Recenzie: “Scris pe trup” de Jeanette Winterson




Cum poți scrie despre o carte care începe cu De ce măsura iubirii este pierderea ei și continuă în această notă sfâșietoare până la final, când ni se confirmă încă o dată că, în ciuda faptului că dragostea este cel mai puternic și frumos sentiment care poate exista între oameni, este și cel mai distructiv atunci când în ecuația iubirii intervin o mulțime de alți factori, mistuind aproape complet puritatea, fericirea și sentimentul de apartenență pe care le simțim doar în apropierea persoanei iubite?

Este dificil de exprimat în cuvinte frumusețea și profunzimea acestei cărți, deoarece povestea din interiorul paginilor poate fi povestea de viață a oricăruia dintre noi; este reală, este palpabilă, este plină de speranță dar și de deziluzii. Este o poveste cu trup și suflet, mai ales suflet, este tot ce ai vrea să găsești într-o poveste de dragoste, dar în același timp nu ai vrea să experimentezi în veci așa ceva.

„M-a sărutat și în sărutul ei am găsit toată complexitatea pasiunii. Iubire carnală și iubire copilăroasă, virginitate și păcat.”

 „Nimic nu conta pentru noi. Eram niște ființe jignitor de fericite. În mâinile noastre căzuse o comoară, ea era comoara mea, iar eu, comoara ei.”

De ce măsura iubirii este pierderea ei? De ce abia după ce pierdem ce avem devenim conștienți de ce am avut și apreciem mai mult ce am trăit odată, dar totul fiind inutil de-acum? E inutil să te gândești că puteai aprecia mai mult ce aveai, e inutil să regreți că nu ai făcut-o și că nu ai știut să trăiești și să iubești cu adevărat. În zadar acum îți pare rău de toate lucrurile pe care nu le-ai făcut, nu le-ai spus, nu ai știut să le simți nu ai știut să le cuantifici. Atunci este prea departe. Acum este prea târziu.

„Cine te-a învățat să-mi scrii pe spate cu sânge? Cine te-a învățat să-ți folosești mâinile ca pe un fier înroșit? Ți-ai gravat numele pe umerii mei, m-ai marcat ca aparținându-ți.”

Jeanette Winterson așterne pe hârtie o frumoasă și sfâșietoare poveste de dragoste cu intenția de a reliefa într-un mod cât mai atipic și veridic (o extraordinară combinație) anatomia iubirii și a morții, cu tot ceea ce înseamnă durere, pierdere, regăsire, neputință, fericire, pasiune, dorință.

Temele romanului sunt iubirea și moartea, sau mai bine spus vremelnicia ființei umane. Două teme din ce în ce mai des întâlnite în literatură și chiar cinematografie și teatru. Două subiecte disputate îndelungat, disecate în conversații și întoarse pe toate părțile, care întorc pe toate părțile pe cei care au curajul să vorbească ori să gândească despre ele, care inundă gândurile celor mai sensibili și curajoși dintre noi.

 Este o carte de o tristă profunzime care te face să conștientizezi efemeritatea vieții, care te face să îți pui întrebări referitoare la ce este corect și ce este permis, mai multe întrebări pe parcursul lecturii și după ce ai terminat lectura.

Scris pe trup este, din punctul meu de vedere, un jurnal intim în care cititorul va descoperi mărturisirile unei ființe profunde, sensibile și iubitoare, dar cu sufletul plin de contradicții, o ființă sfâșiată de nesiguranță, care se află într-o continuă luptă atât cu propria-i persoană, cât și cu clișeele și îngrădirile mentale și sufletești întâlnite la fiecare pas. Această ființă, naratorul cărții, nu are nume, vârstă sau sex. Se îndrăgostește de o fată cu păr prerafaelit și pielea albă ca laptele, căsătorită de zece ani, prinsă într-o închisoare din care sufletul nu știe cum să evadeze, în care trupul suferă de boală și singurătate. Louise, căci așa o cheamă, este o femeie puternică în ciuda nefericirii sale, dornică să evadeze în brațele unei iubiri complete și complexe, suficient de puternică pentru a rupe gratiile închisorii și a se dedica total  persoanei iubite.

„Scris pe trup e un cod secret vizibil doar într-o anumită lumină; acolo sunt acumulările de-o viață. În anumite locuri, palimpsestul este atât de adânc gravat, că literele par a fi de braille. Îmi place să-mi țin corpul strâns în sine, ferit de ochi iscoditori. Niciodată nu am dezvăluit prea mult, n-am spus toată povestea. Nu știam că Loiuse are mâini care pot citi. M-a tradus, recreându-mă în propria ei carte.”

Louise i se dezvăluie cititorului prin intermediul naratorului, cel/cea care face o incursiune în trecutul și prezentul vieții sale amoroase, veșnic prins/ă între două sau mai multe iubiri. Povestea lor de dragoste este cu atât mai intensă și mai atrăgătoare pentru cititor cu cât JeanetteWinterson construiește un personaj ambiguu, nu știm dacă este bărbat sau femeie, ci că de-a lungul vieții a avut relații atât cu bărbați, cât și cu femei, iar acum iubește cu patimă o femeie puternică și sensibilă, purtătoarea unor cicatrici trupești, dar cu sufletul curat de iubire. Această alegere a autoarei de a nu preciza numele sau sexul naratorului are o mare însemnătate pentru oricine vrea să afle ce-nseamnă de fapt iubirea. Iubirea aceea adevărată, care nu ține cont de reguli, opinii sau îngrădiri sociale, iubirea necondiționată care nu sacrifică sentimentele de dragul aparențelor. Când ne raportăm la iubire nu ar trebui să ținem cont de vârstă sau sex, nu ar trebui să fim plini de prejudecăți și să dăm dovadă de urâțenie sufletească. Acestea sunt doar niște pretexte nejustificate în spatele cărora se ascunde un caracter îndoielnic și o mare frustrare.



În ciuda marii iubiri ce și-o poartă, cele două personaje sunt pe punctul de a pierde tot ce au construit până atunci, renunțând la toată frumusețea care ar fi putut veni. Anumite pagini sunt extrem de dificil de citit și ascund în interiorul lor o tristețe fără margini, deoarece îi aduc cititorului în față o realitate a vieții greu de suportat în final, iubirea îți poate aduce mai multă neîmplinre decât fericire, boala te poate lovi indiferent cât de puternic ești, moartea nu cruță pe nimeni iar în final majoritatea oamenilor se duc fără a cunoaște cu adevărat iubirea.

„O să treci peste asta..Clișeele sunt cele care ne fac atâta rău. Să pierzi pe cineva pe care-l iubești înseamnă să-ți schimbi viața pentru totdeauna. Nu o să treci peste asta, pentru că asta e chiar ființa pe care ai iubit-o. Durerea se oprește, apar oamnei noi, însă rana nu se mai închide niciodată. Cum ar putea? Moartea nu șterge însușirile unice ale cuiva care a contat suficient de tare ca să-l plângi.”

Scris pe trup este o ca o poezie în versuri, cu un lirism ce te acaparează până în măduva oaselor; este o carte frumoasă și tristă deopotrivă, cum numai o poveste de dragoste poate fi.

„Pentru că le ții închise ca pe un evantai, nimenu nu bănuiește că de omoplații tăi sunt prinse aripi. În timp ce stăteai întinsă pe burtă, ți-am frământat marginile colțuroase ale zborului. Ești un înger căzut, dar nemișcat, așa cum sunt îngerii; trupul îți e ușor ca de libelulă, ai aripi mari aurii, tăiate din soare.”


Mulțumesc libăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzare. Cartea o puteți comanda de aici, la un preț avantajos. Nu uitați că Libris au o mare varietate de cărți, atât în limba română cât și în limba engleză. 

Share this:

CONVERSATION

3 comentarii:

  1. E o carte superbă, superbă! Una dintre cele mai frumoase citite vreodată!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce recenzie frumoasa <3 Daca pana acum imi doream sa citesc cartea, acum, datorita acestei recenzii, mi-o doresc de n ori mai mult decat pana acum!
    Felicitari pentru minunata recenzie <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc din suflet pentru comentariu si sincerele aprecieri ! :* Trebuie sa o citesti, este o carte deosebita. Lectura placuta si te astept cu impresii <3

      Ștergere