciocneau și mă împingeau înainte. Nu voi ști niciodată care dintre ele îmi aparțineau și în ce măsură. Mă colpeșeau. FitzChivarly se pierdea în ele. Am devenit emoția echipajului. Cu toporul ridicat, răcnind, am deschis drumul. Nu-mi doream să fiu eu conducătorul, dar m-a mânat dorința lui înflăcărată de a urma pe cineva. Dintr-odată, am vrut să ucid cât de mulți pirați puteam, cât de repede puteam.”



Întunericul pândește din toate cotloanele, alungând bruma de lumină și speranță. Neoamenii avansează tot mai rapid spre Buckkeep, iar atacurile lor par organizate. Pare că acum au o țintă, un scop, în ciuda faptului că aceștia, prin definiție, nu sunt capabili de a judeca, organiza ori complota. Sunt fără simțuri. Sunt animale. Sunt monștrii deghizați în chipurile celor dragi. Raidurile piraților Corăbiilor Roșii sunt tot mai dese, luptele tot mai crâncene, pierderile tot mai mari. Interesele opuse ale celor două regiuni, ducatele de coastă și cele interioare, aproape frâng tărâmul celor Șase Ducate pe din două. Vrajbă, ură, sânge, răzbunare. Atacuri pe mare dar și pe uscat, orașe prădate și oameni omorâți, la care se adaugă urzeli și intrigi politice, alianțe nefaste și magii străvechi. Întunericul vine și dinăuntrul familiei regale, poate sub forma cea mai nimicitoare și mai letală. Trădarea și răzbunarea sunt cuvintele cheie, iar în familia regală Farseer ambițiile depășesc legăturile de sânge.

„Corăbiile Roșii din Insulele Străine ne hărțuiau țărmul mai înverșunat decât în generațiile trecute, distrugând mult mai mult decât furau. Prima iarnă a lui Kettricken ca viitoare regină a fost și prima iarnă când am avut parte de raiduri. Amenințarea lor permanentă și tortura nesfârșită a neoamenilor aflați printre noi clătinau cele Șase Ducate din temelii.”

Unul dintre personajele introduse de către autoare spre sfârșitul primului volum și care mie mi-a plăcut în mod special, cucerindu-mă rapid, beneficiază acum de întreaga atenție a cititorului. Kettricken. Curajul reginei de la munte este de netăgăduit și pe măsură ce aceasta se implică și luptă ca o adevărată războinică cot la cot cu gărzile regelui pentru a putea ține piept sângeroaselor asedii ale piraților de pe Corăbiile Roșii, vitejia și mărinimia neînfricatei Kettricken se răspândește de jur împrejurul ducatelor. Înțelepciunea și curajul acestei tinere femei care a acceptat să fie soția prințului Verity doar în folosul acestuia, realizând o alianță politică, fiind sacrificiul poporului său, după datinile de la munte, sunt doar două dintre calitățile acesteia, iar scenele în care viitoarea regină își pune viața în pericol de dragul poporului soțului ei sunt excelent zugrăvite, copleșitoare și extrem de realiste. De parcă însăși cititorul ar lua parte la luptă.

„O vulpe albă, am presupus eu, din tundra îndepărtată a Regatului Munților. Mâinile și le acoperise cu mănuși negre. Vântul se jucase cu părul ei lung și blond, întinzându-l și încâlcindu-i-l peste umeri. (...). Față de celelalte femei, îmbrăcate în fuste și mantii largi, Kettricken părea agilă ca o pisică. Amintea de un războinic dintr-o altă țară, poate dintr-un tărâm nordic, sau de un aventurier dintr-o poveste de demult.”

Verity, viitorul rege, sacrifică în continuare totul pentru bunăstarea regatului său, plecând într-o primejdioasă expediție în munți, spre a-i afla pe Străbuni și a le cere ajutorul în lupta contra piraților. În plus, sacrificiul pe care îl face constant, folosind Meșteșugul, luptând mental cu asupritorii țărmurilor sale, îl seacă de putere și îl îmbătrânește înainte de vreme. Singur Fitz este cel care formează o legătură mentală cu prințul său, relația celor doi fiind explorată la maximum în acest volum.

„- Obosesc așa de tare, spuse Verity încet. Își turnă vin și se duse să-l bea lângă șemineu. Știi ce mi-aș dori?
Nu era o întrebare. De-asta nici nu i-am răspuns.
- Aș vrea ca tatăl tău să fie în viață, să fie viitorul rege. Iar eu, mâna lui dreaptă. Mi-ar spune de ce trebuie să mă ocup, iar eu aș face ce mi-ar cere. Aș fi împăcat cu mine însumi, oricât de grea mi-ar fi munca, pentru că aș ști sigur că el știe ce-i mai bine. Știi ce ușor e, Fitz, să umezi un om în care ai înredere?
Ridică, în sfâșit, ochii spre mine.
- Cred că da, prințul meu, i-am răspuns cuminte.”

Un alt personaj frumos reliefat de către Hobb este Ochi Întunecați. Un lup cenușiu.  Un prieten cu adevărat loial lui Fitz, un suflet neîmblânzit, dar atât de frumos. Legătura creată între asasin și lup este indestructibilă. Dialogurile (dacă le pot numi așa) purtate între cei doi constituie adevărate delicii pentru cititor. Inteligente, sarcastice, amuzante și de cele mai multe ori edificatoare. Rolul lui Ochi Întunecați este complex, iar prezența și implicarea micului lup cenușiu aduce schimbarea viitorului celorlalte personaje. Mai multe nu vă dezvălui, dar cu siguranță acest personaj nonconformist vă va ajunge la inimă. La fel ca toată seria.



„- Eu sunt om. Tu ești lup.
Am rostit cuvintele cu glas tare, știind că le înțelege citindu-mi gândurile, dar încercând să-l fac să priceapă diferența dintre noi cu toate simțurile.
Pe dinafară. Pe dinăuntru, suntem o haită. Tăcu și se linse mulțumit pe bot. Stropi de sânge îi colorau labele din față.”

„Puiul îmi oferea o lume în lumina lunii, în alb și negru, simplă, desăvârșită, numai pentru mâncat și dormit. Nu ne dezlipeam ochii unul de altul. Ai lui erau verzi scânteietori și mă ispiteau. Vino. Vino cu mine. Ce au de-aface semenii noștrii cu oamenii și urzelile lor josnice? Încă iertările lor nu valorează nici cât o bucată de carne, comploturile lor nu aduc nicio plăcere nepătată și nu știu să se bucure de nimic fără să gândească. De ce îi alegi pe ei? Vino, hai să fugim !”

Pagini întregi de emoții și sentimente amestecate, adrenalină pură. Robin Hobb reușește să transpună cititorul în frumoasele și copleșitoarele ducate, în tărâmurile ce mustesc de magie și istorie, într-o lume feerică dar extrem de periculoasă în care vorbele șoptite în miez de noapte se pot transforma în lame ascuțite ce-ți vor frânge gâtul pe timp de zi, în care propriile-ți gânduri trebuiesc ferecate pentru a nu ți le invada și folosi împotriva ta dușmanii tăi. O lume în care o zi senină nu reprezintă altceva decât o nouă amenințare, iar gustul sângelui și răzbunării, odată deprins, greu mai poate fi înăbușit.

„Vino, vânează cu mine, îmi șoptește ispita din suflet. Uită de durere și trăiește-ți viața din nou. Cunosc un loc în care nu există timp, ci doar clipa de acum, iar hotărârile sunt ușor de luat și sunt numai ale tale. Lupii nu au regi.”


Mii de mulțumiri editurii Nemira pentru acest volum superb. Asasinul Regal poate fi achiziționat de aici.  

Share this:

CONVERSATION

1 comentarii: