Recenzie: Seria Beartown - Scandalul și Noi contra voastră de Fredrik Backman

 




„Locul ăsta are un fel al său, greu de explicat, de a-ți prinde sufletul. Pe de o parte, lista cu toate câte sunt rele aici e lungă, pe de altă parte, puținele lucruri bune sunt atât de bune, încât strălucesc prin toată mizeria. Oamenii, mai ales. Tari ca pădurea, încăpățânați precum gheața.”

Este greu, aproape imposibil, să vorbești despre o serie cum este Beartown. Simți ca nu-ți găsești cuvintele potrivite pentru a reda amalgamul de sentimente care te-au răscolit încă de la citirea primelor pagini și care ți-au însoțit lectura până la ultima frază. Orice ai spune, nu este de ajuns. Nu-i face cinste autorului, care este unul dintre cei mai buni scriitori contemporani pe care i-am citit, daca nu cel mai bun !

Backman este un bărbat empatic, inteligent și bun cunoscator al firii umane, calități care sunt ușor de ghicit la el. Este de ajuns să-i citești un singur roman și vei descoperi toate aceste lucruri despre el. Da, este și talentat, căci are un anume fel de a povesti - simplu, dar de efect, concis, fermecător - , însă scrierile sale se evidențiază de ale altora prin faptul că transmit atât de multe cititorului, invită la introspecție și te lasă cu o anumită căldură în suflet și cu speranța că, poate, umanitatea încă mai există. Că nu este pe deplin pierdută. Că oamenii pot fi și buni sau mai mult buni decât rai, căci, nu-i așa, "ceea ce e complicat cu oamenii răi și buni e că majoritatea suntem și una, și alta în același timp." Asta nu înseamnă, neaparat, ceva rău. Înseamnă doar că toți suntem oameni complecși și complicați, diferiți dar nu chiar atât de mult cum ne place să credem. Că, puși în anumite situații de viață, reacționăm cum știm noi mai bine (și, încă o dată, nu pe atât de diferit cum ne-ar plăcea nouă să credem). Unii dintre noi își pot controla impulsurile și analizează totul la rece. Alții sunt mânați de instincte și uită ce înseamnă să fii om. Dar toți, mai ales, avem momente când uităm care sunt lucrurile care pe care nu trebuie să le facem. Cuvintele pe care nu trebuie să le spunem. Oamenii pe care nu trebuie să-i frângem. Pentru că este ușor să te dezlănțui, să mături totul în care și să-ți urmezi propriul interes. Este mai ușor să ai regrete, să îți pară rău, să faci greșeli. Dar cel mai dificil lucru este să nu ai pentru ce să ai regrete. Să știi când să te oprești, să știi să eviți o acțiune pe care mai târziu o vei regreta, să știi când să taci sau să alegi o altă abordare. Pentru cei mai mulți dintre noi, cel mai dificil este să nu rănim altă ființă umană. De cerut iertare este ușor, dar de cele mai multe ori, inutil. Și tardiv.

„Nu-i vorba doar de a nu face rău cuiva. E vorba și de a nu tăcea.”

În cărțile lui Backman comunitățile mici prind glas, iar viața într-un oraș mic, unde toată lumea știe pe toată lumea, dar mai ales toți știu secretele celorlalți, capătă noi conotații. Un astfel de orășel este Bjornstad, situat în inima pădurii, acolo unde iarna durează șase luni pe an, pădurea înghite secrete, ca mai apoi să le scuipe sub formă de reproșuri, iar oamenii sunt duri, neclintiți ca stâncile. Singurul foc ce le arde în inimă este sportul. Echipa de hochei nu este doar salvarea economică a Bjornstad-ului, ci și mândria locuitorilor. Motivul pentru care cei mai mulți se ridică din pat dimineața. Este familia pe care și-au ales-o, deoarece mai aveau nevoie de încă una, ori familia pe care nu au avut-o niciodată. Totul se învârte în jurul acestui sport. Un sport care dăruiește atât de multe, dar care și distruge enorm de multe. Visuri, idealuri, timp care nu se va mai întoarce. Inocență. Copilărie. Fericire. Chiar și viața. Pentru că, în momentul în care interesele sunt puse mai presus decât sentimentele, sănătatea și siguranța locuitorilor, umanitatea devine doar concept utopic, un termen necunoscut pentru cei care nu cunosc limite.

„Cultura înseamnă, în aceeași măsură, ceea ce încurajăm și ceea ce permitem.”

Hocheiul este, deopotrivă, salvare și distrugere. Atunci când meciurile sunt câștigate de către urșii din Bjornstad, bucuria și mândria se revarsă din locuitorii micului orășel cu o viteză uluitoare, acaparând totul în cale. Așa se întâmplă și cu înfrângerile, numai că în acest caz, durerea, neputința și ura distrug absolut totul. În special ura. Și răzbunarea. Căci vinovați trebuie să existe mereu. Un țap ispășitor. Sau mai mulți. Iar atunci totul se înnegurează, iar situația devine mai întunecată chiar și decât cele șase luni de iarnă din oraș. Răceala se revarsă din fiecare locuință, ura dintre locuitori devine copleșitoare, sufocantă.

De ce este nevoie pentru a distruge o comunitate? De a frânge relațiile dintre oameni? Simplu: doar de un pretext. Iar sportul este un pretext suficient de bun, căci să urăști este simplu, nu contează prea mult motivul. Dragostea se întreține mai greu, la fel și bunele relații dintre oameni.

Până să citesc romanele, nu înțelegeam deloc titlurile celor două cărți –Scandalul și Noi contra voastră. Acum înțeleg că titluri mai potrivite decât acestea nici că se puteau găsi. La fel și titlurile capitolelor, reprezentative pentru fiecare situație în parte. Aceste cărți sunt precum cântecele. Au o semnificație aparte,  mesaje de transmis, trezesc emoții și sentimente, te răvășesc și te poartă pe aripile lor, învățându-te să zbori cât mai sus, dar să nu uiți niciodată că mai presus de toate trebuie să îți amintești de unde ai plecat și să fii om, căci la fel de bine poți primi și o palmă mentală, care te va coborî rapid de pe culmile succesului. Iar de acolo căzătura va fi cu atât mai dureroasă.

„Orice om se gândește, când și când, la o altă viață, cea pe care ar fi putut-o avea în locul celei pe care o trăiește. Cât de des o faci depinde, pesemne, de cât de fericit ești.”

Ca orice melodie, cele două romane au și refrene. Unele dintre cele mai repetitive cuvinte sunt urșii din Bjornstad” și „pac !”, repetate la nesfârșit până când și cititorul le va auzi noaptea, în somn, ori ziua, când gândurile îi vor fugi la povestea așternută de autor. Urșii din Bjornstad se strigă de fiecare dată când au loc antrenamente și meciuri. Se strigă în autocare, pe gheață și în tribune. Se strigă în case, în baruri și în clase. Trei cuvinte pe care locuitorii micului orășel le au tatuate în suflet. Și un alt cuvânt, unul singur.  Pac! este sunetul puștii care rupe tăcerea din pădure. Pac ! este sunetul pucului lovit de nenumărate ori, în dorința de a atinge perfecțiunea. Pac ! este, într-un fel, laitmotivul seriei. Totul depinde de cât de pregătit ești, de cât de calificat ești pentru acest sport. Dar pentru rolul de copil? Adolescent care își sacrifică cei mai frumoși ani? Părinte care își sacrifică viața și cariera pentru bunăstarea copiilor? Antrenor care își sacrifică timpul? Director tehnic și tată de băiat și fată, care își sacrifică propria-i familie? Comunitate care își sacrifică proprii locuitori pentru a câștiga un renume?  Care este pregătirea de care au nevoie toți acești oameni pentru a fi așa cum trebuie? Pentru a îndeplini dorințele și normele societății. Pentru a contribui la satisfacția colectivă. Ce trebuie ei să sacrifice pentru a fi validați? Și să nu uităm că o comunitate este alcătuită din oameni. Este suma alegerilor noastre. Cum pot unii oameni să sacrifice viața altora doar de dragul aparențelor? Ce spune asta despre ei? Cine le-a furat umanitatea, empatia?

„Se spune uneori că tristeța e psihică, iar dorul e fizic. Alteori că tristețea e ca și cum ai avea o rană, iar dorul ca și cum și s-ar amputa un braț. O frunză ofilită față de o tulpină ruptă. Tot ce crește suficient de aproape de ceea ce iubește ajunge, inevitabil, să aibă aceleași rădăcini. Putem vorbi despre pierdere, o putem procesa în timp, dar biologia ne forțează să trăim dup aumite reguli plantele spintecate pe mijloc mor, nu se vindecă.”

Backman are un fel aparte de a scrie povești, o modalitate prin care fură inima cititorului și-i captează atenția de-a lungul celor peste o mie de pagini. Peronajele închipuite de autor sunt oameni ca mine și ca tine, simpli dar și dificili, cu visuri și speranțe, cu dureri în suflet, ce cară bagaje emoționale așa cum doar un om poate să o facă: ori în tăcere, suferind și îndurând fără ca alții să știe sau fără ca altora să le pese, ori strigându-și amarul și neputința. Pe unii o să-i iubești, pe alții o să-i urăști. Pe unii îi vei dori în echipa ta, pe alții ți-i vei face dușmani. Cert este că nici măcar un singur personaj nu va trece pe lângă tine fără să te atingă într-un fel cu povestea lui de viață.  Toți își vor lăsa amprenta asupra ta, la toți te vei gândi mult timp după ce ai terminat de citit cele două cărți. Pentru că sunt reali. Pentru că te vei regăsi în poveștile lor, vei descoperi situații similare cu cele prin care ai trecut și tu odată sau, dacă ești străin de unele situații, te vei trezi întrebându-te ce ai fi făcut tu în locul respectivului personaj? Ai fi reacționat mai bine, ai fi putut împiedica catastrofa? Ai fi reușit să-ți aperi copii? Părinții? Prietenii? Echipa? Ai fi putut împiedica moartea?

„Uneori, când totul doare la exterior, doare mai puțin în alte locuri.”


Backman scrie convingător și are capacitatea de a ținti fix unde doare mai tare. Are curajul de a spune lucrurilor pe nume, îți pune sare și piper pe rană pentru a te trezi, pentru a te face să conștientizezi anumite lucruri, pentru a te face să îți pui necontenit întrebări. Să cauți răspnsuri simple la întrebări dificile. Iar după ce te-a trecut prin toate stările posibile, după ce ți-a arătat crudul adevăr, te va păsui și-ți va turna miere pe rană.

„Unii copii nu scapă niciodată de părinții lor. Se ghidează după ei ca după o busolă, văd lumea prin ochii lor. Când se întâmplă lucruri îngrozitoare, cei mai mulți oameni devin valuri. Dar un anumit tip de oameni devin stânci. Vântul aruncă valurile înainte și înapoi, dar stâncile îndură neclintite șfichiuirile, așteptând să treacă furtuna.”

Seria Beartown are toate ingredientele necesare unei serii memorabile. Îți demonstrează, cu exemple concludente, ce înseamnă cu adevărat iubirea, iertarea, ura, sacrificiul și durerea. Îți vorbește despre familii înstrăinate și prietenii care salvează vieți. Despre sport și vânătoare, despre funcții înalte și corupție, despre politică și sex, violență și hărțuire, vină și vicii. Despre învingători, învinși și cei ce se află între ei și se uită de pe margine. Despre adevăruri complicate și minciuni simple, onestitate și indiferență. Despre acceptare și ură. Despre diferența dintre o relație disfuncțională, toxică și o relație care poate nu este perfectă, dar ea merge mai departe, deoarece în ea ambii parteneri au investit timp, iubire, efort. Despre părinți și copiii și cum unii copii dau dovadă de mai multă maturitate decât adulții în momentul în care trebuie să care și povara greșelilor părinților lor. Despre oameni care sunt plini de cicatrice, dar care tot mai au puterea de a-i salva pe alții, pentru că știu prea bine cum se simte când îți porți propiile răni zilnic.

„La beție, oamenii nu-și simt propria greutate, nu înțeleg că pot inspira frică fie și doar dând buzna în casă. Sunt uragane ce pustiesc păduri tinere. Se ridică amețiți de la masa din bucătărie și se clatină încolo și-ncoace, fără să bage de seamă ce calcă în picioare. A doua zi nu-și amintesc nimic, iar sticlele goale au fost adunate, paharele spălate în secret și casa e cufundată în tăcere. Nimeni nu zice nimic. Nu văd niciodată pustiul pe care îl lasă după ei în proprii copii.”

Backman ne arată, mai presus de orice, că toți suntem oameni și toți suntem supuși greșelilor,  însă mai mulți dintre noi ar trebui să ne asumăm faptele întreprinse. Să avem curajul de a vorbi, clar și răspicat, atunci când toți ceilalți preferă confortul tăcerii. Să ieșim în față și să nu permitem violenței, corupției, faimei, banilor să ne pervertească sufletele și să ne sucească mințile. Să nu permitem nimănui să ne fure inocența, libertatea, zâmbetul de pe buze. Să ne revoltăm în fața nedreptății care i s-a făcut celui de lângă noi, să țipăm sus și tare adevărul, căci dacă preferăm tăcerea și minciuna, va veni o zi în care toți vom fi înghițiți de acestea, iar vocile noastre se vor stinge în cel mai profund întuneric. Într-o tăcere de moarte.

„Orice om e o sută de lucruri, dar, în ochii celorlalți, de cele mai multe ori n-avem șansa să fin decât unul singur.”

 

 

 

Share this:

CONVERSATION

1 comentarii: