Recenzie: Împăratul Ghețurilor de Ana Maria Negrilă
„Timpul este ca o
casă pe care oamenii, pelerini prin viață, o străbat doar într-un sens,
deschizând o ușă și închizând-o în urma lor fără a o mai putea desfereca pentru
a se întoarce.”
Înainte de a începe recenzia propriu-zisă, trebuie să vă
mărturisesc ceva (în cazul în care nu știați deja ): eu nu sunt o fană a
genului SF. Niciodată nu am fost, în toată mea perioadă de cititoare înrăită
(adică cam de când am putut să citesc singură) și nici acum nu mă consider a
fi, deși am citit câteva cărți din acest gen literar (extrem de puține, se pot
număra pe degetele de la o mână).
Așadar, șansele ca eu să îmi aleg o carte SF spre lecturare
sunt foarte mici, însă nu aș spune egale cu zero. Nu după ultimele (și
singurele, haha) mele lecturi. Cum am spus, am citit puține cărți SF, iar acest
lucru s-a întâmplat cam de acum doi ani, cu câteva titluri de la Nemira:
Regina zăpezilor, o carte SF în
adevăratul sens al cuvântului, care chiar mi-a plăcut, Umanii (tot Nemira) și Fata cu toate darurile (da, da, Nemira din nou),
două cărți SF mai light care mi-au plăcut enooorm.
Ceea ce vreau să subliniez este că citesc foarte rar SF,
iar pentru a alege o astfel de carte, trebuie ca aceasta să îmi atragă atenția
în mod deosebit și să fie cu adevărat specială.
Cea mai recentă carte SF citită de mine este Împăratul
Ghețurilor de Ana Maria Negrilă. Așadar, un autor
contemporan și o carte revizuită și adăugită, după mai bine de un deceniu de la
apariție. Merită menționat faptul că volumul a câștigat, în anul 2008, Premiul
Vladimir Colin.
Recunosc, primul lucru care m-a atras la carte a
fost....coperta. Nu, nu sunt superficială de obicei, dar să fim realiști:
ce este frumos atrage întotdeauna privirile, indiferent despre ce vorbim. Iar
coperta asta absolut superbă merită cu siguranță aprecierea noastră. Cel de-al
doilea lucru care m-a făcut să mă îndrept spre carte a fost descrierea, sau mai
bine spus prezentarea personajului feminin, Sich, care ne promite întâlnirea cu
o eroină memorabilia, badass. Iar cel de-al treilea argument (poate cel mai
important și care m-a convins pe loc) a fost recomandarea unui bun prieten
(autor și cititor), care mi-a recomandat cartea, iar eu am foarte mare
încredere în tot ceea ce îmi recomandă.
Astfel,
cu aceste trei argumente, m-am dus la târgul Final Frontier, unde am
asistat și la lansarea Împăratului Ghețurilor, iar la puțin
timp după aceea, am și început să citesc cartea.
Să
vă descriu de-a fir a păr acțiunea cărții, nu ar avea sens. În primul rând nu
vreau să vă stric plăcerea lecturii, în caz că alegeți să vă achiziționați
cartea, iar în cel de-al doilea rând, mi-ar fi imposibil, deoarece lumea creionată
de autoare este extrem de vastă și complexă.
Scenariul
este unul post-apocaliptic, cu câteva influențe distopice. Acțiunea se petrece
într-un oraș îngropat în zăpadă, acolo unde clădirile impunătoare și puternic
tehnologizate/androidizate contrastează cu peisajele înghețate și reci, unde
vânători îmbrăcați în blănuri se deplasează în săniile lor trase de câini,
veniți special în metropolă pentru o mare sărbătoare, Sărbătoarea Anh, ce
amintește de o străveche și frumoasă legendă a doi frați, An și Nh (care mi-a
plăcut foarte mult). Astfel, încă de la
primele pagini, suntem introduși în necruțătoarea atmosferă iernatică, acolo
unde, împreună cu Sich, descoperim, pas
cu pas, povestea unui oraș ridicat deasupra permafrostului, a unei legende
reprezentative, a doi frați de mult dispăruți de pe pământ și a suferinței
acestora, a metropolei – martora unor schimbări ireversibile, a Împăratului
Ghețurilor, cel care “îngheață somnul și
liniștea, aducând cu el frigul iernii polare”
și a două destine atinse și manevrate de diversele forțe politice aflate în
continuă stare de conflict.
„Vedeam
întreg orașul, o pădure de turnuri albe ca niște gâturi de lebădă. Vârtejul își
făcea de cap, dansa pe acoperișurile clădirilor și smulgea nivelurile unul câte
unul. Oamenii își părăsiseră locuințele și se înghesuiau pe fostele șosele
acoperite de gheață. De acolo, de sus, semănau cu niște mici puncte de murdărie
pe zăpada albă, și nu știam dacă aveau vreo șansă să se salveze, să ajungă în
afara orașului înainte ca Vârtejul să îl distrugă. Pasarelele se balansau și se
contorsionau de parcă ar fi fost tot atâtea panglici pe care el le agita în cistea
Sărbătorii Anh, iar acoperișurile zburau prin văzduh, rotindu-se și dispărând
în ochiul Maelstromului.”
În
urma unui conflict de proporții, dezlnănțuit de diferitele interesele politice ale
mai multor facțiuni și organizații, orașul este sub influența ospitalierilor,
un fel poliție în costum gri, care controlează “buna” desfășurare a
evenimentelor, viața celor care au supraviețuit drasticelor schimbări de acum
câțiva ani, pe scurt, cam tot ceea ce mișcă în interiorul metropolei. La polul
opus, organizațiile care s-au opus acestora au fost rase de pe suprafața
pământului, precum Viitaz – cea din care făceau parte părinții personajului
principal feminin, Sich. Aceșta erau pre-văzători, persoane cu abilități speciale, ieșite din comun (nu am să
vă divulg despre ce este vorba), considerate a fi un pericol de către
ospitalieri. Sich este, este, așadar, o pre-văzătoare, cu puteri moștenite de
la părinții ei, dar care totuși a supraviețuit masacrului în masă. Iar aici
vine partea interesantă, povestea lui Sich și a fratelui ei, Reh, modalitatea
în care aceștia au supraviețuit doctrinelor ospitalierilor, lucrurile cu care
au fost nevoiți să se confrunte după toate evenimentele brutale, disperarea și
singurătatea pe care au fost nevoiți să le supraviețuiască, fiind înconjurați permanent de niște
oameni perfizi, ale căror planuri includ o stație denumită Gemeni, acolo unde pre-văzătorii
sunt exilați și supuși unor mutații genetice și transformări brutale, ucideri
în masă, urmăriri și controale constante ale populației.
„Știam
că era o prostie să spun că mă întorsesem în trecut, dar asta era exact ce mi
se întâmpla. În minte îmi apăreau tot felul de viziuni- locuința enormă în care
trăisem împreună cu părinții mei, apartamentul elegant înciriat de Reh,
cristalele încrustate pe peretele din hol, doi ohi care mă priveau cu
insistență, o clădire în flăcări și orașul învelit în ceață. Ar f trebuit să
pot alege ceva din toate acestea, dar nu-mi venea nicio idee. Doar imaginea
anormalului care mă ajutase îmi apărea în minte. Mâinile ca niște crengi de
copac, degetele ca niște rămurele bătându-mi în geam, implorându-mă să-l
primesc înăuntru.”
Acțiune
se petrece pe două planuri: planul prezent, în care o urmărim pe Sich, singură după moartea fratelui
ei și care este nevoită să dezlege un mister care include o (aparentă) forță a
naturii, un Vârtej creat special să distrugă orașul, dar mai ales, să o
distrugă pe ea, și planul trecut, în care ne este dezvăluită povestea ei de
familie, precum și distrugerea pre-văzătorilor și a organizației Viitaz.
Recunosc, planul trecut mi-a plăcut cel mai mult, la fel
și îmbinarea cu planul prezent și aflarea, pas cu pas, a poveștii și a enigmei
centrate în jurul acestor personaje. Cel mai mare plus i-l acord autoarei
pentru elementele detectivistice și de thriller inserate în poveste:
Sich este nevoită să colaboreze cu
facțiunile care i-au distrus familia pentru a descoperi cine se află în spatele
intimidantului Vârtej care mătură totul în cale. Avem urmăriri și deghizări, enigme
de dezlegat, planuri maelfice în care oameni nevinovați dispar, spioni,
arestări, interogări și torturări demne de cele mai bune cărți
thriller/polițiste. Sich este nevoită să facă față tuturor acestor lucruri, la
fel și fratele ei, Reh, care știe cunoaște în mod intim sensul cuvintelor spion și mutație genetică.
„Din silueta întunecată se desprinseră încet fuioare de
ceață neagră ce curând formară spițele unei roți în mișcare. El era cel care
mânuia Vârtejul, iar dacă avea astfel de puteri, mi-ar fi fost imposibil să îl
dovedesc. Ce dorea însă de la mine? Ca răspuns la întrebarea mea nerostită, un
obiect pluti prin aer. L-am prins chiar înainte să mă lovească în piept. Era o
cartelă albă pe care cineva desenase un semn. O clipă nu l-am recunoscut, apoi
amintirile au ieșit la lumină și am văzut sălașul vânătorilor, jurnalul meu,
desenele și mai ales simbolul pe care vraciul din satul vânătorilor îl desenase
pe fruntea uneia dintre măști. Ce reprezenta ea oare?
- Cruzimea, spuse liniștit și dintr-o dată începu să se
rotească, pelerina plutindu-i în jur ca și când ar fi fost înuși Vârtjeul. Să
închizi o ființă într-un aparat zburător și s-o trimiți la moarte, sî închizi o
ființă într-un loc strâmt și să o lași să moară. Să îngropi o ființă în zăpadă
când încă mai respiră. Cam tot aia.”
Reh este fratele mai mare al lui Sich, sprijinul ei și
singura rudă în viață după moartea părinților lor. Cititorul o cunoaște intim,
prin intermediul gândurilor ei, pe Sich cea de șase respectiv treisprezece ani,
înfrigurată și înspăimântată, dar în același timp destul de matură pentru vâsta
ei, dar și pe Sich de acum, mult mai matură în ceea ce privește vârsta, dar
poate la fel de înspăimântată ca și atunci, din cauza tuturor lucrurilor rămase
neschimbate, dar categoric mai curajoasă și mai determinată în a face dreptate.
Deși descrisă drept un personaj badass care nu se lasă manipulat, eu personal
am avut sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe Sich. În copilărie
mi s-a părut oarecum nepăsătoare referitor la destinul părinților ei, mult prea
încrezătoare și ușor de dus de nas, puțin lașă dacă este să mă refer la relația
dintre ea și fratele ei, iar la maturitate, deși mult mai justițiară, așa cum
am spus, puțin pasivă și nepăsătoare. Știu sigur că alți cititori o consideră o
eroină în adevăratul sens al cuvântului, dar pentru mine nu este așa. În
schimb, m-am „pricopsit” cu două personaje masculine intrigante, ambii
puternici, cu plusuri și cu minusuri, cu defecte care îi fac incredibil de
reali, cu personalitate.
Mă refer bineînțeles la fratele lui Sich, Reh, dar și la
un alt personaj despre care nu v-am pomenit până acum, dar care este incredibil de
ofertant și intrigant – Velmer.
Deși o bună parte din carte Reh nu prea mi-a inspirat
nimic, după anumite dezvăluiri am reconsiderat totul și mi-am dat seama ce
personaj justițiar și frumos a putut să creeze autoarea. Poate că doar eu am
văzut asta, dar viața lui Reh mi s-a părut enorm de dificilă și brutală, mult
mai grea decât cea a lui Sich. Fiind cu câtiva ani mai mare, a fost nevoit să
preia rolul părinților săi și să aibă grijă de sora lui de șase ani,
neștiutoare și inocentă. Și nu numai. S-a sacrificat în cele mai impresionante
moduri, a încercat să facă totul corect, fără a-și încălca principiile, fără a
răni alți oameni, iar tot ceea ce a făcut, a făcut pentru a proteja singura
ființă pe care o iubea și pe care nu voia să o vadă pervertită – pe micuța lui soră.
Astfel a ales să se transforme el, să-și lase valorile și umanitatea călcate în
picioare de către alții, pentru a salva inocența, valorile și însăși viața
surorii lui.
Reh este nevoit să poarte pe umeri povara unui trecut
dureros și incertitudinea unui viitor plin de violență. Veșnic prins între două
lumi – cea din trecut, atunci când putea spera la un viitor luminos, și cea din
prezent – aflat la mâna ospitalierilor, Reh este nevoit să joace un rol
definitoriu pentru a-și ține sora în viață. Este un pion pe tabla de șah a
celor care au adus doar suferință în lume.
„Reh. Întotdeauna fusese urmărit de ce se întâmplase cu
părinții noștri. La început suferise, apoi, nu știu cum, începuse să-și reverse asupra ospitalierilor
urmelede loialitate vacantă în urma dispariției Viitaz. Velmer se insinuase în
viața noastră, ne invadase apartamentul, pentru că Reh îi permisese toate acestea.
Acum îmi dădeam seama că nu avusese de ales...Și totuși. Lucrurile pe care Reh
le făcuse depășiseră de mai multe ori realitatea situației.”
Reh este un personaj-martir, el întruchipează omul cu cel
mai mare spirit de sacrificiu și empatie, omul care se servește singur pe tava
inamicilor numai pentru a salva viața celei de lângă el. Reh fraternizează cu dușmanul și
își vede sinele pierdut. Este sfărâmat în mii de bucățele, i se înfig pumnale
în spate, este reconstituit și supus unei groaznice umilințe – aceea de a-și
pierde esența, trupul și spiritul, sănătatea mintală. Niciodată nu am întâlnit
scene mai sfâșietoare ca acelea în care Reh se luptă să respire, să trăiască,
să existe, după exilul pe Gemeni.
De cealaltă parte îl avem pe Velmer, după părerea mea cel
mai interesant personaj al acestei cărți. El este băiatul orfan și aflat la ananghie
luat sub aripa protectoare a părinților celor doi frați. Băiatul chipeș, trist
și tăcut, misterios și imprevizibil, cu o voință ieșită din comun, a cărui
frumusețe de gheață crește proporțional cu ambiția nemărginită ce ajunge să îl
caracterizeze atât de bine. Și cu o nonșalanță și un sarcasm savuros. El este
cel care stă mereu în preajma celor doi frați, cel de care Sich se simte atrasă
încă de la o vârtsă fragedă, cel care îi salvează și îi distruge – mântuirea și
blestemul lor.
Relația celor trei este cireașa de pe tort a romanului.
Toxică, greșită, acaparatoare.
„Nu eram oare bolnavi cu toții, atât de singuratici,
așteptând ca vrăjile să ne desfacă din legăturile orașului?”
Sentimentele pe care Sich le nutrește față de Velmer sunt
contradictorii. La început îl idolatrizează și îl privește ca pe un frate mai
mare, cel de-al doilea ei frate. Pe măsură ce crește, constată că se uită cu
alți ochi la el, datorită frumuseții lui și atracției pe care o emană
permanent. Mai târziu, aflând secretele de care a fost ferită mare parte din
viața ei, descoperind adevărul din spatele colaborării fratelui ei cu
ospitalierii, conștientizează pericolul în care se află, cât și dezamăgirea de
a se fi lăsat condusă emoțional de o persoană alături de care a crescut și față
de care nutrește sentimente puternice.
Sentimente pe care, chiar și în momentul descoperirii tuturor pieselor
de puzzle lipsă, nu și le poate reprima, căci bărbatul misterios care i-a fost
mereu alături încă mai are o mare influență asupra ei.
„Velmer avea un fel de a pune problema, că nu puteam să
mă supăr. La el, lucrurile erau întotdeauna simple și orice își afla
explicație. Fără să vreau, m-am simțit din nou învăluită de charisma lui. Nu era
numai frumos. Dincolo de trăsăturile regulate, de părul șaten, de ochii ce
băteau acum în verde, de fața mai colorată decât în adolescență, exista ceva
adânc, periculos și înduioșător deopotrivă. Am simțit cum mi se strânge inima
și am întors capul.”
Zâmbetul lui enigmatic și, de cele mai multe ori,
zeflemitor, de parcă ar cunoaște toate secretele lumii, statura lui impozantă,
puterea pe care o emană prin fiecare por, ironia-i caracteristică, modalitatea
lui de a răspunde întrebărilor micuței – iar mai apoi, tinerei Sich, gesturile
de felină, calme dar care emană măreție – o măreție și o frumusețe de gheață,
intangibile, toate acestea o atrag și o intrigă deopotrivă pe Sich.
Velmer este un personaj frumos creionat, magnific și
complex, care prin simpla prezență reușește să exercite o atracție atât pentru
personajul feminin, cât și pentru cititor/oare.
„M-am oprit brusc în fața lui Velmer. Acesta ridică
privirile. Pe fața frumoasă nu se putea citi nimic. Era pe de-a întregul
statuia Împăratului Ghețurilor aflat în culmea puterii.”
Misterul care planează în jurul lui, calmitatea lui cât
și impresia că în orice moment ar putea exploda, frumusețea lui exterioară,
veselia și nonșalanța pe care le afișează, puterea de convingere, dar și umbra
de tristețe care poate fi unori detectată în ochii și privirea lui, fac din
Velmer un antagonist atractiv, letal și profund.
Sunt multe alte lucruri de descoperit despre cei trei,
lucruri care sunt dezvăluite cu ajutorul flashbackurilor dar și a acțiunii din
prezent, legături pe care nu vi le voi dezvălui. Ce s-a întâmplat cu adevărat
cu Reh? Ospitalierii sunt de această dată de partea lui Sich sau tot ceea ce
trăiește este o capcană? Ce reprezintă Vârtejul și cine se află în spatele lui?
Dar mai ales, cine a fost cu adevărat Velmer? Toate acestea le veți afla citind
cartea și descoperind enigmele. J
„Sunt
o arhivă vie – știu tot, nu uit nimic.
Preotul
care face rău renaște în forma unui animal ce mănâncă
morții,
dar
Eu
sunt Betelgeuza în Gemeni.
Vocile
cântăreților morți sună ciudat în îngregistrări
Omul
e la hotarul dintre două nopți, iar tu ești alături de el
Citește
această invocație să te apere de mine, dar chiar și așa
nu
vei reuși să te salvezi
Spirit,
copil al cerului de care își amintesc zeii,
Prinț
al lui Dumnezeu,
Geniu
care produci durere,
Demon
care ataci omul,
Revarsă-ți
furia supra umanității, dar
Fie
ca ea niciodată să nu mă cuprindă.
Sprit
al cerululi, amintește-ți !
Spirit
al forței, amintește-ți !”
Împăratul Ghețurilor este un roman complex și dinamic, care oferă cititorilor
o călătorie excepțională în lumea creionată de autoare. Imaginația este la ea
acasă, complexitatea poveștii atingând cele mai înalte culmi ale genurilor
întâlnite de-a lungul cărții: SF, distopie, thriller, biopunk. Facem
o călătorie în spațiu acolo unde aflăm adevărata poveste din spatele intereselor
politice, acolo unde dăm piept cu cele mai halucinante transformări și mutații
genetice, trecem din orașul înghețat (nu numai de atingerea naturii, dar și de
conflictele facțiunilor) în sălașul căptușit cu blănuri al vânătorilor de
demult, acolo unde suntem martorii unor legende minunate. Facem cunoștință cu
trei personaje ofertante și înțelegem, prin primsa lor ce înseamnă
sacrificiul, ambiția, iubirea și cum aceste sentimente pot fi înălțătoare, dar și distrugătoare.
„Dragostea
însemană anihilare”.
„Fusesem
amăgită de o iluzie, iar idolul meu avea picioare de lut.”
Singurul
minus pe care îl pot atribui cărții este secretul din spatele Vârtejului, pe
care o parte din el (cea mai importantă)
l-am intuit încă de la primele pagini.
În
rest, cartea merită 5 steluțe din 5 pe Goodreads. Și toate felicitările mele autoarei pentru scrierea acestei cărți care poate mulțumi chiar și o cititoare care
nu este atrasă de SF.
„Timpul este ca o casă pe care oamenii, pelerini prin viață, o străbat doar într-un sens, deschizând o ușă și închizând-o în u...
