Recenzie „Prin coline și neguri (Drumul spre Vozia #3)” de Mihai Andrei Aldea


V-am spus în recenziile trecute (primul volum, al doilea volum) cât de mult mi-a plăcut  seria Drumul spre Vozia. Cât de mult apreciez scriitura autorului Mihai Andrei Aldea și cât de multe lucruri am învățat din acest drum inițiatic, Drumul spre Vozia.

Vozia, locul unde se sfârșește lumea”, precum spune badea Ioan în povestirile sale, atât de plăcute lui Dan și așteptate cu nerăbdare de către acesta. Datorită neumăratelor povești despre Vozia și a modului în care oamenii vorbeau despre acest loc, cu venerație dar și cu teamă, s-a hotărât Dan, un tânăr țăran, să-și lase casa și familia, să străbată păduri și munți, să meargă prin coline și neguri pentru a ajunge în acel loc îndepărtat, un loc de basm. Iar lui Dan  i se alătură cei mai buni prieteni ai săi, Mitu și Surdul. Așa începe povestea Voziei și povestea celor trei tineri curajoși, inteligenți și neînfricați, care ajung apreciați de popor, fiind numiți eroi în urma nenumăratelor întâmplări fantastice prin care trec cu înțelepciune, dar și pizmuiți și vânați de cei care slujesc de partea răului.

„Trebuie dorință, trebuie pregătire, trebuie chibzuință și, mai ales, încăpățânare. Îi spusese de multă vreme cineva că a doua mare virtute a omului, după aceea a puterii de a deosebi binele și răul, este încăpățânarea sau stăruința. Desigur, dacă este încăpățânare sau stăruință în bine. Dar Dan, dacă era ceva, sigur era încăpățânat. Putea să fie Vozia oricât de departe, puta sta înre el și Vozia oricâte greutăți și primejdii. El nu se gândea că trebuie să treacă prin ele și să ajungă acolo. Nu ! El se gândea cum, prin e mijloace va trece de ele și va ajunge acolo. (..). Ardea în el și dorința nestăvilită să învețe. Mereu mai mult, mereu mai multe, mereu mai adânc. Și, urmându-și drumul, va deveni mai bun, mai puternic.”

Volumul trei debutează cu drumul făcut de eroii noștrii și însoțitorii lor spre Tărâmul Uriașilor.

Zâne, pitici vechi și pitici mici  - iutaci, cerbi înstelați, păsări de foc. Toate aceste ființe superbe, desprinse parcă din basme, li se arată eroilor noștrii în drumul lor, lăsându-i cu gura căscată în fața frumuseții, inocenței și înțelepciunii acestor creaturi pe care, deunăzi, le credeau a fi născociri. Însă pe drumul spre Vozia totul este posibil, așa-i?

Cei trei îpreună cu Gheorghe, vărul Lixăndrinei, străbat drumuri grele, aproape imposibil de umblat dacă nu ar fi avut ajutorul piticilor, un drum la finalul căruia, în sfârșit, reușesc să scape de povara ce le apasă inima, și anume fluierele celor nouă blesteme, întunecatele unelte care puteau zdrobi ținuturi întregi. Însă drumul lor abia începe, căci mai au multe de învățat până vor ajunge acolo unde doresc. Iar următoarea încercare vine din partea zânelor, alături de care călătoresc spre a o afla pe Zâna Zânelor.

„Ar fi, mai bine, poate, să nu spunem cum arătau zânele. Iubeau – și iubesc – taina. Puține mai sunt astăzi, pierite de răutatea și lenea omului. Retrase, tot mai retrase, tot mai puțin știute. Minunate cum sunt ele, nu pot să trăiască fără oameni. Dar oameni adevărați,  în stare să lupte cu balaurii, să muncească așa cum se muncea cândva...Altfel de oameni. Așa um astăzi prea puțini mai sunt.”


Așa cum am spus și în primele două recenzii, romanul nu este doar fantastic, sau unul care vorbește despre fapte de mult uitate – precum luptele dacilor, viața simplă dar demnă a celor care trăiau în bună comuniune cu natura, ci este (și) un roman care, în ciuda faptului că tratează subiecte precum cele enumerate mai sus, este destul de actual prin învățămintele care reies din poveste. Un exemplu elocvent este cel  în care marchizul Nelljean vrea, sub pretextul dorinței de a civiliza o așa țară sălbatică, să își impună stăpânirea și să nimicească tot ce este vechi, frumos și are o anumită rânduială. Acesta primește ajutorul domniței Enga și a acoliților ei, personaje trufașe și întnecate la suflet, care vor ca puterea să fie a lor cu orice preț, pentru a putea manipula poporul  după bunul lor plac. Așadar, avem ascunse, în spatele unor povești fantastice bine închegate, exemple despre cum tot ce este bun și corect se poate destrăma la cea mai mică adiere a vântului răului, dacă oamenii drepți nu înțeleg pe deplin că doar uniți pot ține departe răul. Pur și simplu, citind acestea, nu am putut să nu mă gândesc la situația din zilele noastre, să nu găsesc anumite similitudini. Poate și pentru că aceste lucruri sunt valabile, din păcate, de ani de zile, răul căpătând putere din ce în ce mai mare pe măsură ce credința și adevărul pălesc. Personajele, atât cele bune cât și cele rele, prin întâmplările care trec, au un rol bine definit: acela de a arăta cititorului, detaliat și cu exemple, adevărata diferență dintre a gândi cu propria minte și a te lăsa subjugat mental (apoi din toate punctele de vedere), a alege educația și cultura sau a îmbrățișa non-valorile, a lucra pentru tine însuți sau a fi sclav la ușa altuia și tot ceea ce rezultă din aceste alegeri.

Bătălii crâncene se dau la poalele munților. Răul trece prin coline și neguri, găsindu-și sălaș în ținuturi care deunăzi erau frumoase și rodnice. Pierderile suferite de eroii noștrii sunt imense, dureroase, inimaginabile chiar și pentru cititor. Însă cei trei se completează reciproc, fiecare dintre ei fiind unic în felul său și având calitățile necesare pentru a trece cu bine peste orice rău. Ei sunt Voievodul, Luptătorul și Înțeleptul. Ei sunt trei băiețandrii care au îndrăznit să plece de acasă și să înfrunte ce li se arată în cale. Pădurea. Sălbăticia. Viața-ntreagă. Însă au avut atât de multe de câștigat și de învățat. Lecții dure de supraviețuire. De umanitate. Despre cum să fi om cu adevărat. Despre cum să îți folosești iscusința în luptă. Inteligenți, curajoși și demni. Așa sunt cele trei personaje principale ale autorului. Adevărate exemple de urmat într-o lume din ce în ce mai puțin integră.

„Prin toți care vor înțelege idealurile noastre. Prin toți cei care vor trăi și vor muri așa cum o facem noi doi. Căci, de fapt, aceștia sunt copiii adevărați: cei care îți duc mai departe idealurile, moștenirea, lupta, munca. Nădejdea mea este să triesc astfel, să muncesc și să lupt astfel încât să se mai ridice oameni care să îmi urmeze. Să ne urmeze. Aceștia vor fi copiii mei și ai Lixăndrinei. Așa cum și ucenicii adevărați sunt copii adevărați ai învățătorilor lor. Iar o biruință mai mare decât aceasta, decât a avea asemenea urmași, nu există în lumea noastră.”



Sunt redate episoade în care, dorind să elibereze ținuturile de întuneric, cei trei împreună cu ajutoarele lor (uriașii, piticii, Voievodul Marin, etc) încep o întreagă acțiune de eliminare a răului. O eliminare ce trebuie făcută temeinic, căci numai de la rădăcină poate fi smuls răul pentru a nu mai renaște în veci. Nedreptatea, corupția, perversitatea – toate acestea atârnau asupra ținuturilor, înrobind și dezonorând poporul, întorcând frații unii împotriva altora, luându-le libertatea și dreptul de a alege cum vor să trăiască, oferindu-le doar mizerie, sărăcie, sclavie. Sună cunoscut? Se pare că acele zile nu sunt atât de îndepărtate precum ar crede unii. Cu excepția că poate, astăzi, nimeni sau foarte puțini oameni mai sunt la fel de curajoși și demni precum eroii noștrii din carte.

Fie că vorbim de eroi sau antagoniști, de persoanaje umane și normale ori de personaje fantastice, de ținuturi binecuvântate și roditoare ori aflate sub stăpânirea întunericului, seria de trei volume a Drumului spre Vozia este una memorabilă, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în scrierile contemporane românești. Dan, Mitu, Surdul, Lixăndrina, Voievodul Marin, prințesa Enga, Vrăjitorul Roșu, Vrăjitorul Verde, piticii și uriașii, zânele și chiar nenumăratele ținuturi prin care toate aceste personaje își poartă bătăliile și tristețile, bucuriile și credințele, toți și toate reprezintă cel mai veridic exemplu al faptului că unele povești nu sunt doar povești, unele personaje nu sunt de carton, ci pot reda cititorului credința că și în viața reală binele poate înfrânge răul. Sunt adevărate exemple care readuc în dicuție și reamintesc cititorului ce înseamnă de fapt demnitatea, curajul, inteligența și că ar trebui să apreciem mai mult adevăratele valori ale lumii și că nu trebuie să renunțăm la principii și libertate pentru nimic în lume.


Mulțumesc autorului pentru că a reușit să creeze o poveste atât de frumoasă și specială. 

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu