„Există un singur fel de suferință chiar mai rea decât moartea. Unul singur. O moarte vie.”

 „Al său propriu lăcaș își este mintea și doar ea poate din Rai un Iad și-un Iad din Rai să facă – Milton, Paradisul pierdut”

Anna O, de MatthewBlake, este thrillerul momentului și pot confirma că își merită toate laudele. Cartea poate mulțumi chiar și pe cel mai pretențios cititor, oferind peste 500 de pagini de adrenalină, mister, răsturnări de situație și, cel mai important, un scenariu psihologic foarte  bine documentat, creionat cu măiestrie, inteligență și precizie.

Ador și apreciez din tot sufletul thrillerele psihologice care te fac să gândești, te pun față în față cu cele mai ciudate și șocante cazuri, cazuri inspirate din realitatea înconjurătoare. Anna O este o astfel de carte, care își dezvăluie misterele pas cu pas, este un puzzle ingenios care sondează mintea umană în profunzime, ajungând până în străfundurile acesteia și punând întrebări incomode, dar necesare, despre umanitate, criminalitate, liber arbitru, conștiință, boli psihice, somnambulism, stres posttraumatic, experimente psihiatrice, medicină și mai ales etica în medicină.

De ce este capabil un om care suferă de o tulburare psihiatrică sau neurologică? Care sunt șansele lui la o viață normală? Este el conștient de ceea ce gândește, ceea ce face și ceea ce devine? În ce condiții ajunge un om să nu mai fie el însuși, în urma căror evenimente traumatice se preschimbă acesta într-o variantă diferită de acel om care ar fi fost, dacă nu ar fi trăit anumite circumstanțe? Ce este, de fapt, starea de somnambulism, de ce apare ea, cum se manifestă și care sunt explicațiile științifice despre legătura dintre somnambulism și anumite acțiuni pe care oamenii le comit în această stare, cu ar fi, de exemplu, crima. Poate fi un om absolvit de vină dacă înfăptuiește o crimă în somn? Ce este sindromul resemnării și mai ales, este Anna O o criminală cu sânge rece sau doar o victimă a propriilor afecțiuni? La toate aceste întrebări veți afla răspuns dacă citiți cartea.

„Ființa umană poate să îndure foarte multă suferință, dar până la un punct. De acolo, corpul și mintea intră în hibernare, încercând să se protejeze. Nu degeaba se numește sindromul resemnării.”

Cazul Anna O. este cel mai mediatizat caz din Marea Britanie a ultimilor ani. Tânăra scriitoare Anna Ogilvy, supranumită Anna O după celebrul caz al lui Freud sau Frumoasa Adormită, a șocat o țară întreagă după ce a fost descoperită dormind profund, cu un cuțit însângerat în mână, lângă cei doi prieteni și colegi ai săi, înjunghiați mortal. Dubla crimă săvârșită în somn a rămas o enigmă neelucidată de autorități și medici, iar Anna a rămas adormită timp de 5 ani. Până în momentul în care este transferată la clinica particulară de lux Abația, singura clinică dedicată somnului din Marea Britanie, sub atenta îngrijire a psihologului criminalist Benedict Prince și a șefei acestuia, enigmatica profesoară Bloom. Cei doi primesc ordine de la Ministerul Justiției pentru a se ocupa cât mai discret posibil de Anna, misiunea acestora fiind de a o monitoriza îndeaproape și de a încerca chiar și imposibilul pentru a o trezi, pentru ca aceasta să fie, în sfârșit, judecată pentru faptele ei. Sunt în măsură cei doi să facă față acestui caz misterios? Va reuși tânărul Benedict, prin metodele lui neagreate de doctorii neurologi, să o trezească pe Anna, cea care trebuie să își explice faptele abominabile? Va fi el pregătit să afle cumplitul adevăr și dacă da, va fi el capabil să ia deciziile corecte sau minciunile îl vor târî pe un drum fără de întoarcere?

„Cuvintele potrivite în ordinea potrivită pot oferi nemurire. Ele transformă oameni în carne și oase în zei literari. Cuvintele sunt un elixir.”

Povestea este un page turner atât de intens și bine realizat, încât se citește dintr-o singură suflare. Am suspectat fiecare personaj în parte, și trebuie să spun că autorul a creat un tablou atât de extins, în care se găsesc foarte multe personaje, iar poveștile atribuite acestor personaje sunt atât de complexe, alambicate și greșite, toxice, încât e dificil să îți dai seama cine este adevăratul vinovat, cum s-a ajuns acolo, ce rol joacă fiecare în poveste, care sunt legăturile vizibile și invizibile care leagă personajele, care le sunt păcatele, secretele, dorințele și greșelile.

Am apreciat enorm backgroundul psihologic și afecțiunile prezentate în poveste, precum sindromul resemnării, de care nu mai auzisem până acum, o tulburare neurologică care nu este legată de creier, ci de psihic. De-a lungul timpului, cercetările efectuate pe pacienții care suferă de această tulburare au scos la iveală faptul că toți aceștia s-au confruntat cu o situație în care speranța lipsea cu desăvârșire. Astfel, pentru a o trezi pe Anna, noncorformistul medic Benedict dorește să apeleze la sitimulii exteriori, care pot avea o influență personală asupra pacientului, dar și la...speranță, căci, tot conform cercetărilor, aceasta este cel mai de preț dar pentru un om aflat în cumpănă, iar atunci când aceasta lipsește cu desăvârșire, omul este damnat. Ben este singura speranță care i-a mai rămas Annei, dar oare care este prețul pe care acesta îl va plăti pentru reușita cazului?

„Fericirea este cel mai eficient medicament pe care l-a cunoscut vreodată omenirea. Iar speranța vine imediat după ea.”

Pe măsură ce ni se prezintă acțiunea din prezent, frânturi din trecut ni se aduc la cunoștință, autorul oferindu-ne, astfel, mici piese din acest puzzle enigmatic. Iar trecutul este cu adevărat...nebunesc, căci cazul Anna O este în strânsă legătură cu unul dintre cele mai șocante cazuri de omor din Marea Britanie a anilor 1990, cazul Sally Turner, cunoscut, pentru cei implicați în mod direct, sub denumirea cazul/experimentul Medeea. Care este această legătură, ce rol au avut cele două femei și în ce fel vor fi descoperite secretele ce au stat la baza celor două cazuri veți afla citind cartea.

„Mi-e frică de ceea ce devin noaptea și de ce aș putea face. Mi-e frică de gândurile întunecate care dorm în mine.”

Recomand Anna O celor care doresc o lectură amețitoare și realistă despre misterele minții umane, nebunie și secrete de familie mortale. Eu am trecut deja cartea în topul celor mai bune thrillere ctite anul acesta !

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă lecturarea acestei cărți. Pe Libris.ro găsiți titurile preferate atât îm limba română, cât și în limba engleză, la un singur clik distanță.

  „Există un singur fel de suferință chiar mai rea decât moartea. Unul singur. O moarte vie.”   „Al său propriu lăcaș își este mintea și d...

„După ce este rostită, orice poveste își pierde ceva din farmec. Strălucirea ei începe să se mântuiască pentru aceia care s-au aflat în mijlocul faptelor și încearcă să le istorisească.”

Cu aceste cuvinte începe și se sfârșește o carte măreață, monumentală, care excelează prin scriitură, atmosferă, descrieri, subiecte și personaje: Chiajna din Casa Mușatinilor. Un excelent titlu de ficțiune istorică care reușește să se impună pe piața de carte românească și să aducă un suflu nou acestui gen literar.

Spre rușinea mea, înainte de a citi cartea, nu știam mai nimic despre Chiajna, fiica voievodului Petru Rareș al Moldovei și presupusa nepoată a lui Ștefan cel Mare, căci istoria nu a fost nicicând punctul meu forte, dar mulțumită doamnei Emilia Chebac, am ales să citesc această carte pentru clubul de carte #emiliacărțicafea și e de prisos să spun cât de mult m-a atras, cât de mult am savurat lectura, în ciuda celor peste 700 de pagini. Simona Antonescu are o scriitură meșteșugită care farmecă cititorul, îl transpune în acea epocă și îi oferă șansa de a cunoaște o mică parte din măreția unei lumi demult apuse.

Copleșitor, așa aș putea descrie acest roman pe care l-am terminat mai bine de o săptămână, dar care mi-a rămas în minte și suflet. Pentru mine a fost nu doar o lecție de istorie, ci și o lecție de viață, căci povestea este una profundă, din care putem extrage multe învățăminte, dacă știm a le descoperi între filele cărții. Nu vă mai spun câte pasaje frumoase am extras din ea !

Cu personaje memorabile, creionate excepțional, extrem de umane și de veridice, cartea ne poartă în Evul Mediu românesc, când lupta pentru putere și mașinațiunile politice nesfârșite dădeau tonul, într-o lume a bărbaților, condusă de bărbați,  în care însă femeile ocupă un loc demn de luat în seamă, căci determinarea și capacitatea lor de a participa la evenimentele politice și istorice nu trece neobservată, acestea făcând și desfăcând lucruri într-o manieră abilă, ce denotă inteligență, hotărâre și o mare nevoie de supraviețuire și afirmare cum numai o femeie poate arăta.

O astfel de femeie este Chiajna, modelată să fie soție și mamă prin condiția ei de femeie, însă care s-a șlefuit în așa manieră încât să fie mai mult de atât: a învățat să fie strategă, să răzbească în păienjenișul de intrigi politice, să fie soție de domnitor, să se impună  și să supraviețuiască, să își apere soțul și copii, numele, statutul, casa, tronul, locul pe scena politică, însăși viața.

“Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții. Din neîndeplinirea dorințelor fierbinți, nu din împlinirea lor.”

Parcursul ei este impresionant, iar călătoria de la copilărie la maturitate, plină de neprevăzut, lacrimi, sacrificii, sânge, căderi și înălțări. Mutarea de la Curtea Moldovei la Curtea Valahiei o secătuiește de energie și viață pe tânăra Chiajna, care nu își găsește locul în București, acest oraș plin de forfotă, epuizant, în care trebuie să facă față uneltirilor și trădărilor ce apar la tot pasul. Am rezonat pe deplin cu tânăra proaspăt căsătorită, nevoită să își părăsească Suceava-i dragă, lăsând în urmă oameni dragi și locuri sfinte, în care copila Chiajna va rămâne pentru totdeauna în casa părintească, o amintire ce o va purta veșnic în suflet și după care întreaga-i ființă va tânji mereu.

„Sufletele caselor și odăilor sunt răspunsuri la sufletele oamenilor care le locuiesc. Se schimbă ca și cum pereții ar răspândi aburi nevăzuți, în funcție de cel care intră în odaie.”

În Chiajna s-a dat mereu o bătălie lăuntrică, firea-i aprigă fiind mereu însetată după acțiune, după fapte, după împlinirea unui lucru sau a altuia, voind mereu să așeze lucrurile după cum credea ea de cuviință, iar acest rol o prinde de minune, căci de la o vârstă fragedă a știut cum să fie în centrul atenției, să se facă auzită, să dea glas celor ce sălășuiau în mintea ei, să fie cutezătoare, să dea porunci, să facă ordine și să își lase amprenta pretutindeni pe unde trecea.  Întotdeauna a oscilat între a fi iubită și a fi temută, căci, așa cum scrie în cartea ei de căpătâi, Il principe, de Niccolo Machiavelli, din care, fără să-și dea seama, învățase pasaje pe de rost, oamenii șovăie mai puțin atunci când este vorba să facă rău unuia care și-a câștigat iubirea celorlalți decât altuia care se face temut. Astfel, Chiajna reușește să demonstreze  cititorului că ea este o femeie completă, deși dificil de înțeles pentru acele vremuri, care poate insufla, în același timp, vulnerabilitate, dar și putere și respect. O mare capacitate lăuntrică, prin care își joacă rolul de fiică, soție, mamă, dar și o enormă putere și inteligență strategică în rolul de Doamnă a Valahieie și chiar și pe câmpul de luptă, rămânând în istorie ca prima femeie de la noi care a condus o armată în luptă.

Pierderea celor dragi  lasă urme adânci în sufletul ei, o maturizează de timpuriu și o face și mai aprigă, iar toate aceste evenimente negative o transformă într-o femeie intimidantă chiar și în fața copiilor săi, fiind mereu capabilă să-i apere de orice uneltire exterioară, ațintind o furie viscerală asupra oricui dorea răul lor, având mereu grijă de prezentul și viitorul acestora, însă nearătându-le nicio fărâmă de vulnerabilitate sentimentală, căci nu voia să-i amăgească cu visuri deșarte, nu când la poartă bate necontenit vântul schimbărilor, iar pacea e mult prea departe pentru a fi atinsă. Iubirea pe care ea o simte pentru cei dragi ei o arată prin fapte, prin gesturi, prin planurile inteligent țesute pentru a răzbi într-o lume dură, violentă și care este, în mare măsură, condusă de bărbați.

„Cu fiecare om ce apare pentru prima oară în viața ta, poți fi, la rândul tău, un nou om. Fiecare persoană pe care o cunoști este o pagină albă din tine însuți. Acela o va scrie așa cum îi dictezi. Toți cei în mijlocul cărora e ducem viața oglindesc fețe ale noastre pe care le-am arătat la un moment dat, iar oglindirile acestea în ceilalți ne compun chipul întreg.”

Chiajna nu este singurul personaj puternic care vrăjește cititorul, multe alte nume jucându-și rolul și impresionând prin acuratețe, iar aici pot să amintesc de nonconformista Marula, negustoreasa–mesager –iscoadă, cea care face deliciul lecturii, împreună cu femeile ei din caravană,  un personaj autentic pe care l-am apreciat enorm și despre care mi-ar plăcea să mai citesc într-o altă carte scrisă de autoare, Anghel, marea iubire a Marulei, pe care o sacrifică pe altarul libertății ei, Lăcustă, grădinarul curții și omul de nădejde al Chiajnei, cel înzestrat cu o inteligență emoțională aparte, mai ales dacă ținem cont de acele vremuri, chiar și Roxelana de la curtea Constantinopolului, un alt personaj feminin aparte, care se remarcă prin curaj și inteligență.

„Se numește viață irosită aceea care se insprăvește fără să te întâlnești cu tine însuți, fără să petreci timp cu celălalt din mintea și inima ta.”

Nu cred să am suficiente cuvinte care să fie potrivite pentru a descrie această carte și tot ce veți simți citind-o. Este o lectură de o profunzime aparte, bine documentată istoric, o carte care invită la introspecție, care te atinge în multe feluri și care îți oferă câteva ore bune de lectură calitativă.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris. ro pentru că au făcut posibilă lecturarea acestei cărți. Pe Libris.ro găsiți o selecție de cărți atât în română, cât și în engleză, din care vă puteți alege titlurile preferate.

                   „După ce este rostită, orice poveste își pierde ceva din farmec. Strălucirea ei începe să se mântuiască pentru aceia care...

 „Nu există o altă mașină a timpului decât ființa umană.”

„Omul nu e făcut să trăiască în închisoarea unui singur corp și a unui singur timp.”

„Trecutul se cântă doar la patru mâini, cel puțin la patru mâini.”

 „Te transformi în ceea ce citești.”

Se spune că nu este bine să trăim în trecut, că viața adevărată este aici, în prezent, că trebuie să ne facem planuri pentru viitor, în mod conștient și asumat, neuitând să trăim la maximum clipa de față, carpe diem, nu privi spre trecut, trecutul nu poate fi retrăit și nu poate fi schimbat/îmbunătățit, că din trecut, cel mult, putem învăța lecții și cel mai indicat ar fi să nu repetăm greșelile pe care le-am făcut în trecut. Și toți avem greșeli din acestea, care ne poposesc în minte neinvitate, la diferite intervale de timp, în funcție de contextul în care ne aflăm în prezent. Și toți avem amintiri frumoase din trecut și melancolii. Și toți avem cel puțin un moment pe care am vrea să-l retrăim, să-l resimțim și pentru care am fi dispuși să dăm orice din prezent, numai să ne întoarcem pentru câteva momente în trecut, atunci când....și aici fiecare poate completa cu ce știe el mai bine, cu situația/persoana/clipa după care tânjește.

Întotdeauna suntem sfătuți să lăsăm trecutul acolo unde-i e locul, să trăim în prezent și să privim cu încredere spre viitor. Dar dacă unora nu le-a mai rămas decât trecutul? Dacă pentru acești oameni prezentul este o nebuloasă, un spațiu gol, o foaie albă, un gol interior incapabil de umplut, iar viitorul incert și prea departe pentru a fi atins? Dacă acești oameni se hrănesc din amintirile trecutului, sau mai corect spus,  trecutul se hrănește din ei?

„Timpul se hrănește cu noi. Noi suntem hrana timpului.”

Circumstanțele care-i apropie pe acești oameni mai mult de trecut, decât de prezent, nu pot fi decât sfâșietoare. Nimeni nu vrea să ajungă să trăiască captiv și singur în mintea sa, acolo unde, la un moment dat, chiar și amintirile fericite devin nefericite, insuportabil de cărat. Și poate că această nefericire provine din conștientizarea că ce am trăit odinioară, nicicând nu se va mai repeta. Și poate ceva esențial s-a pierdut...lăsând în suflet doar dor, emoții și o senzație viscerală de goliciune.

„De unde vine această obsesie personală pentru trecut? De ce mă trage înapoi, ca o fântână deasupra căreia m-am aplecat? De ce mă momește cu chipuri care știu că nu mai există? Ce a rămas acolo, în peștera acestui trecut? Pot să implor o întoarcere în timp, fără a avea harul lui Orfeu, ci doar dorința lui? Și oare lucrurile sau oamenii pe care aș reuși să-i scot de acolo nu vor fi omorâți de mine dacă mă întorc să privesc înapoi fiind încă pe drum?”

Fără prea multe spoilere sau detalii – nici nu aș putea cuprinde în întregime esența cărții, este prea complexă pentru a fi redată în cuvinte – cititorul face cunoștință cu Gaustin, un misterios bărbat care se hotărăște să deschidă prima clinică a trecutului, un loc unde bolnavii de Alzheimer să-și aline suferința. Clinica aceasta musai trebuie să fie un loc care să ofere siguranță, să protejeze de orice factori exteriori, pentru a  nu influența starea psihică a pacienților-locuitori, un spațiu care să transmită prin toți porii sentimentul de familiaritate, de acasă, de siguranță, într-un cuvânt. Camerele clinicii reproduc, într-un fel curios și ingenios, detalii din trecut care le îngăduie pacienților să retrăiască momentele din viața lor de dinainte. Pe lângă Gaustin facem cunoștință și cu asistentul acestuia, care este și vocea romanului, un excelent observator și companionul cititorului. Pe măsură ce timpul trece implacabil, tot mai mulți oameni prezintă interes pentru clinică, astfel că personajele noastre misterioase ajung să deschidă tot mai multe clinici, atât pentru cei bolnavi, cât și pentru rudele acestora, și chiar și pentru oamenii sănătoși mintal, loviți însă de melancolia trecutului, de dorul după vremurile mai bune. Iar această cerere mare duce la o nouă realitate, iar Gaustin visează la construirea unor orașe ale trecutului, entități care să redea până în cel mai mic detaliu specificul anumitor ani (prin asta autorul oferind și o perspectivă istorică a vremurilor respective).

„Nu e deloc întâmplătoare această afluență de oameni fără memorie în zilele noastre...Sunt aici ca să ne transmită ceva. Crede-mă, destul de curând, mulți oameni singuri vor începe să coboare în trecut, să-și „piardă” memoria după propria voință. Va veni o vreme când tot mai mulți dintre ei vor dori să se ascundă în peștera trecutului, să se întoarcă. Și nu de prea mult bine, de fapt. Trebuie să fim pregătiți cu adăposturile vremurilor trecute. Spune-le adăposturi ale timpului, dacă vrei.”

Prin cartea de față, Gheorghi Gospodinov ne propune o incursiune în trecut, o călătorie literară îndoioșătoare, pe locuri amuzantă, extrem de profundă și răscolitoare. Un fel de distopie închinată trecutului. Și chiar aș vedea acest scenariu pus în practică, poate peste câteva decenii cineva va aduce la realitate lumea imaginată de autor. Cu siguranță ar fi ceva aparte.

Aparte este și lectura acestei cărți. Pe mine m-a trecut prin toate stările, m-a emoționat, chiar am avut lacrimi în ochi citind anumite pasaje – și ce mai pasaje ! Rare sunt cărțile din care îmi notez atât de multe citate deodată. Scriitura lui are o inteligență răvășitoare, este imposibil să nu atingă, e greu să nu te gândești la propria viață și la propriul trecut când citești cuvintele atent meșteșugite ale lui Gospodinov. Indiferent de  vârsta pe care o ai, nu poți să nu empatizezi cu personajele cărții, să nu simți că și tu ai pierdut ceva, ceva ce nu mai poate fi recuperat vreodată.

„Ce pungași viața și timpul, nu-i așa? Ce tâlhari..Mai cumpliți decât cei mai cumpliți hoți la drumul mare, din aceia care prind în ambuscadă caravana ce merge liniștită. Pe hoții aceia îi interesează doar punga ta și aurul ascuns, dacă ești umil și le dai ce vor fără să te opui, ei te lasă în pace – rămâi întreg cu viața ta, cu memoria ta, inima ta și cu chestia aia, știți la ce mă refer. Pe când hoțul acesta, viața sau timpul, vine și pradă tot – memoria, inima, auzul, chestia aia. Acest ticălos – viața, timpul, bătrânețea, nu contează care dintre ei, toți fac parte din aceeași șleahtă. La început încearcă să fie mai amabil, fură cu măsură, ca un hoț de buzunare priceput, nu simți nimic – un nasture, un ciorap, un junghi sus în stânga, două dioptrii, trei poze din album, chipuri, oare cum o chema..”

Gospodinov este unul dintre cei mai apreciați scriitori ai momentului, și pe bună dreptate. Scriitura lui este lirică, calitativă și emoționantă, iar temele propuse – efemeritatea vieții, prețiozitatea amintirilor, blestemul bolilor mintale, trecerea necruțătoare a timpului – conferă profunzime romanului.

„Ființa umană se poate compune în acest fel, pe bucăți, din amintirile celorlalți? Și ce s-ar obține într-un final, ce Frankenstein al trecutului ar rezulta din toate astea? Un conglomerat alcătuit din reprezentările și amintirile absolut incomparabile ale atâtor oameni

Recomand cartea  Refugiul timpului tuturor celor care vor să facă o incursiune în timp, celor care vor să oprească timpul chiar dacă numai pe parcursul unui capitol și celor care doresc o lectură aparte.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibila această lectură. Pe Libris.ro găsiți toate titlurile preferate, precum și minunate accesorii livrești.

    „Nu există o altă mașină a timpului decât ființa umană.” „Omul nu e făcut să trăiască în închisoarea unui singur corp și a unui singur...

 „Avusesem revelația faptului că realitatea este un lucru relativ și că oamenii vor crede întotdeauna ceva ce se potrivește cu ce au ei în gând.”

„Nu nutri vise deșarte. Lumea este un amestec de bine și rău, iar roata istoriei ne calcă pe toți sub talpa ei.  În ochii istoriei suntem toți la fel.”

Cronica barbară, de Ana Maria Negrilă, este o carte de factură istorică, un roman atmosferic ce redă cu acuratețe perioada Evului Mediu. Cele patru oglinzi ale adevărului este primul volum de ficțiune istorică scris de autoare, acesta deschizând prima fereastră spre călătoria ficțională imaginată de Ana Maria, o călătorie ce poartă cititorul de pe tărâmurile românești de altă dată până în Constantinopol. Cele două volume pot fi citite și separat, însă, pentru o mai bună înțelegere a spațiului, timpului și a personajelor, recomand parcurgerea lor în ordinea în care au fost scrise. Modul în care cele două se completează este absolut fascinant și relevă talentul incontestabil al autoarei de a crea o poveste ce se remarcă prin acuratețe istorică și profunzime la nivel de scriere, compoziție, documentație (dacă nu greșesc, autoarea a  consultat în jur de 100 de cărți în procesul de scriere).

În Cronica barbară regăsim un Ștefan (Stefano) maturizat, însă chinuit încă de fantomele trecutului, cu inima grea după sfârșitul  pe care l-a avut omul pe care l-a crezut cel mai bun prieten al său, cel de care se atașase în inocența lui, împovărat de ceea ce a săvârșit în final, mânat de demonii răzbunării. Un anumit eveniment din Cronică îi readuce toate aceste frământări în suflet și îi destabilizează mult iubita existență, pentru care a luptat din răsputeri, guvernată de liniște și învățătură.

“Libertatea costă bani !”

Personajul principal al cărții este, însă, Hamid, un tânăr răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește, ajuns sclav în lumea musulmană. Lipsit de libertate și împovărat de condiția de sclav, tânărul are însă norocul de a întâlni și oameni buni, stăpâni care îi oferă educație și hrană, însă acest noroc nu este fructificat până la capăt, căci printr-o întâmplare care poate fi catalogată cel puțin ciudată, Hamid este posedat de un djinn autointitulat Ymar, care face și desface lucrurile după bunu-i plac. Relația dintre Hamid și Ymar – două voințe proprii și contradictorii prin modul în care gândesc și acționează, în ciuda dorinței comune de a-și câștiga libertatea – este construită magistral, iar cititorii se pot bucura de punctul de vedere al fiecăruia, căci în carte regăsim niște scrisori care ne ajută să ne familiarizăm cu dorințele, temerile, acțiunile și năzuințele celor doi. Am savurat fiecare perspectivă în parte, le-am înțeles emoțiile și am empatizat cu ei. Destinul celor doi se întrepătrunde și se îngemănează, este dictat de duritatea acelor vremuri și se află sub semnul robiei. Trădarile sunt la ordinea zilei,  iar roata se întoarce de nenumărate ori.

„Și un om bun poate să aducă la fel de multă durere ca unul rău.”

Personajele sunt construite sublim, sunt extrem de umane, realiste din punct de vedere istoric, dar mai ales psihologic. La nivel mai profund, dacă săpăm puțin în ceea ce înseamnă psihologia unui personaj, djinnul Ymar ar putea fi interpretat ca o problemă psihică, precum o dedublare, ori o metaforă pentru partea întunecată din noi, care iese la suprafață atunci când ni se face ceva rău. Ymar este un fel de mecanism natural de apărare/ surpraviețuire, o reacție normală apărută într-o situație negativă excepțională, a unui om supus unui mare pericol/stres –  o reacție de luptă/fugă/împietrire. Iar Ymar luptă ! Scena care pune cel mai bine  în relief acest lucru este cea în care Hamid este închis și revândut ca sclav imediat ce ajunge în Veneția de către un om care i-a promis ajutorul, așadar l-a trădat și i-a anulat libertatea, anulând și bunătatea din el, iar djinnul Ymar a reacționat în consecință, concluzia fiind accea că, oricât ne-am împotrivi destinului, în unele cazuri evenimentele decid pentru noi, voința noastră este redusă la tăcere, iar viața ne intră pe alt făgaș. Ymar și Hamid sunt, de fapt, un întreg care alcătuiesc într-un mod inteligent cele două părți ale omului aflate în antiteză: partea cumpătată și rațională, partea emoțională și partea impulsivă, partea liniștită și partea zbuciumată.

„Există o soartă a fiecăruia, de care nu putem scăpa și care ne este pusă în frunte cu litere de foc, de aceea ne-am și întâlnit ca doi călători în colbul drumului, am mers un timp umăr la umăr, apoi am ajuns la o răscruce de unde ne-am despărțit, alegându-ne propria cale.”

Hamid și Ymar împart o existență tristă, un destin marcat de lipsuri, furtișaguri, nelegiuiri, stropit cu sânge, sudoare și degradare morală. Însă povestea are și note amuzante, nu puține fiind scenele în care am râs alături de personaje.

„Ymar sunt eu, iar eu sunt Ymar. Este imaginea mea în oglinda apei și, asemenea unei imagini oglindite, mâna mea dreaptă devine mâna lui stângă. Eu trăiesc la lumina soarelui, el în zona tulbure, ascunsă, de dincolo de lume. Eu sunt Narcis, el e cel din adâncul izvorului.”

Pe lângă acuratețe istorică, descrieri minunate și acaparante ce ajută cititorul să intre în atmosfera acelor vremuri, regăsim și referințe religioase și filosofice ce au menirea de a explora relația dintre trup și suflet, material și imaterial.

„Știu acum că de multe ori cărțile ne mint și ce citim acolo nu este decât dorința scriitorului de a strâmba realitatea și a o face să se potrivească gândurilor lui. Unde este starea aceea de grație în care te contopești nu numai în trup, dar și în cuget cu ființa iubită? Eu nu am văzut așa ceva. Ci din contră. Am văut sclipirea hulpavă în ochii oamenilor, de parcă iubirea ar fi o bucată lucitoare de aur, am văzut interesul și egoismul celui iubit, disperarea celui ce iubește și a cărui minte știe, deși inima nu vrea să recunoască, semnele nepăsării din privirile celuilalt.”

Cronica barbară este un roman al maturizării (pe cele mai grele căi), la fel ca Cele patru oglinzi ale adevărului, o călătorie palpitantă ce poartă cititorul de la Cairo la Alexandria, Veneția, Florența, Constantinopol și Valahia. O carte de citit și recitit ori de câte ori doriți o lectură calitativă, care cu greu poate fi lăsată din mână.

Cele patru oglinzi ale adevărului și Cronica barbară au apărut la Editura Hyperliteratura.

    „Avusesem revelația faptului că realitatea este un lucru relativ și că oamenii vor crede întotdeauna ceva ce se potrivește cu ce au ei î...

Maja Lunde este una dintre cele mai apreciate scriitoare din Norvegia, fiind extrem de cunoscută datorită romanelor sale de ficțiune în care tratează problemele aduse de schimbările climatice tot mai agresive din ultimii ani. Însă Maja este și o talentată scriitoare de cărți pentru copii, iar prin intermediul unei astfel de cărți am cunoscut-o și eu, titlul la care fac referire fiind Sora de zăpadă, o minunată carte ce beneficiază de ilustrațiile realizate de către Lisa Aisato, o foarte apreciată artistă norvegiană.

Recunosc, am dorit să citesc această carte din două motive: autorii nordici sunt preferații mei, indiferent de genul abordat, iar ilustrațiile absolut minunate m-au convins asupra deciziei de a savura în această perioadă, pentru prima oară după extrem de mulți ani (bye-bye, Grinch !), o carte cu tematică crăciunistică. Iar alegerea mea s-a dovedit a fi extrem de inspirată, din motive pe care am să le discut în cele ce urmează. Doresc să mai menționez și faptul că am citit cărticica dintr-o singură răsuflare, în seara de ajun, împreună cu o persoană dragă mie din comunitatea de cititori. Și a fost un buddy reading foarte frumos !

„Nu e oare Crăciunul atât de minunat, încât inima aproape îți sare din piept, iar capul aproape îți explodează?”

Deși o carte destinată copiilor, Sora de zăpadă poate fi citită la orice vârstă, cu atât mai mult cu cât are o mulțime de subiecte de aprofundat, subiecte sensibile și profunde. Aș merge chiar mai departe și aș recomanda cartea în primul rând adulților care vor să fie sau sunt părinți, cu precădere celor care au trecut prin anumite lucruri tragice și nu știu cum să gestioneze situația astfel încât să nu ajungă să își neglijeze emoțional copii.

Cartea este o adevărată încântare de la prima la ultima pagină, iar ilustrațiile ce însoțesc cititorul la fiecare filă au un impact și mai mare, căci pe măsură ce parcurgem povestea, imaginile redau cu acuratețe momentele cele mai importante ale istorisirii.

Încă de la început facem cunoștință cu Kristian, un băiețel de 11 ani pasionat de înot, ce poartă pe umeri o povară prea mare pentru un suflet atât de fraged și delicat, căruia destinul îi va rezerva o întâlnire ce-i va schimba în bine viața, chiar înainte de Crăciun, care a fost dintotdeauna perioada lui preferată din an. Însă Crăciunul acesta este diferit, căci evenimentul tragic petrecut în acel an a furat pe nesimțite bucuria lui Kristian și a părinților acestuia, familia sa fiind pusă la grea încercare. Iar peste acest gen de încercări greu se trece, mai corect spus nu se trece niciodată, însă este atât de nedrept pentru un copil să trăiască și să crească în umbra unei dureri atât de mari, și este datoria părinților să facă tot ce este posibil pentru ca copii lor să continue să trăiască cu adevărat, într-un mod liber, sănătos și frumos, și nu le fie retezate aripile chiar înainte de a învăța să zboare.

„Între cer și pământ există lucruri pe care nu le putem explica, chiar e un motiv de bucurie, nu-i așa?, faptul că lumea e plină de lucruri inexplicabile și fantastice, pe care nu le înțelegem, fiindcă din acest motiv viața merită trăită, Kristian.”

Cu o astfel de durere și împovărare, Kristian își face griji că în acest an, Crăciunul nu va mai fi ca înainte, iar sora lui mai mică și părinții lor nu vor mai fi capabili să se bucure împreună de cea mai frumoasă perioadă din an. Însă farmecul sărbătorilor nu este pe deplin pierdut, căci destinul i-o scoate în cale pe Hedvig, o zgâtie de copilă, extrovertită, inteligentă, ce luminează totul în jurul ei prin bucuria și setea de viață pe care le emană. Mereu cu vorbele la ea, foarte matură și înteleaptă pentru vârsta ei, debordând de energie și fermecătoare în inocența ei, Hedvig îi devine tovarășă de joacă lui Kristian, îi redă bucuria de a trăi și îl învață cele mai prețioase lucruri din lume: că viața trebuie trăită din tot sufletul, că trebuie să nu uităm să fim recunoscători pentru ce avem, în ciuda a ceea ce am pierdut, și că oamenii dragi nouă și familia au întâietate, de aceea trebuie să avem grijă unii de ceilalți, să ne bucurăm cu toții de timpul petrecut împreună și să nu lăsăm evenimentele mai puțin plăcute să ne acapareze și să ne influențeze modul în care trăim. Hedvig este spiritul Crăciunului, este o rază binecuvântată, este râs și joacă și copilărie, este speranță, este trecut, prezent și viitor. Hedvig oferă, atât celui mai nou prieten al ei, Kristian, cât și cititorului, nenumărate motive de bucurie.

„Spiritul Crăciunului e ca un sentiment moale, de pluș, care îți gâdilă degetele de la picioare și care îți face inima să bată puțintel mai repede, dar nu atât de repede încât să te deranjeze. Spiritul Crăciunului e genul acela de sentiment care te îmboldește să-ți deschizi larg brațele și sa îmbrățișezi pe cineva. Spiritul Crăciunului te face să cânți, să râzi și să ai noduri în gât. Toate deodată. Dacă spiritul Crăciunului ar avea o culoare, ar fi un galben cald, așa cred. Deși culoarea tipică a Crăciunului e roșu. Findcă spiritul Crăciunului aprinde în mine o lumină, exact ca o făclie.”

„Ador să împodobesc. Cred că și cel mai mic și mai ascuns colț din casă ar trebui să fie frumos de Crăciun, nu ești de acord? Prima regulă de Crăciun: niciodată nu e prea mult Crăciun. Până și debaralele trebuie decorate. Am un spiriduș pe care îl pun acolo și, când cineva deschide ușa să ia un lucru oarecare – o mătură, de exemplu -, nu uită nicio secundă că e perioada Crăciunului. Crăciunul e o perioadă atât de frumoasă, încât e important să nu uiți de el nici măcar o clipă.”

Povestea este una extrem de profundă, cu siguranță nu doar copii pot trage niște concluzii  de aici, aș îndrăzni să spun chiar că adulții ar avea cel mai mult de învățat din această cărticică, căci din păcate, tot mai des, ei sunt cei care uită să se bucure din tot sufletul de lucrurile în aparență simple, precum o fac copii, și se pierd pe ei înșiși și, din păcate, și pe cei dragi lor, în tumultoasa existență umană.

Pentru mine, cartea a fost minunată, în ciuda faptului că am intuit destul de repede misterul care planează asupra poveștii – căci da, cititorul are un mister de dezlegat, care este chiar esența întregii povești și pe care nu am cum să-l dezvălui. Este o poveste deopotrivă tristă și frumosă, subiectele atinse de autoare fiind pierderea și doliul, pierderea speranței și a puterii de a ne mai bucura de tot ceea ce ne oferă bun viața, dar și importanța familiei și a prietenilor, puterea iubirii necondiționate, frumusețea și inocența copiilor, bucuria de a împărtăși sărbătorile de Crăciun cu cei dragi nouă. Este o lecție de viață pentru copii, tineri, adulți și părinți musai de citit și recitit în orice perioadă a anului, fie că vorbim de sărbătorile de iarnă ori ba, căci ea ne ramintește care sunt lucrurile cu adevărat importante și de ce ar trebui să celebrăm viața cât mai des cu putință.

Mulțumesc oamenilor frumoși de la Libris.ro pentru oportunitatea de a citi această cărticică. Pe Libris.ro găsiți titurile preferate la doar un click distanță !

  Maja Lunde este una dintre cele mai apreciate scriitoare din Norvegia, fiind extrem de cunoscută datorită romanelor sale de ficțiune în c...

De-a șoarecele și pisica este al unsprezecelea volum din seria thriller Helen Grace și unul dintre cele mai explozive din întreaga serie. Da, se prea poate să fi spus asta despre mai toate volumele, însă este doar un semn – un adevăr de necontestat - că autorul menține ștacheta cât mai ridicată și că prea puțini autori specializați în thrillere psihologice reușesc să scrie constant absolut impecabil și să pastreze timp de zece ani interesul cititorului, așa cum o face Arlidge. Iar pentru asta sunt extrem de recunoscătoare autorului, căci a oferit cititorilor o serie de excepție, cu un personaj principal remarcabil, o adevărată eroină a literaturii detectivistice, un model dintre cei care nu mai există și în viața reală, din păcate.

Căci este nebunesc să te gândești că ar putea exista, undeva în lumea asta mare, un inspector care măcar să se apropie cât de cât de ceea ce reprezintă Helen Grace în lumea ficțională a Southampton-ului imaginat de autor: o polțistă neînfricată, cu un admirabil simț al onoarei, extrem de loiala, care pune bunăstarea celor neajutorați mai presus de propria-i persoană, care este capabilă de sacrificiul suprem pentru a salva viețile celor din jur și pentru care legea și moralitatea sunt sfinte.

Da, este și impulsivă și puțin nesăbuită în nesfârșita ei goană contra-cronometru, în care trebuie să pună capăt violențelor, însă excesul ei de zel ia naștere din prea multă grijă față de cei aflați în pericol, și poate și dintr-o doză cam prea mare de autoafirmare, acel gen de dorință interioară de a controla ceea ce cu greu poate fi controlat – haosul și nedreptatea din univers. Psihologic vorbind, Helen este prototipul femeii extrem de capabile, însă mereu arsă pe dinăuntru de un foc interior care o face să creadă că trebuie mereu să depună mai multe eforturi pentru a salva lumea întreagă, pentru a se simți putrnică, pentru a conștientiza că ce face ea contează. Că nu este doar un robot pe pilot automat, că poate fi văzută și apreciată pentru cine este ea cu adevărat, atunci când își dezbracă uniforma..

Însă autorului pare că-i face plăcere să-i aducă creației sale cele mai nebunești provocări și să o poarte prin alt infern personal și profesional. Am citit cartea aceasta cu stupoare, cu inima în gât și mă tot întreb până unde își va purta autorul personajul, de pe ce culmi îl va mai arunca și câte vieți are de fapt Grace.

“Privind-o prin geam, Peters a fost din nou izbit de lipsa ei de remușcări, de ferocitatea ei, de concentrarea de care dădea dovadă. Pentru ea, nu exista cale de mijloc; nu exista decât moartea sau gloria. Alții ar fi considerat că e captivant – echipa ei o venera pe această războinică rănită în războaie -, dar pentru el mirosea a pericol, a amenințare iminentă. Pentru că un singur lucru nu putea fi negat. Fie că era vorba de viața ei personală, fie de cea profesională, atunci când pornea într-o direcție, când era deplin angajată, de obicei urma măcelul.”

Noaptea pare fără de sfârșit în Sothampton, mai ales când întunericul se aliază cu un suflet distrus și răzbunător, presărând violență și moarte printre localnici. Ucigașul din acest volum își lasă victimele ciopârțite, iar familiile îndurerate și șocate nu își explică ce i-a lovit. Timp de sute de pagini, crimele par să nu aibă niciun numitor comun, iar echipa condusă de Grace se lovește constant de nepotriviri și suspecți care mai de care mai abjecți, însă aceștia rămân doar la stadiul de suspecți – adevărata bestie este agilă, inteligentă și hotărâtă să își facă dreptate, în mintea sa traumatizată.

Un al doilea psihopat se ascunde cu agilitate în umbre, plănuind decăderea și moartea lui Helen, cea care i-a luat totul atunci când i-a descoperit jocurile criminale expuse în volumul anterior. Blythe este cel care a scăpat printre degete în volumul zece, iar acum este decis, în nebunia lui, să joace actul final. Iar pentru a-i dejuca planurile, Helen va trebui mai întâi să-i supraviețuiască, căci ea devine ținta, vânătorul care merge pe urmele criminalului care ucide în noapte devinde la rândul său vânatul unui om instabil psihic.

Decăderea ei este, din nou, extrem de dureroasă și de nedreaptă, căci pe lângă cei doi criminali psihopați, Helen va trebui să se confrunte cu trădarea șefului Secției de Investigații Criminale, care o vrea îngenunchiată și demisă, hărțuirea și mașinațiunile jurnalistei fără scrupule Garanita și, cireașa de pe tortul macabru – o moarte neașteptată și violentă, care îi face bucățele viața polițistei. Din fericire, deși în marea majoritate a timpului, Helen este un lup singuratic, cavaleria din poliție nu o lasă la greu, iar Charlie și ceilalți subordonați își vor uni forțele pentru a o ajuta pe cea care le-a câștigat respectul și încrederea. Iar asta face dintr-un volum sângeros, plin de violențe, traume și lupte, un volum în care dragostea, recunoștința și umanitatea răzbat și aduc lumină în întunericul plin de haos.

De-a șoarecele și pisica este o carte care se trăiește la intensitate, autorul construind scenarii puternice, care oferă cititorului o lectură profundă, spectaculoasă. Dacă sunteti fani ai seriei Helen Grace și nu ați citit acest volum, puneți-vă centurile de siguranță înainte de a deschide cartea, căci Arlidge v-a pregătit o lectură pe cinste !

Mulțumesc echipei librăriei Libris.ro pentru șansa de a parcurge acest roman ! Nu uitați că pe Libris.ro găsiți toate titurile voastre preferate și multe alte accesorii bookish încântătoare.

  De-a șoarecele și pisica este al unsprezecelea volum din seria thriller Helen Grace și unul dintre cele mai explozive din întreaga serie...

„Ceața îl împresoară. Începe să alerge mai repede peste copacii smulși din rădăcină și amestecul de ace de pin și cenușă putredă. Își ia avânt, se aruncă înainte. Inima îi bate tot mai asurzitor, amuțindu-i durerea și vocile din umbră care îl hăituiesc.

Dacă n-ar fi fost gaura care s-a deschis, i-a prins piciorul și l-a doborât la pământ, poate că ar fi putut să scape. Dar, când capul i se lovește de piatra acoperită de mușchi, corpul se destinde, ia formă de cruce și privirea i se întoarce înspre înăuntru.

Atunci îi aude apropiindu-se.

Moarte lupului, moarte lupului, moarte lupului...”

Cei care mă urmăresc știu foarte bine că am o afinitate pentru literatura nordică, în special pentru cea noir/polițistă, așadar nu puteam să trec cu vederea apariția unui nou roman de gen, mai ales când acesta are o descriere și o copertă pe măsură.

Maria Grund este o scriitoare suedeză debutantă care a oferit publicului cititor un roman promițător, extrem de întunecat și alert, începutul unei serii în care le vom cunoaște mai bine pe protagonistele Sanna și Eir, două figuri feminine puternice, misterioase și nonconformiste.

În ciuda faptului că romanul are sub 400 de pagini, acțiunea este alertă și totul se petrece foarte repede, povestea debutând cu găsirea trupului unei adolescente într-o carieră de calcar aflată pe o insulă din Marea Baltică. Fără niciun dubiu, este vorba despre o sinucidere, iar fata se numea Mia Askar. Foarte curând, un alt trup este găsit ciopârțit, de data aceasta al unei femei în vârstă, o anticară, iar soțul acesteia este dat dispărut. Deși la început evenimentele nu par a avea un numitor comun, din momentul în care Sanna și noua și mai tânăra ei colegă, Eir, încep să investigheze amănunțit, conexiunile nu încetează să apară- multe, sinistre și realmente șocante, dând startul unor  crime brutale fără precedent.

Ca orice roman noir care se respectă, pe lângă poveștile de viață și traumele victimelor și ale apropiaților acestora, avem  și un background psihologic al personajelor principale, de data aceasta două personaje feminine puternice în aparență, dar extrem de fragile în esență: Sanna și Eir, două caractere intense, extrem de diferite, care se ciocnesc din prima clipă în care se cunosc, dar care totuși, lăsând la o parte animozitățile născute din faptul că cele două nu se cunosc suficient de bine una pe cealaltă, având o lipsă de înțelegere mai profundă a evenimentelor marcante din viețile lor personale, evenimente ce au contribuit la șlefuirea caracterelor lor, reușesc să se monteze în tot acel haos sângeros și să descopere informații valoroase pentru anchetele desfășurate.

Una dintre cele mai vitale informații, care va constitui și punctul de plecare al poveștii, este desoperirea unei picturi în ulei aflată în casa anticarei ucise, pictură extrem de sugestivă, de o frumusețe macabră, cu atât mai mult cu cât se va descoperi că aceasta a fost executată după o imagine reală, personajele din pictură fiind copii care au un trecut comun traumatizant.

„La prima vedere, peste imagine odihnește un aer romantic. Șapte copii desculți stau pe un rând, într-o poiană cu flori de vară. Împrejurimile sunt pline de mister, aproape ca într-o poveste. Chipurile copiilor exprimă totuși altceva. Poartă toți măști de animale: un porc, un păun, un măgar, un câine, un ied,  vulpe și un lup.

Masca vulpii este cea la a cărei vedere  Sanna simte un nod în stomac. E neplăcut de detaliată și, la fel ca celelalte, pare să plângă. Ochii sunt adânci și conturați cu o linie groasă. Sanna se gândește la contrastul ciudat dintre chipurile animalelor, îmbătrânite și muncite, și trupurile atât de nevinovat de dolofane și trandafirii ale copiilor.”

Povestea imaginată de autoare este plină de simbolism și elemente religioase înrudite cu fanatismul, unul dintre subiecte fiind cel al simbolismului celor șapte păcate de moarte, interpretate în roman prin prisma copiilor portretizați macabru purtând cele șapte măști de animale. Printre celelalte subiecte abordate se numără abuzul fizic, psihic și sexual asupra minorilor, abandonul, pierderea celor dragi prin moarte, abuzul de pastile, răzbunarea.

Deși am citit cartea pe repede-nainte, nedorind să pierd nicio informație, trăind povestea la intensitate maximă, nu am reușit să mă atașez foarte mult de personaje, în special de Sanna și Eir, detaliu esential pentru mine, mai ales dacă ne referim la un volum care deschide o serie. Cu toate că povestea Sannei a fost puțin mai bine dezvoltată, Eir  a rămas momentan un mister, fiind un personaj extrem de calculat, misterios și deloc prietenos, însă îmi pun speranțele într-un viitor volum, pentru că fără doar și poate, seria are potențial și sunt nerăbdătoare să descopăr în profunzime povestea celor două femei angajate de partea binelui.

În încheiere, nu pot decât să recomand Păcat de moarte, unul dintre cele mai dark romane citite în ultima perioadă. Este alegerea perfectă pentru orice devorator de thrillere, căci autoarea știe cum să creeze o atomsferă sumbră și o poveste înfricoșătoare despre partea urâtă, demonică, a oamenilor.

Mulțumesc echipei Libris.ro pentru oportunitatea de a parcurge această carte. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate și multe alte surprize livrești.

  „Ceața îl împresoară. Începe să alerge mai repede peste copacii smulși din rădăcină și amestecul de ace de pin și cenușă putredă. Își ia a...