„Lupta împotriva răului era ca și cum ai fi coborât în tenebre, iar acestea, dacă treceai peste o anumită limită, te puteau distruge.”

Condamnarea celor vii este o capodoperă literară de peste 600 de pagini care oferă cititorului o anchetă detectivistică ingenioasă, personaje bine conturate și o poveste cinematografică ce îți taie răsuflarea.

Marco de Franchi a fost comisar șef în poliția italiană, iar acesta este romanul său de debut – absolut terifiant, un scenariu întunecat, ce mi-a amintit de serialul Hannibal, inspirat de cărțile din seria cu același nume, scrise de Thomas Harris. De Franchi este un maestru al scenariilor întunecate, experiența sa în cadrul SCO (Serviciul Central Operativ al Poliției Naționale) răzbătând din fiecare pagină și fiind prezentă îm fiecare detaliu care a ajutat la descrierea procedurilor de investigație. Astfel, cei doi protagoniști aflați în lumina reflectoarelor – Valentina Medici, comisarul SCO numit să rezolve investigațiile și Fabio Costa, noul coleg renegat din cauza unui incident misterios petrecut în trecut – îi întruchipează pe mulți dintre polițiștii SCO, care își sacrifică anii, familiile și, uneori, chiar viața, pentru a înfrunta și eradica răul omenesc.

Cu un mare și inimaginabil rău se confruntă și cei doi protagoniști ai cărții, începând cu momentul dispariției a doi băieți în vârstă de 12 ani, Fosco Agnelli și Andrea Venturi. Cele două cazuri ar fi putut trece neobservate dacă izbitoarea asemănare dintre cei doi nu ar fi fost remarcată și pusă sub semnul întrebării de către atenta Valentina, ale cărei profesionalism, munca și dedicare o conduc spre niște piste incredibile, atât de adânc în subsolurile unde sălășuiește răul, încât tânăra riscă să nu poată supraviețui tenebrelor.

De cealaltă parte se conturează profilul unui investigator extrem de abil și inteligent, care are la activ ani întregi de muncă, succes și recunoaștere, însă renegat în urma unui episod traumatic ce i-a furat aproape tot ce avea, lăsându-l îngropat în amintiri coșmărești și singurătate. Fabio Costa este misteriosul bărbat însărcinat să contribuie la anchetă și singurul care  susține teoriile aparent nebunești ale Valentinei. Ajutați de un polițist care a lăsat munca de pe teren în favoarea explorării celor mai brutale colțuri ale dark web-ului și de un cunoscător al artelor, Valentina și Costa scot la iveală, săpând în bezna trecutului perfid, cazuri șocante, plăsmuite de minți bolnave ce nu mai au nimic de-a face cu umanitatea.

„Eu iau cu împrumut trupuri și obiecte pe care le pictez pentru a-mi aminti magia care ține în echilibru Universul...iar sufletul meu rezonează la Unicul Sunet care mă apropie de Dumnezeu.”

De Franchi a creat un tablou impecabil al răului suprem, uimindu-și cititorii la fiecare pas. Povestea imaginată, subiectele atinse și profunzimea acestora, execuția desăvârșită a scriiturii, psihologia personajelor și anchetele gândite și planificate în cel mai mic detaliu – toate acestea contribuie la conturarea unui thriller psihologic calitativ și înfricoșător ce sondează mintea umană aflată la limita brutalității. Rezultatul final este un roman dureros de realist, în care cruzimea omenească capătă valențe inimaginabile, moartea fiind reprezentată în mod artistic și glorificată sub forma unor scenarii desăvârșite.

„Nu viața însuflețește și inspiră arta. Este exact invers.”

Lecturarea romanului m-a trecut prin toate stările posibile, m-a răvășit în profunzime și m-a purtat într-un conac somptuos și într-un fost azil părăsit, sălașe ale macabrului și nebuniei. Mi-a arătat, din nou, că singurătatea, nedreptatea și traumele suferite de un copil au repercursiuni grave, că în sufletele și în mințile în care ar trebui să înflorească bunătatea și umanitatea se insinuează irevocabil un pustiu și un abis ce nasc monștri cu chip omenesc.

Datorită lui De Franchi am făcut cunoștință cu operele pictorului Michelangelo Merisi, cunoscut pretutindeni drept Caravaggio, ce a împrumutat numele orașului său natal, aflat lângă Milano. Caravaggio, considerat precursor al stilului baroc, își alegea modelele de pe stradă, reproducând cu ajutorul acestora personaje istorice și biblice, realismul fiind caracteristica reprezentativă a operelor marelui artist. Detaliile despre viața marelui pictor au fost necesare în vederea conturării poveștii, căci viața personajului negativ  imaginat de către autor este definită de obsesia acestuia pentru Caravaggio. O scurtă căutare pe internet m-a condus la întreaga lui operă, care este fabuloasă. Coperta pentru ediția din limba română a cărții este aleasă perfect, ea redând o parte din opera Muzicanții, apărută în anul 1597. Se spune că una dintre figurile pictate (a doua din dreapta) este un autoportret.

„Tabloul înfățișa patru figuri, trei tineri muzicieni grupați, doi pe punctul de a-și acorda instrumentele, al treilea citind o partitură. În planul secundar, în stânga, al patrulea tânăr, diferit de ceilalți. Un amoraș înaripat, după cum îi explică D’Avanzo.

- Separat de ceilalți trei, al patrulea este reprezentat cu intenția de a revela farmecul erotic, componenta senzuală și alegorică. Podoaba capilară din fragmentul pe care mi l-ai adus îi aparține. Este colțul din stânga sus. Nu e vorba despre o femeie, așa cum ați crezut, ci de chipul androgin al unui personaj mitologic. Un Cupidon. Îi pune într-o lumină diferită pe cei trei muzicieni. Cel din mijloc, aflat între ceilalți doi tineri, este chiar chipul lui Caravaggio, căruia uneori îi făcea plăcere să-și includă portretul în tablouri. Dar Costa nu-l mai asculta. Nu fusese uimt de autoportretul lui Caravaggio. Nici de Cupidon, aflat pe fundal. Ca de altfel, nici de atmosfera senzuală pe care Giampaolo D’Avanzo o elogia cu exaltare. Ceea ce-l răvășise era chipul muzicianului din centrul tabloului, cel care privea către un orizont invizibil. Era chipul lui Fosco Agnelli. Și al lui Andrea Venturi. Băiatul pictat în tablou era al treilea geamăn.”

„Ochii de culoare închisă ai pictorului blestemat, reproduși în cei ai tânărului muzicant pictat pe pânza veche de peste patru secole, păreau să-i privească la fel de atent. Cu o licărire de răutate care îl făcea să pară cel mai viu dintre toți.”

Cu o intrigă excepțională, subiecte sondate în profunzime – moartea ca expresie a artei, efemeritatea vieții, viața personală sacrificată pe altarul vieții profesionale, justiția care, de cele mai multe ori, este oarbă, dedicarea completă a unor oameni aflați în slujba binelui, traumele și consecințele acestora – și acțiune din belșug, De Franchi a știut cum să-și desăvârșească opera literară, dând naștere unei cărți ce se bucură de un impact puternic asupra cititorilor: Condamnarea celor vii este o lectură inteligentă, muncită și sfâșietoare, greu de șters din minte, ce invită la reflecție.

Deznodământul cărții este surprinzător și neașteptat. La final am îmbrățișat cartea, cu speranța ca autorul să își bucure cititorii cu o continuare, pentru că Valentina și Costa mi-au ajuns rapid la suflet.

Mulțumesc din inimă oamenilor frumoși de la Libris.ro, care au făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate atât în limba română, cât și în limba engleză.

    „Lupta împotriva răului era ca și cum ai fi coborât în tenebre, iar acestea, dacă treceai peste o anumită limită, te puteau distruge.” ...

„Mintea și încercarea de perfecționare a puterilor rațiunii noastre e proiectul uman suprem și unic.”

Nu mai este niciun secret cât de mult îl apreciez pe scriitorul, psihiatrul și psihoterapeutul Irvin D.Yalom, cel care a reușit să încânte generații întregi de iubitori ai lecturii prin romanele sale impecabil scrise. Fie că scrie ficțiune, fie că alege să dea mai departe informațiile despre psihologie și psihoterapie pe care le deține prin titlurile de non-ficțiune publicate, Yalom este și va rămâne un scriitor desăvârșit, un om de o inteligență și empatie aparte.

Pornind de la cuvintele scriitorului francez Andre Gide, „istoria este ficțiunea care s-a întâmplat, în timp ce ficțiunea este istoria care s-ar fi putut întâmpla”, Yalom dă naștere unui roman în care ficțiunea se împletește cu realitatea – mai exact, realitatea unui Amsterdam al anului 1656, când intră în scenă Spinoza și realitatea anului 1910, în Estonia lui Alfred Rosenberg-, acțiunea cărții desfășurându-se începând cu cele două perioade, în lumina reflectoarelor aflându-se doi oameni care au intrat în istorie la trei secole distanță unul de celălalt.

Mare iubitor al filosofiei și practicant desăvârșit al psihoterapiei, Yalom îmbină aspecte ale celor două domenii și își pune la bătaie talentul de scriitor și povestitor pentru a da naștere unui roman de factură istorică, extrem de complex, care are capacitatea de a trezi în cititor numeroase întrebări și introspecții referitoare la religie, corectitudine politică, umanitate. Autorul explorează magistral, prin ale sale lentile fine de psihoterapeut, lumile lăuntrice ale celor două personaje principale, gânditorul și filosoful Bento Spinoza, evreu cu origini portugheze, excomunicat la vârsta de douăzeci și patru de ani din comunitatea evreiască din cauza ideilor sale considerate eretice, și Alfred Rosenberg, unul dintre cei mai importanţi ideologi nazişti, cel care l-a susținut și urmat în mod obsesiv pe Hitler.

„Faptul că un argument are puterea de a liniști vine în sprijinul ideii că lucrurile, în și prin ele însele, nu sunt cu adevărat bune sau rele, plăcute sau de temut. Doar mintea ta le face așa.”

Aceste două personalități marcante ale istoriei au existat în realitate, iar Yalom s-a jucat cât a putut de mult cu detaliile reale – însă, din nefericire, insuficiente în ceea ce-l privește pe Spinoza, acesta fiind excomunicat, ducând o viață singuratică, marcată doar de pasiunea sa către scris și filosofie. Datele despre viața timpurie a criminalului de război nazist Rosenberg sunt mult mai numeroase, ajutându-l pe Yalom să pătrundă mai adânc în psihologia acestui personaj. Cu toate acestea, pentru o mai mare veridicitate a poveștii ficționale imaginate, autorul reliefează două personaje de mare însemnătate pentru parcursul mai sus numitelor personaje: Franco Benitez, un evreu măcinat de numeroase întrebări referitoare la religie și spiritualitate și Friedrich Pfister, doctorul psihiatru cu care Rosenberg se împrietenește în urma pasiunii lor comune – filosofia, și cel care dorește să-l scape pe Alfred de ideile sale antisemite.

„-Atât Goethe, cât și Spinoza susțin că nu trebuie niciodată să ne legăm soarta de ceva coruptibil sau schimbător. Dimpotrivă, Spinoza ne îndeamnă să iubim ceea ce este incoruptibil și etern.

-Adică?

-Adică Dumnezeu – sau versiunea de Dumnezeu a lui Spinoza, care echivalează complet cu Natura.”

Printre subiectele atinse de autor se numără credința, antisemitismul, ideea de măreţie a rasei ariene, psihologia umană, dorința de apartenență, solitudinea omului aflat în cumpănă,izolat de lumea în care trăiește, lupta pentru libertate.

Ideea scrierii unei cărți în care se dezbat aceste subiecte, avându-i în centru pe cei doi bărbați diametral opuși în gândire și faptă, a pornit de la vizita făcută de Yalom casei-muzeu a filosofului Spinoza, acolo unde află că a avut loc un jaf comandat de către echipele lui Rosenberg, mare parte din biblioteca marelui gânditor fiind înlăturată, folosindu-se pretextul descifrării unei așa numite „probleme Spinoza”. În procesul de scriere al romanului, ce a apărut în anul 2012, Yalom s-a inspirat din scrierile lui Spinoza, Tratatul teologico-politic și Etica, din care a extras multe idei ce pot fi întâlnite între paginile cărții.

„Nimic nu se întâmplă pur și simplu. Totul este cauzat de ceva anterior și, cu cât ne dedicăm mai mult înțelegerii acestei rețele cauzale, cu atât devenim mai liberi.”

Înțesată cu dialoguri profunde, viscerale, cu o mare încărcătură filosofică, ce invită la introspecție, Problema Spinoza este o poveste bine gândită, din care cititorul poate realiza o analiză psihologică a personalităților marcante ale secolelor XVII și XX, bucurându-se în același timp de o memorabilă călătorie în timp.

„Mă întreb dacă poți fi acasă oriunde, pentru că acasă nu este un loc – este o stare de spirit. Să fii cu adevărat acasă înseamnă să te simți acasă în propria-ți piele.”

Problema Spinoza oferă o lectură inteligentă, umană, extrem de esențială tuturor iubitorilor de lecturi de calitate.

Mulțumesc echipei librăriei online Libris.ro, care mi-a făcut posibilă lecturarea acestui roman. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate, atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „Mintea și încercarea de perfecționare a puterilor rațiunii noastre e proiectul uman suprem și unic.” Nu mai este niciun secret cât de m...

 „Adevăr sau provocare” este cel de-al zecelea volum din mult îndrăgita serie thriiler Helen Grace, scrisă de autorul și scenaristul M.J.Arlidge, un volum îndelung așteptat, pe care l-am devorat dintr-o suflare.

Maestru al misterului și suspansului, Arlidge știe cum să dozeze ingredientele necesare obținerii unor scenarii complexe, întunecate și alambicate. Deși voluminos, romanul de 500 de pagini se citește pe repede-nainte, fără oprire, și nu lasă loc îndoielii: autorul nu dezamăgește niciodată, eroina căreia i-a dat viață – investigatorul Helen Grace – fiind unul dintre cele mai apreciate personaje din creațiile thriller din ultimii ani.

“În fiecare zi de muncă încerca din greu să fie un lider bun, să fie hotărâtă, să-și inspire oamenii, să fie calmă. Dar în ultima vreme uitase cum, nu mai reușea să folosească așa cum trebuie forța și hotărârea pentru care era cândva bine-cunoscută, iar pe parcurs pierdea încrederea oamenilor. Acum, când miza era cât se poate de mare, arăta neliniștită, disperată și speriată.”

Crime brutale și atacuri ciudate, aparent fără nicio legătură precisă între ele, disturbă orașul Southampton și ridică numeroase semne de întrebare, într-o lume deja haosată de virusul Covid, iar Helen și echipa sa se văd angrenați într-o cursă contra cronometru, în care miza finală este salvarea următoarei presupuse victime. Însă cum poți pretinde că vei reuși să salvezi un om dacă nu ai nici cea mai vagă idee cine este acesta, care sunt circumstanțe care l-au dus în punctul în care a fost ales victimă și mai ales, cine este păpușarul care trage toate sforile din umbră și care-i sunt motivațiile ?

Nelipsita componentă psihologică este construită aproape la perfecție, iar elementul pe care eu îl consider laitmotivul seriei – și anume construirea unui personaj abuzat, nedreptățit, care la rându-i devine abuzator – este folosit cu generozitate în acest volum și scoate în evidență fragilitatea, vulnerabilitatea, dar și dualitatea umană. Căci în noi toți zace un întuneric ce tinde să ne acapareze complet în anumite circumstanțe traumatizante dacă noi îi permitem, dacă nu conștientizăm că aproape în toate cazurile avem de ales, iar acea alegere poate duce la evoluție sau la o dezumanizare treptată, însă completă.

Asasinatele comise cu sânge rece sunt calculate până la ultimul detaliu, făptașii nu își cunosc în mod personal victimele, deși sunt la curent cu stilul de viață pe care îl duc și încurajati să le observe îndeaproape, totul pentru a  comite crimele perfecte, ce par la început furturi, atacuri rasiste sau accidente nefericite. Însă pentru ochiul ager al neînfricatei Helen, piesele de puzzle ce la început par scoase din povești diferite capătă, după îndelungi investigații și eforturi colective, o imagine de ansamblu, completă însă incredibil de șocantă: criminalul operează de la distanță, mânuind cu o înfiorătoare dibăcie destinele mai multor oameni nevinovați, folosindu-se de cele mai intime destăinuiri ale acestora, disecându-le trecutul, perturbându-le prezentul și distrugându-le viitorul, forțându-i să-și inverseze rolurile între ei, aceștia fiind pe rând victime, apoi torționari, apoi din nou victime. Până la deznodământul din urmă. Până la crimă. Până la iertare. Până la moarte.

„Ajunse în stradă și aruncă o privire în jur, dar nu se vedea nimeni prin apropiere. Era singură. Chiar când mașinile de patrulare ieșeau în trombă din parcare, Helen porni, întâi în ritm de jogging, apoi sprintând pe drum. Era concentrată, hotărâtă, împinsă de adrenalină și frică. Cu toată hotărârea, înainta neabătută, cerceta împrejurimile, cu toate simțurile în alertă. N-avea să cedeze, n-avea să fie distrusă de această amenințare, dar pe măsură ce înțelesul ultimatumului lui Blythe se făcea simțit, un lucru devenea dureros de limpede. De-acum înainte, avea să se uite întotdeauna peste umăr.”

Un plan complex, macabru și nebunesc, născut din răzbunare și pus în aplicare fără strop de remușcare. Și încă o dată autorul demonstrează cum oamenii răniți, aflați în incapacitatea de a-și birui întunericul și a îmbrățișa lumina, nasc haos și distrugere.

Arlidge te provoacă să joci „Adevăr sau provocare” și să îți testezi limitele. Să te transpui, timp de câteva capitole, în pielea personajelor, și să iei decizii radicale, ce-ți pot alina conștiința sau te pot perverti fără cale de întoarcere. Să intri în mintea unor oameni încarcerați în propriile lor gânduri distructive și să încerci să rezolvi provocarea finală: îți vei asuma rolul în acest scenariu violent și vei supraviețui sau vei refuza și vei fi următoarea țintă?

Mulțumesc celor de la librăria online Libris.ro pentru oportunitatea de a citi acest roman exploziv. Pe Libris.ro găsiți cărți atât în limba română, cât și în limba engleză.

    „Adevăr sau provocare ” este cel de-al zecelea volum din mult îndrăgita serie thriiler Helen Grace, scrisă de autorul și scenaristul M....

„Chirurgul este ca un țăran care, după ce a cultivat ogorul, așteaptă resemnat să vadă cum iese recolta, apoi o culege, deplin conștient de propria-i neputință în fața naturii, care îl poate lovi cu ploaie, uragane sau grindină. – Richard Von Volkmann”

În Arta măcelăritului, LindseyFitzharris diseacă, la propriu, lumea morbidă a medicinei în epoca victoriană, mai precis lumea chirurgiei secolului al XIX-lea, oferind cititorilor informații pe cât de șocante, pe atât de adevărate, despre modul absolut sinistru în care funcționa medicina în acea epocă.

Având studii în istoria științei și medicinei, autoarea face o radiografie brutală a primelor teatre de operații – locuri publice în care se desfășurau operațiile și la care puteau participa sute de persoane, bulucite unele-ntr-altele, persoane însetate după senzațional și spectaculos. Iar această nevoie sau curiozitate după extraordinar era satisfacută pe deplin, intrând chiar la categoria macabrului, căci pacienții erau măcelăriți la propriu în fața sepectatorilor, într-un mediu ostil, inadecvat și nesteril: pacienții erau legați fedeleș pe mese, pentru a nu se zbate de durere în timpul operațiilor, “chirurgii” și studenții nu se spălau pe mâini înainte de a începe operațiile, hainele lor erau pline de reziduuri umane rezultate în urma lecțiilor de anatomie,  iar instrumentele de lucru nu erau curățate, ci folosite în continuu, de la un pacient la altul. Sună a scenariu rupt dintr-un film de groază? Ei bine, în acea perioadă era doar cruda realitate a medicinei, o practică terifiantă atât pentru medici, cât și pentru pacienți. Iar rezultatele negative nu au încetat să apară în epoca premergtoare anestezicelor, când, mânați de o nebunească încredere în capacitatea de a opera fără să provoace durere, chirurgii au contribuit la proliferarea infecțiiilor postoperatorii.

Cele mai comune infecții care au afectat spitalele și locurile destinate operațiilor erau brânca, gangrenele (ulcerații infectate, care duceau la necroa pielii, mușchilor, oaselor), septicemiile (infecții în sânge) și piemiile (devoltarea de abcese purulente). Culmea medicinei era că nimeni nu știa cum se transmiteau aceste infecții sau ce se poate face pentru a le împiedica apariția, „profesioniștii”fiind extrem de puțin interesați spre deloc de a livra practici medicale curate, aceștia fiind mai degrabă apreciați pentru forța brută și viteza cu care operau. Absolut halucinant și revoltător, însă chiar și acum, la mii de ani distanță, pot vizualiza acest film macabru, pentru că, dacă este să fim sinceri, trebuie să recunoaștem că medicina s-a schimbat enorm și nu prea – chiar și în zilele acestea infecțiile sunt o reală problemă - în spitalele din România, cel puțin -, iar nepăsarea și corupția de care dau dovadă “profesioniștii” duc doar la catastrofe care, într-o societate sănătoasă și educată, ar fi ușor de evitat. Dar să ne întoarcem la epoca victoriană și să clarificăm un lucru: spitalele de atunci mai mult omorau oamenii, decât să-i vindece.

În tot acest haos sângeros, tânărul învățăcel Joseph Lister, aflat sub tutela unuia dinte cei mai disputați chirurgi ai acelei perioade – James Syme, un scoțian strălucit, dar luat de multe ori în derâdere – începe să investigheze cauzele infecțiilor, mai întâi prin prelevarea mostrelor de țesuturi de la pacienți  și studierea lor la microscop, lucru care a dus la conștientizarea faptului că inflamația preceda instalarea stării septice, pacientul dezvoltând febră, iar mai apoi prin practicarea vivisecției, adică practica disecării animalelor vii în scopul investigațiilor științifice, mai precis pentru a demonstra rolul jucat de sistemul nervos central în procesul inflamator și cum încetinirea circulației sângelui precede debutul infecției.

Prin muncă asiduă și credința că poate contribui în bine la schimbarea medicinei, Lister este ales membru al Societății Regale, alăturându-se unor membri precum Newton și Darwin. În plus, acesta devine ginerele marelui Syme și se înscrie pentru postul de chirurg la Royal Infirmary, în încercrea de a reforma chirurgia din interior și de a își demonstra teoriile  în fața studenților, pe pacienți adevărați. Însă cererea îi este refuzată chiar de către conducătorii consiliului de administrație al spitalului , care din 25 de directori, doar 2 aveau studii medicale, restul constituind o brambureală politică și religioasă – pe scurt, oameni înstăriți și cu influență, dar nepregătiți științific. Ei bine, nici acest lucru nu s-a schimbat prea mult de atunci până acum, așa-i?

După doi ani de insistențe și cu ajutorul studenților săi, care erau nemulțumiți de felul în care meregeau lucrurile în sistemul medical și extrem de entuziasmați de pregătirea, bunătatea și inteligența profesorului lor, Lister a primit acceptul de a practica la spitalul din Glasgow.

„Dacă dragostea pentru chirurgie este dovada adaptării unei persoane la ea, atunci cu siguranță sunt potrivit să fiu chirurg, deoarece cu greu s-ar putea concepe ce mulțumire trăiesc  zi de zi în acest departament sângeros al măcelăritului și al artei tămăduirii.”

Prin studiu, Lister descoperă teoria germenilor emisă de Louis Pasteur, microbiologul care a suținut că microbii cauzează boli și infecții. Însuflețit de cele descoperite, instaurând un sistem riguros de igienă și văzând că metodele lui dau rezultate, Lister începe o serie de experimente cu acid carbolic – folosindu-l la sterilizarea instrumentelor și chiar a mâinilor doctorilor cu acid carbolic, întru protejarea pacientului. Noile descoperiri sunt luate în derâdere de către colegii chirurgi londonezi și americani, însă Lister le dovedește utilitatea din momentul în care  europenii apelează la acesta pentru tratarea soldaților răniți în războiul Franco-Prusac, ajutorul lui Lister fiind neprețuit. Mai târziu, în 1871, acesta este chemat să o opereze pe regina Victoria, iar intervenția este un success răsunător.

“Lister îl privea pe Pasteur  ca pe omul  care i-a asigurat mijloacele prin care a putut să înțeleagă cauzele infectării rănilor. La rându-i, Pasteur admira progresele făcute de Lister în domeniu. Sunt extreme de surprins de precizia manevrelor dumneavoastră și de perfecta dumneavoastră înțelegere a metodei experimentale, scria Pasteur.”

Conștientizarea existenței și a periculozității microbilor a dus la o nevoie acută de a-i combate și de a promova un stil de viață cât mai igienic; astfel apar pe piață numeroase produse ce conțin acid carbolic, cea mai faimoasă marcă fiind apa de gură Listerine. O altă consecință favorabilă a descoperirilor făcute de Lister a dus la înființarea corporației Johnson & Johnson, creată de trei frați care au început cu producerea primelor pansamente și fire de sutură sterile.

Lister se numără printre marii revoluționari ai medicinei, cel care a salvat omenirea de la un viitor sumbru, terifiant, iar Fitzharries manevrează cu dibăcie și ingeniozitate arta scrisului, creând un volum ce se remarcă prin veridicitate și suspans. O carte valoroasă și esențială pentru cei pasionați de știință și medicină, dar care se citește într-un ritm alert, precum un thriller sângeros, bine dozat în suspans și întorsături de situație.

Mulțumesc din suflet oamenilor frumoși de la librăria online Libris.ro, care au făcut posibilă această lectură edificatoare. Pe Libris. ro găsiți titlurile preferate atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „Chirurgul este ca un țăran care, după ce a cultivat ogorul, așteaptă resemnat să vadă cum iese recolta, apoi o culege, deplin conștient d...

„Henrietta era o negresă a cărei poveste însemna ani de muncă pe plantații luate în arendă, apoi migrase în nord pentru a găsi prosperitatea și a sfârșit luându-i-se celulele de către niște savanți albi, care se folosiseră de ele fără a-i cere consimțământul. Era o poveste despre albi care îi vând pe negri, despre culturi negre care le-au contaminat pe cele albe prin intermediul unei singure celule, și asta într-o epocă în care o persoană cu o picătură de sânge negru abia își câștigase dreptul legal de a se căsători cu o persoană albă. Era, de asemenea, și povestea celulelor care, provenind de la o femeie necunoscută, deveneau unul dintre cele mai importante instrumente din medicină.”

V-ați întrebat vreodată ce practici medicale stau în spatele dezvoltării medicinei? Care au fost acele descoperiri științifice care au contribuit la evoluția medicinei? Cum a luat naștere industria celulelor? Ce înseamnă și ce semnificație are clonarea celulară? Cum poate fi definită o celulă și care-i este utilitatea în medicină? Care este mecanismul de funcționare al cancerului, în ce moment o celulă normală devine malignă și cum au folosit oamenii de știință culturile celulare pentru a dezvolta tratamente medicale și a studia comportamentul diverselor boli? Dar mai ales, v-ați întrebat vreodată dacă trebuie să vă dați consimțământul pentru folosirea în cercetare a probelor/țesuturilor pe care le lăsați în urma investigațiilor medicale efectuate? Au doctorii datoria de a-ți spune când îți folosesc celulele pentru cercetare? La toate aceste întrebări veți găsi răspunsul în această carte memorabilă scrisă de jurnalista și scriitoarea Rebecca Skloot, care s-a documentat asiduu ani întregi pentru a spune adevărata poveste a Henriettei Lacks, femeia necunoscută care a schimbat radical medicina secolului XX.

În Viața nemuritoare a Henriettei Lacks, tradusă la noi la editura Publica,  RebeccaSkloot vorbește cu însuflețire despre dreptul de proprietate asupra unui țesut și studiile de cercetare în domeniul celular, dar mai ales cu dragoste, respect și compasiune despre o femeie a cărei viață ar fi rămas, poate, în umbră, dacă tânăra jurnalistă nu ar fi fost decisă să meargă până în pânzele albe pentru a o prezenta publicului de pretutindeni, pentru a-i aduce un omagiu și, mai ales, pentru a-i ajuta familia rămasă în urmă, oferindu-le moștenitorilor și rudelor ei  răspunsuri la întrebările care-i măcinau necontenit, răspunsuri ce le-au fost refuzate de nenumărate ori.

 Este o carte din domeniul științelor și biografiilor extrem de valoroasă și utilă, cu un vocabular accesibil celor nefamiliarizați cu domeniul medical/științific, care se citește pe nerăsflate, în ciuda numărului generos de pagini.

Citind cartea, am făcut un salt temporal până în anul 1920, momentul nașterii Heneriettei Lacks, o tânără săracă de culoare, orfană de mamă, care de mică ajunge să lucreze împreună cu rudele ei la cultivarea tutunului. Mai târziu se căsătorește cu David, verișorul ei primar, cu care are cinci copii. La scurt timp după nașterea ultimului copil, Henerietta află că are o formă gravă de cancer cervical și începe un tratament dur cu radium la spitalul Johns Hopkins, acolo unde i se recoltează, fără consimțământul ei, mostre din tumoare, într-o perioadă în care oamenii de știință încercaseră, de zeci de ani, fără succes, să țină în viață celulele umane crescute în laborator. Schimbarea se întâmplă în anul 1951, care este deopotrivă anul morții Henriettei și anul în care medicina a luat-o pe un nou făgaș, odată cu reproducerea și folosirea la scară largă a celulelor HeLa, celule folosite în special în cercetări asupra genelor care declanșează și elimină cancerul, apoi în cercetări care au vizat progrese precum apariția vaccinului antipoliomelitic, chimioterapiei și a clonării. A ajutat la conceperea medicamentelor destinate herpesului, leucemiei, gripei și a bolii Parkinson. De asemenea, celulele ei au călătorit în prima misiune spațială de verificare a comportamentului acestora  într-un mediu lipit de gravitație.

Cum au ajuns celulele canceroase ale Henriettei unul dintre cele mai importante instrumente în cercetarea medicală? Întâmplarea a făcut ca unul dintre doctorii care o avea în îngrijire pe Henrietta să se ocupe, în acea perioadă, cu studiul carcinoamelor cervicale, care erau împărțite în două categorii: cele invazive, adică carcinoamele mortale, și cele noninvazive, denumite și carcinoma in situ, despre care marea majoritate a oamenilor de știință credeau, în mod eronat, că nu sunt mortale. Însă cercetătorul TaLinde era de părere că și acestea din urmă sunt mortale, ele constituind doar o fază incipientă a carcinomului invaziv și care, netratate, conduc la moartea pacientului. Cu acest gând în minte, cercetătorul dă naștere celui mai mare studiu făcut până atunci referitor la raportul dintre cele două tipuri de cancer cervical și apelează la cunoștințele șefului cercetărilor legate de proliferarea tisulară, George Gay, cel care împreună cu soția sa și-a dedicat viața scopului de a înmulți celule maligne în afara corpului, din dorința de a descoperi cauza și leacul cancerului. Astfel, momentul în care TeLinde îi oferă o rezervă de țesut canceros de la Henrietta devine emblematic pentru evoluția medicinei, deoarece, ca prin minune, celulele acesteia reproduceau o generație întreagă la 24 de ore, devenind primele celule nemuritoare crescute în laborator.

„Motivul pentru care celulele Henriettei erau atât de prețioase era acela că le permiteau oamenilor de știință să realizeze experimente care ar fi fost imposibile dacă erau făcute pe o persoană în viață. Au tăiat celulele HeLa mărunt și le-au expus la numărate toxine, radiații și infecții. Le-au bombardat cu medicamente, sperând să găsească unul care ar distruge celulele maligne fără a le afecta pe cele normale. Au studiat lipsa imunității și proliferarea canceroasă injectând celulele HeLa în șobolani cu imunitatea periclitată și care au dezvoltat tumori maligne asemănătoare cu cea a Henriettei. Dacă în acest proces celulele mureau, nu conta – oamenii de știință puteau, pur și simplu, să se întoarcă la stocul mereu crescând de HeLa și să o ia de la capăt.”

„În ciuda faptului că erau canceroase, celulele HeLa împărtășeau multe caracteristici de bază cu celulele normale: produceau proteine și comunicau unele cu altele, precum celulele normale, se divizau și produceau energie, redau genele și le reglau, erau susceptibile la infecții, ceea ce le transforma în unealta optimă pentru sintetizarea și studierea unui număr important de aspecte legate de cultură, incluzând bacteriile, hormonii, proteinele și, în special, virușii.”

Cu toate acestea, omul Henrietta este aproape necunoscut, iar familia ei – care a trăit la limita subzistenței, membri ei fiind tratați ca niște sclavi – nu dispunea nici măcar de o asigurare de sănătate ori de oricare alt tratament medical decent. Toate aceste lucruri au început să se schimbe odată cu interesul anumitor oameni, precum autoarea acestei cărți, care au făcut tot posibilul ca  Henrietta să nu fie cunoscută doar ca HeLa, nume dat celulelor sale, ci și ca omul și femeia care nu a avut nicio șansă în fața necruțătorului cancer, care la vremea respectivă era prost diagnosticat și în fața căruia doctorii nu aveau la îndemână tratamente decente, folosind în mod brutal metalele grele, care distrugeau și celulele sănătoase. Douăzeci de ani mai târziu de la moartea Henriettei, imediat după trecerea în neființă a cercetătorului George Grey, un alt doctor de la Hopkins a făcut o nouă și bulversantă descoperire – diagnosticul Henriettei fusese greșit; motivul pentru care cancerul s-a răspândit atât de repede a fost faptul că aceasta avea o formă foarte gravă de adenocarcinom cervical, nu epidermoidal. Mai mult, în 1984, la mai mult de treizeci de ani de la moartea sa, cercetările unui virolog german au scos la iveală modul în care i s-a declanșat boala și de ce nu au murit nicicând celulele ei, acesta descoperind o nouă specie a unui virus transmisibil sexual, HPV, virus la care celulele HeLa ieșiseră pozitive. Virusul Papiloma Uman, împreună cu alți viruși și alte boli sexuale, precum sifilisul, care i-au fost transmise Henriettei de către vărul și soțul ei, care umbla și cu alte femei, a dus la apariția cancerului cervical. În anii ‘80, cercetătorii au studiat HPV-ul și modul în care acesta cauzează cancer, descoperirile ducând la crearea vaccinului HPV, care avea să-i aducă virologului german Premiul Nobel.

Mai presus de toate aceste informații științifice, autoarea pune mare preț pe întrevederea pe care s-a luptat să o aibă cu familia Henriettei, ținută în întuneric și departe de orice informație referitoare la celulele HeLa timp de douăzeci de ani, dorind cu înverșunare să-i cunoască copii și să-i ajute să afle răspunsurile la nenumăratele întrebări pe care le aveau despre mama lor. Vocea lui Deborah, una dintre fiicele sale rămase în viață, se aude cel mai pregnant, aceasta ajungând bună prietenă cu autoarea, care a petrecut ore, zile și săptămâni întregi în compania femeii care odinioară era doar o fetiță orfană de mamă. Povestea acestei femei este impresionantă, iar eforturile ei de a-și păstra numeroasa familie pe linia de plutire, absolut uimitoare.

Rebecca Skloot oferă cititorilor o lectură monumentală, impresionantă și răvășitoare despre etică, rasă și medicină, despre descoperiri științifice umitoare, dar și despre nedreptatea și sărăcia la care sunt supuși unii oameni, cartografiind cu respect, candoare și verticalitate istoria familiei Lacks. Este o lectură profund umană, care nu ar trebui să lipsească de pe rafturile cititorilor pasionați de științe și povești adevărate care au schimbat lumea.

Mulțumesc din suflet oamenilor dragi de la librăria online Libris.ro, care mi-au oferit acest volum spre recenzare. Pe Libris.ro găsiți numeroase titluri captivante, atât în limba română, cât și în engleză.

  „Henrietta era o negresă a cărei poveste însemna ani de muncă pe plantații luate în arendă, apoi migrase în nord pentru a găsi prosperitat...

 “Lumea merge înainte, iar eu sunt blocată. Faptul că toată lumea își începea viața, iar a mea se terminase înainte de a începe părea o nedreptate de nedescris.”

 “Moartea nu vine niciodată într-un moment potrivit, dar o condamnare la moarte atunci când ești tânăr este o încălcare a contractului cu ordinea firească a lucrurilor.”

Între două lumi este cartea de memorii a tinerei jurnaliste Suleika Jaouad, cea care la numai 22 de ani a fost diagnosticată cu o boală în fază terminală. Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată redă lupta titanică pe care Suleika a dus-o cu boala timp de patru ani, perioadă în care a simțit de nenumărate ori că pierde contactul cu realitatea, că destinul i-a răpit șansa de a duce o viață normală, că este damnată să petreacă mii de ore în spitale, departe de cei dragi, departe de bucuriile vieții, supusă chimioterapiei și altor investigații extrem de dureroase, neștiind când sau dacă infernul pe care îl trăiește va lua sfârșit, neștiind dacă povestea ei va avea un deznodământ victorios sau dacă boala îi va răpi nu doar tinerețea, frumusețea, pacea sufletească, liniștea și zilele pe care ar fi putut să le petreacă altfel – dezvoltându-se pe plan profesional și personal – ci chiar întreaga viața.

Viitorul Suleikai devine din ce în ce mai incert odată cu pronunțarea diagnosticului -sindrom mielodisplazic, o tulburare gravă a măduvei spinării. Satisfacția de a termina cursurile universitare și mutarea în Paris, pentru a fi corespondent de război, sunt umbrite de tot ce înseamnă boală, neputință, stări crunte de rău. Suleika își pune viața pe pauză și pornește într-o călătorie cu deznodământ necunoscut, incert, în care drumul este extrem de anevoios și dureros, presărat cu dureri, lacrimi, suferințe greu de imaginat. Viața pacienților cu boli terminale este poate cea mai grea viață pe care un om o poate duce. O confruntare zilnică cu un coșmar ieșit din cele mai groaznice scenarii, o luptă cu necunoscutul, cu loviturile care vin peste tine neîncetat și te doboară la pământ. Ore întregi de suferințe fizice și psihice pe care le înduri în speranța că poate, într-o bună zi, vei primi și o veste bună, care să te motiveze și (poate) să îți confirme că toată suferința și toate sacrificiile nu au fost în zadar, că vei supraviețui și vei ieși învingător din acel întuneric crunt în care viața te-a arunat pe nepusă masă.

“Există un moment critic, un tip special de claustrofobie rezervat spitalizărilor îndelungate care se instalează cam în cea de-a doua săptămână de când ești încuiat într-o camera. Timpul începe să se dilate, spațiul se destramă. Te holbezi în tavan atât de multe ore, încât începi să vezi forme și modele, universuri întregi apărând în crăpăturile plafonului texturat. Ideile încep să se închidă în jurul tău. Când răpăitul ploii în fereastră te trezește dintr-o moțăială indusă de medicamente, tânjești după ea așa cum n-ai mai tânjit după nimic în viața ta – să fii afară, să simți ploaia pe ceafă, să-ți ridici capul și să guști cerul cu limba. Încerci să deschizi ferestrele, deși știi foarte bine că sunt închise ermetic. Disperarea care te cuprinde începe să semene cu nebunia.”

“Scrie, spune Annie Dillard, de parcă ai fi pe moarte. Suntem cu toții pacienți în faza terminal pe acest pământ – întrebarea nu e dacă, ci când survine momentul morții.”

Povestea Suleikai este una dintre cele mai impresionante povești despre care am citit și nu de puține ori am continuat lectura cu noduri în gât și lacrimi în ochi. Suleika dă glas tuturor celor grav bolnavi, povestea ei este povestea oricărui om aflat în situația de a renunța la viața pe care o știa și de a fi nevoit să se confrunte față în față cu moartea. Sunt impresionante capitolele în care aceasta povestește durerile pe care abia le suporta, toate tratamentele experimentale la care a fost supusă, izolarea pe care a trebuit să o îndure ore și zile în șir, zile care se transformau în luni, apoi în ani, singurii care-i puteau fi alături fiind părinții și iubitul, iar mai apoi, ceilalți pacienți, cu care s-a și împrietenit și cu care a creat o conexiune.

Puterea pe care o afișează Sulika și sinceritatea cu care aceasta scrie și împărtășește lumii întregi tragicul ei destin sunt revelatoare. Această tânără căreia i-au fost zdrobite aripile chiar înainte de a învăța să zboare ne oferă o importantă și neprețuită lecție de viață: oricât de greu ne-ar fi și oricare ar fi sursa nefericirii noastre, niciodată nu trebuie să capitulăm în fața  nenorocirilor și nu trebuie să petrecem prea mult timp îngenunchiați, ci să ne cunoaștem limitele, să le acceptăm și să facem pace cu ele și cu demonii noștri interiori, iar mai apoi să găsim o cale de a reveni la lumină, de a ne ridica deasupra întunericului și de a găsi motive pentru a merge mai departe. Iar Suleika găsește acel lucru de care are mare nevoie, și anume scrisul. Scrie cu patos și bucurie, scrie cu pasiune și cu zvâc, scrie în timp ce corpul îi este supus unor tratamente toxice, iar mintea îi este încețoșată. Sulika scrie (aproape) zilnic în jurnal, scrie pentru ea, dar și pentru cei dragi, corespondează cu alți bolnavi aflați în situații dificile sau le scrie persoanelor sănătoase, pentru a păstra un oarecare conatct cu viața normală. Scrie de mână și scrie pe blog, până ce este remarcată și ajunge să publice o serie de articole pentru celebrul The New York Times, pentru rubrica numită O viață suspendată, în care împărtășește cititorilor cum este să te confrunți cu o boală gravă când ești tânăr. Astfel vocea ei se face auzită și capătă amploare, Suleika devenind cunoscută în întreaga lume.

“Despre ce ai scrie dacă ai ști că ai putea muri curând? În pat, aplecată deasupra laptopului, am cercetat acele locuri unde se așternuse tăcerea în viața mea. Am scris despre infertilitate și despre cum nimeni nu m-a prevenit în privința asta. Despre cum am invățat să mă descurc în sistemul nostru de sănătate absurd. Despre ce însemna să te îndrăgostești bolnav fiind și despre cum vorbim – sau nu vorbim – despre moarte. Am scris despre vină. Până în ziua de azi, n-am mai fost niciodată atât de prolifică. Moartea te motivează mai puternic ca orice altceva.”

Transplantul de măduvă prin care Suleika trece cu succes îi redă șansa de a se întoarce, puțin câte puțin, la viața de dinainte. Însă nimic nu mai este ca înainte. Căci boala a schimbat-o profund, i-a risipit visurile, a dus-o până în  pragul infrenului si-napoi, a lăsat-o, inițial, într-o singurătate exasperantă, i-a luat prietenii, iubitul și colegii de suferință de lângă ea, pentru ca mai apoi să-i dea mai mult decât avea înainte de boală. I-a luat și i-a dat. I-a împărțit viața între două lumi, două vieți ce par diferite, de parcă corespund unor persoane diferite, însă cele două lumi îi aparțin Suleikai și sunt deopotrivă blestemul și binecuvântarea ei.

“Să te vindeci înseamnă să înveți să trăiești cu durerea care va exista mereu înăuntrul tău, fără să te prefaci că nu e acolo sau să-i permiți să-ți acapareze ziua. Înseamnă să înveți să te confrunți cu fantasmele și să duci cu tine ce mai rămâne. Înseamnă să învăț să accept oamenii pe care-i iubesc acum în loc să mă protejez de un viitor în care sufăr că i-am pierdut.

Cuvintele Suleikai capătă o cu totul altă rezonanță atunci când la rândul tău te confrunți cu anumite neputințe și îți confirmă cât de prețioasă și fragilă este viața. Și că trebuie să o trăim asumat, și că nu trebuie niciodată să ne lăsăm învinși de alții sau de circumstanțe. Sănătatea este poate cel mai frumos dar pe care îl putem primi, iar conștientizarea faptului că viața este efemeră ar trebuie să vină la pachet cu o doză mare de asumare, de bucurie, de frumos, de trăiește-așa-cum-îți-dorești-nu-cum-decid-alții-pentru-tine.

Existența ar trebui să fie lipsită de boală și de neajunsuri, însă viața este de multe ori nedreaptă, chiar crudă. Suleika ne demonstrează că indiferent de traumele pe care noi toți le cărăm în spate, viața poate fi și o binecuvântare și este de datoria noastră să luptăm neîncetat pentru un mâine mai bun și mai luminos. Trebuie doar să ne înarmăm cu curaj, empatie, răbdare și înțelepciune. Și neapărat să avem lângă noi oameni sinceri și de încredere care să ne țină de mână în momentele cumpănă.

„Bucuria este o emoție înspăimântătoare, să nu ai încredere în ea.”

Între două lumi este o poveste adevărată despre supraviețuire, iubire, fragilitatea și efemeritatea vieții, lupa crâncenă cu boala, fața hâdă a morții, reziliență, speranță și vindecare. Dar este și despre cărți și cuvinte, despre cum scrisul are capacitatea de a rupe bariere, de a crea punți de legătură trainice între oameni necunoscuți și chiar de a vindeca.

Mulțumesc din suflet celor de la librăria online Libris.ro, care au făcut posbilă această lectură minunată.

    “Lumea merge înainte, iar eu sunt blocată. Faptul că toată lumea își începea viața, iar a mea se terminase înainte de a începe părea o n...