Recenzie: „Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” de Mathias Enard





Mathias Enard este un scriitor de origine franceză care și-a dedicat viața studiului civilizațiilor arabe și persane, petrecându-și o mare parte din timp în Orientul Mijlociu, acolo unde întreprinde mai multe cercetări și studii.

În cartea Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, Enard redă o mică parte din viața marelui artist italian Michelangelo, mai precis perioada în care acesta este invitat la curtea sultanului Baiazid al II-lea. Invitația nu este întâmplătoare ori vreo vizită de curtoazie, căci ordinele sunt clare: cel care mai târziu va fi recunoscut drept cel mai prețios reprezentant al Renașterii italiene trebuie să întocmească o schiță a unui pod peste Cornul de Aur.

„A fost odată, într-o țară-ndepărtată...Nu, nu o să-ți spun o poveste. Timpul poveștilor a trecut. Epoca basmelor s-a încheiat. Regii sunt azi niște sălbatici care-și omoară caii sub ei a trecut mult timp de când nu le mai oferă elefanți prințeselor.”

Batjocorit de Papa Iulius al II-lea, care comandă un mormânt dar întârzie cu plata acestuia, făcându-l pe Michelangelo să aștepte în zadar o vorbă de la marele papă al Romei, care îl somează să lucreze fără a-i arăta o cât de mică considerație, sculptorul se decide să-i accepte doleanțele sultanului și astfel de la Florența el se îmbarcă spre Constantinopol, unde debarcă pe data de 13 mai 1506.

Ajuns la Constantinopol, el face cunoștință cu câteva persoane de seamă ale acelor timpuri și locuri, cum ar fi marele vizir Ali Pașa, poetul Mesihi din Pristina, Baiazid al II-lea, personalități de seamă care vor contribui la modelarea culturală și spirituală a artistului, însuși Istanbulul lăsându-și amprenta asupra viitoarelor lucrări ale artisitului.

Munca artistului este titanică, cu atât mai mult cu cât acesta este extrem de perfecționist. Are la dispoziție o lună pentru a proiecta, a desena și a demara șantierul unui pod. Michelangelo, pe lângă sculptor, este și pictor, arhitect și poet, un artist complet și complex, care își cunoaște prea bine valoarea, un artist mereu aflat în căutarea perfecțiunii, care iubește tot ceea ce ține de artă și care face constante sacrificii pentru a se dezvolta și a se impune în acele vremuri precare.

Însă mai presus de toate, Michelangelo este om, un bărbat mistuit de pasiuni și dorințe, supus greșelilor, câteodată sensibil, tânjind după dragoste și afirmare, alteori orgolios și capricios, însă întotdeauna puternic și hotărât.

Demnă de menționat este prietenia care ia naștere între sculptor și poetul Mesihi. În ciuda faptului că cei doi sunt firi diferite, cu mentalități oarecum diferite, aceștia împărtășesc multe momente de importanță crucială, unele ireversibile. Poetul încercă din răsputeri să-i facă șederea la Constantinopol cât mai plăcută și veghează oarecum din umbră asupra idealistului și neștiutorului Michelangelo. Mesihi este presonajul meu preferat, am fost pe deplin înduioșată de povestea acestuia.

În interiorul lui Michelangelo se duc bătălii de proporții. Este înspăimântat la gândul că aprigul pontif al Romei va descoperi că sculptorul său îl servește pe dușmanul său, sultanul. Este înspăimânat de gândul că sarcina acceptată s-ar putea să îi depășească puterea de înțelegere și muncă, amploarea lucrării îl sperie. Peste toate acestea planează o grea amenințare și întunericul riscă să-l acapareze definitiv pe tânărul artist.



Autorul are un talent remarcabil ș mânuiește cu iscusință cuvintele, redând povestea în așa fel încât cititorul, fermecat și acaparat de minunata lectură, lasă garda jos și pică în capcana atent pregătită de Enard. Dacă prima parte a cărții se remarcă printr-o desfășurare lentă și grațioasă a acțiunii, ultimele pagini ascund o mare încărcătură emoțională și o răsturnare a evenimentelor care atestă scriitura explozivă și de calitate a scriitorului.

„Gloata se cucerește dacă le vorbești despre bătălii, regi, elefanți și ființe fantastice; despre fericirea ce va veni după moarte, dacă-i vorbești dspre lumina vie ce le-a păzit nașterea, despre îngerii care roiesc în jurul lor, despre demonii care-i amenință și despre iubire, iubire, această promisiune a uitării și a îndestulării. Vorbește-le despre toate acestea, și te vor iubi vor face din tine egalul unui zeu. Dar tu, tu vei ști, pentru că ești aici, în fața mea, tu, francul urât mirositor pe care hazardul l-a pus în mâinile mele, tu vei ști că toate astea nu sunt decât un văl parfumat, după care se ascunde nesfârșita durere a nopții.”

Am apreciat nota de final a autorului, în care lămurește cititorul asupra veridicității evenimentelor petrecute. Cartea sa a fost scrisă în urma unei documentări vaste cu privire la viața artistului renascentist. Astfel, aflăm că invitația sultanului a fost reală, schița podului peste Cornul de Aur a fost descoperită în arhivele otomane, iar primul om care a  desenat podul a fost nici mai mult nici mai puțin Leonardo Da Vinci, contemporanul lui Michelangelo, căruia îi este refuzată lucrarea de către Baiazid, desenul putând fi admirat și acum în Muzeul de Știință din Milano.

Toate aceste însemnări m-au ajutat să îmi dau seama că volumul are o anumită  greutate istorică și nu este o simplă carte de ficțiune, ea fiind inspirată din evenimente reale. Spre rușinea mea, nu știam mai nimic despre Michelangelo înainte de citirea acestei cărți, cu excepția faptului că este un artist de seamă al Renașterii Italiene și că a realizat magnifica lucrare numită David, care (iar aici inserez un alt fapt real de care probabil puțini știu), a fost finalizată în urma studierii cadavrelor de la morgă, un mare sacrificiu din partea artistului care probabil că a dorit realizarea unei sculpturi extrem de veridice din punct de vedere anatomic.

Așadar, este o carte care nu trebuie să lipsească celor care vor să afle mai multe despre artă, istorie și marile personalități ale lumii italiene și turce.



Mi-a plăcut foarte mult stilul de scriere al autorului, cuvintele curg lin iar limbajul este unul poetic, extrem de melodios și atractiv, precum susurul unui râu. Singurul lucru pe care l-aș avea de reproșat autorului este numărul extrem de mic de pagini. Uneori am avut impresia că ceva important lipsește din carte, că autorul ar mai fi putut reda anumite evenimente. Din punctul meu de vedere totul s-a terminat mult prea repede și chiar dacă povestea este una incredibilă și apreciez documentarea autorului, aș fi fost pe deplin staisfăcută dacă Enard nu ar fi decis să încheie atât de brusc cartea, dacă ar mai fi insistat asupra anumitor aspecte din viața personalităților mai sus numite.

Un context istoric, două puteri aflate în opoziție – puterea otomană și puterea italiană, un suflet de artist, talent și sacrificii, o poveste de dragoste ieșită din tipar, sudoare, muncă și poeme, bătălii, regi și elefanți, jocuri politice și trădări, iubire și moarte, emoții și candoare, întuneric și lumină. Toate acestea poartă un singur cuvânt – capodoperă. Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, capodopera lui Enrad.

Mai presus de toate, cartea este o odă închinată prieteniei și dragostei adevărate, sacrificiului făcut din dragoste pentru ființa mult iubită, dar și sacrificiului realizat în numele dragostei pentru artă și frumos.

„Podurile sunt lucruri frumoase, dacă durează; totul e trecător. Ești în stare să ridici o pasarelă de piatră, dar nu știi să te lași în voia brațelor care te așteaptă.”


Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzare. 

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu