„În zilele noastre, viața este atât de aglomerată și de plină de factori perturbatori, încât, uneori, lucrurile mărunte, ca de exemplu să privești focul într-o zi ploioasă, oferă multă desfătare.” – Catherine, Prințesa de Wales

Robert Jobson, poreclit și nașul reportajelor regale de către The Wall Street Journal, este corespondent regal și membru acreditat al grupului de jurnaliști din Marea Britanie, având acces la Casa Regală si oportunitatea de a observa îndeaproape conduita familiei regale, în special a tinerei Kate Middleton, devenită între timp prințesă de Wales. Această împrejurare favorabilă a condus la scrierea acestei cărți, prin care autorul dorește să împărtășească publicului de pretutindeni informații sută la sută reale, separând astfel adevărul de supozițiile tabloidelor.

Întotdeauna am fost atrasă de poveștile regale și doresc să cunosc în profunzime tot ce ține de acest subiect. Țin foarte mult la acuratețea informațiilor, pentru că dezinformarea mă întristează și mă enervează în egală măsură, așadar am fost fericită să aflu de apariția acestei cărți și nerăbdătoare să-i descopăr secretele. Admirația mea pentru tânăra Middleton a început acum câțiva ani, pe când nu era atât de cunoscută, însă tabloidele se țineau scai de ea, datorită apropierii de prințul Wiliam. M-a cucerit prin prestanța, verticalitatea și empatia de care dă dovadă, prin inteligență, rafinament și bun gust. Din punctul meu de vedere ea nu este, așa cum spune titlul cărții, (doar) viitorul monarhiei britanice, ci și un model de urmat pentru oricine, fie că acea persoană face sau nu parte dintr-o familie regală, este sau nu este figură publică. În orice caz, cu ea și cu William, moștenitorul tronului, viitorul Marii Britanii sună promițător.

Catherine provine dintr-o familie modestă, însă care pune principiile și valorile mai presus de orice. Kate și frații acesteia au beneficiat de o educație exemplară, părinții lor oferindu-le tot ceea ce este necesar pentru ca un copil să devină un tânăr, iar mai apoi un adult cu mentalitate sănătoasă și caracter frumos. După cum Kate recunoaște, este obligatoriu ca începuturile copiilor să fie caracterizate deopotrivă de joacă, sport, educație și insuflarea unei mentalități sănătoase și pozitive. Iar modele sănătoase tânăra Kate a avut din belșug, atât în familie, cât și mai târziu, în cadrul Facultății de Istoria Artei din Scoția pe care a absolvit-o cu rezultate excelente. Perioada facultății coincide cu momentul în care l-a întâlnit pe prințul moștenitor William, absolvent al aceleiași universități, între ei formându-se încă de atunci, de la începutul anilor 2000, o frumoasă și trainică relație.

De aici parcursul tinerei a luat o turnură incredibilă – cu nenumărate suișuri și coborâșuri, cu momente încununate de realizări și fericire, dar și cu situații provocatoare, uneori chiar destabilizatoare. În primul rând, presa a arătat o lipsă de respect față de intimitatea celor doi, creând o mare presiune asupra tinerei, nefamiliarizată cu atât de multă atenție – atenție ce se transforma uneori într-o adevărată hărțuire. Situația aceasta îngrozitoare asemuită cu o vânătoare de vrăjitoare a fost înăbușită de către William și restul familiei regale, care au mers pe cale legală pentru a-și redobândi intimitatea și liniștea. Frica și traumele prințului moștenitor s-au reactivat când și-a văzut iubita hărțuită în același mod în care mama acestuia, prințesa Diana, a fost tratată, rezultatul fiind binecunoscutul accident tragic în care aceasta și-a pierdut viața.

Din fericire, tânăra a reușit să depășească cu înțelepciune și calm toate momentele-cheie, concentrându-se să își croiască un drum plin de semnificație. Catherine investește foarte mult în acțiuni caritabile pentru copii și tineri ajutându-i pe aceștia să își construiască un viitor decent. Aceasta vorbește ori de câte ori are prilejul despre importanța educației și a sănătății și cum toți oamenii ar trebui să beneficieze de șanse egale în viață. Pasionată și practicantă de sport, Kate inspiră tinerii înspre acest domeniu, implicându-se și aici în proiecte. De asemenea, iubitoare de arte, încurajează creativitatea copiilor de pretutindeni. Curând viitoarea prințesă ajunge să aibă un palmares impresionant în domeniul acțiunilor caritabile, fiind un model și o sursă neobosită de inspirație.

„Trecerea lui Kate Middleton la statutul de ducesă de Cambridge, iar apoi la cel de Alteța Sa Regală Catherine, prințesă de Wales, este cu adevărat remarcabilă după orice standarde.Dacă s-ar fi născut cu 50 de ani mai devreme, o călătorie ca a ei, demnă de un basm, nu ar fi fost posibilă. Nu o fi avut ea un condur de cleștar care să i se potrivească perfect pe piciorul delicat dar, în multe privințe, povestea ei este cea a Cenușăresei zilelor noastre.”

Datorită firii ei plăcute, valorilor pe care le susține, implicării ei în proiecte umanitare și a decenței de care dă dovadă, Catherine ajunge să fie iubită și prețuită atât de familia regală, cât și de publicul internațional, fiind o imagine constantă în tabloide, o imagine care denotă eleganță și stabilitate într-o lume în care celebritățile se remarcă prin scandaluri și decăderi. Cu trecerea anilor, cuplul, care și-a anunțat logodna în 2010, după o perioadă de curtare de mai bine de opt ani, primește tot mai multe responsabilități, cei doi fiind trimiși să reprezinte familia regala britanică în afara granițelor țării, pentru a întări relațiile cu monarhia. Toate aceste călătorii sunt încununate de succes, iar efortuile cuplului sunt remarcate cu ușurință, cei doi fiind carismatici, empatici și foarte pregătiți pentru rolurile lor. Curând, cei doi primesc titulatura de duce și ducesă de Cambridge, iar nunta lor are loc în anul 2011, la Catedrala Westminster.

După opt ani de căsnicie, regina Elisabeta, bunica ducelui William, o numește pe Catherine Doamnă a Marii Cruci a Ordinului Regal Victorian, decizie prin care Regina dorește să-i mulțumească Catherinei pentru loialitatea ei nestrămutată și respectul pe care l-a afișat mereu în fața tuturor, reprezentând cu onoare și succes familia regală. Fericirea cuplului este ccompletată de venirea pe lume a celor trei copilași.

Evenimentele pozitive sunt, din păcate, umbrite de neînțelegerile cu fratele mai mic al ducelui William, Harry. Deși apropiați vreme îndelungată, relația devine tumultoasă din momentul în care iubita și mai târziu soția lui Harry, actrița americană Meghan, își manifestă influența asupra lui Harrry, cei doi ajungând în curând să se situeze la polul opus valorilor impuse de familia regală, dorind să beneficieze doar de privilegii, dar fără răsponsabilități, adoptând viziuni care nu ar fi făcut cinste statutului lor. Ordinea din Casa de Windsor trebuia protejată, iar Regina Elisabeta și fiul acesteia, Charles, decid să protejeze instituția pe care o servesc, în detrimentul relației cu nepotul, respectiv fiul Harry.

De asemenea, prețiozitatea Catherinei poate fi ușor remarcată și datorită relației strânse pe care o are cu socrul ei, Charles, căruia îi este alături la bine și la greu, contribuind la împăcarea lui William cu tatăl său, acesta din urmă având în trecut o relație mai bună cu Henry, mult înainte de episodul Harry-Meghan. Cei doi, Catherine și Charles, construiesc o relație magnifică, bazată pe încredere și respect reciproc, iar iubirea ce și-o port îi ajută în cele mai dificile momente – cum ar fi momentul în care ambii află, în mod tragic în anul 2024, că suferă de boli grave.

„Catherine conduce prin puterea exemplului, adună oamenii în jurul ei și este un ascultător excelent. Se pare că Charles este gata să-i recunoască meritele pentru serviciul ei dedicat, numind-o Doamna Regală a Ordinului Jartierei, vechiul și prestigiosul ordin cavaleresc datând din timpul domniei lui Eduard al III-lea, în secolul al XIV-lea. Făcând acest lucru, Charles nu numai că-i va recunoaște loialitatea și dăruirea față de monarhie, ci și importanța în cadrul familiei regale.”

Acestea sunt poate, cele mai importante etape ale familiei regale britanice, redate cu acuratețe de jurnalistul și autorul acestei biografii remarcabile. Despre multe alte detalii semnificative vă invit să citiți cartea de față, deoarece este o sursă plăcută de informare.

Pentru mine lectura acestei cărți a fost foarte inspirațională. Lăsând la o parte plăcerea  oferită de o asemenea lectură, detaliile aflate nu sunt doar curiozități în genul tabloidelor obișnuite, ci informații interesante despre ce presupune să faci parte din familia regală, cu ce eforturi supraomenești s-a confruntat Catherine și cât de elegant își îndeplinește rolul, fiind doar ea însăși: naturală, inteligentă, empatică, curajoasă și o veșnică luptătoare în slujba binelui.

Personal, pentru mine Prințesa de Wales face parte din categoria oamenilor pe care mi i-am luat drept model și inspirație, întrunind toate caltățile unei persoane destinată a face lucruri seminificative pentru cei din jur și a schimba soarta poporului său în bine.

Mulțumesc din inimă prietenilor de la librăria online Libris.ro, care au făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate, accesorii pentru orice iubitor de cărți și oferte tentante.

  „În zilele noastre, viața este atât de aglomerată și de plină de factori perturbatori, încât, uneori, lucrurile mărunte, ca de exemplu s...

„În întuneric, toți sunt unul.”

Talentata Leigh Bardugo a revenit către fanii ei cu o nouă carte, Spiritul slujitor, o carte de sine stătătoare, care nu face parte din universul Grisha, pentru care autoarea este atât de apreciată și de iubită. Personal, Bardugo m-a cucerit cu duologia Banda celor șase ciori (care pare-se că ar fi o trilogie, însă aștept de prea mulți ani acel volum trei, motiv pentru care sunt cam supărată pe autoare..), dar și cu Regele cicatricilor, povestea lui Nikolai. Când am aflat că în 2024 va apărea o nouă carte, care nu are legătură cu universul Grisha, am fost destul de entuziasmată.

Spiritul slujitor mi s-a părut o alegere foarte bună cu care să încep anul literar 2025 și chiar am rămas impresionată de talentul autoarei de a contura o altă poveste originală și promițătoare. Romanul standalone este o ficțiune istorică cu accente fantasy și de realism magic care se concentrează pe secolul șaisprezece, cu acțiunea plasată în Madrid, în timpul Inchiziției spaniole. Din câte am înțeles că ar fi declarat autoarea, povestea este inspirată chiar de istoria ei personala, ceea ce mi se pare foarte interesant. Genul de fantasy istoric, această combinație dintre ficțiune istorică cu accente de realism magic și/sau accente fantasy capătă amploare și chiar mi se pare o combinație bine-venită și foarte reușită. Însă Spiritul slujitor este și o poveste de dragoste, una extrem de întunecată, așa cum ne-a obișnuit Bardugo, în stilu-i caracteristic. Așadar, un volum pentru toate gusturile !

„Pierdută în exil sau în fața Inchiziției, magia se scurgea din trupurile evreilor și musulmanilor, poezia lor era redusă la tăcere, cunoștințele lor erau îngropate în piatra sinagogilor preschimbate în biserici, în arcadele din palatele mujedarilor.”

Cartea ne prezintă viața personajelor Luzia Cotado, o tânără servitoare ce tăinuiește un secret care i-ar putea aduce moartea pe rug, a lui Guillen Santangel, un personaj misterios, întunecat și care trezește frica celor din jurul său și a altor câteva personaje secundare, al căror destin se intersectează cu cel al celor două personaje principale. O particularitate pe care o apreciez la autoare este aceea de a construi personaje secundare cât mai ofertante și veridice, cu povești de viață profunde, realist si atent construite. Așadar, pe langă cei doi misterioși protagoniști, mai facem cunoștință și cu Valentina și Marius din Casa Ordono, cei pentru care Luzia lucrează, frumoasa și extravaganta Hualit, mătușa secretă a Luziei, cea alături de care împărtășește un secret privind propria identitate, maleficul Victor de Paredes, cu ale sale jocuri duble, uneltitor desăvârșit și om capabil de orice pentru a-și atinge scopurile și nu în ultimul rând cele trei personaje care constituie sarea și piperul poveștii – Teoda, Copila Sfântă, o fată ce poartă un secret monumental, Donadei, țăranul de o frumusețe serafică și Gracia de Valera, tânăra superbă și încântătoare. Cei trei devin competitorii Luziei într-un turneu pe viață și pe moarte, organizat la dorința regelui Spaniei, acesta dorind să își ia revanșa în războiul împotriva reginei eretice a Angliei. Turneul este o întrecere la care pot particpa numai oamenii binecuvântați cu un anumit har – fie ei clarvăzători, alchimiști, oameni sfinți, unde linia dintre magie, știință și fraudă este foarte fină și greu de delimitat. Iar secretul Luziei, pe care se hotărăște brusc și neugetat să nu-l mai ascundă, acela de a face mici milagritos, o propulsează direct în brațele profitorilor, a oamenilor politici corupți și a intrigilor de curte, aceasta văzându-se rapid introdusă într-un joc murdar în care nimeni nu este ceea ce pare, iar foamea pentru putere, statut și bani îi împinge pe toți la acte de perfidie și trădare.

„Teme-te de oameni, Luzia ! Teme-te de ambiția lor și de crimele pe care le comit pentru ea !”

Am apreciat foarte mult lecția de istorie, toate evenimentele descrise și imaginate de autoare care își au sălaș în realitatea istorică a perioadei Inchiziției și reproducerea cât mai fidelă a unei bucăți de istorie care a rămas cunoscută de-a lungul secolelor drept una extrem de tristă și de neagră. Tensiunea ce reiese din momentele cheie în care sunt aruncate personajele este palpabilă, iar neobosita căutare a personajelor spre o viață mai dreaptă și mai sigură, la loc sigur de asupritorii ahitiați după sânge diferit, este emoționantă.

Luzia Cotado este, oarecum, prototipul personajului feminin principal hărăzit cu notabile puteri miraculoase pe care nu și le stăpânește pe deplin, nu le înțelege, dar cum-necum, reușește să facă, la propriu, miracole. Jucând rolul unei ființe lipsite de putere, neștiutoare, inofensive și incapabile de a se remarca prin ceva, orice, Luzia este de fapt destul de învățată și isteață, foarte dispusă de a-și depăși condiția de slujnică, însă nepregătită pentru crudul adevăr. Nu pot spune că am rezonat prea mult cu ea, nu a fost nici pe departe favorita mea, deoarece am văzut-o ca fiind acel gen de personaj clișeic, fata bună și înzestrată cu puteri ce o depășesc și care fac din ea o adevărată eroină. Aș fi vrut să aibă mai multă substanță, să nu se deconspire atât de ușor și să nu trateze lucrurile atât de simplist. La polul opus, personajul masculin principal, Santangel, slujitorul perfidului Victor de Paredes și a tuturor străbunilor acestuia, mi-a plăcut prin povestea întunecată și bine gândită, prin statutul lui convingător, care s-a aliniat perfect cu povestea lui de viață și cu trecutul lui înecat la propriu în vicii, plăceri, nesăbuințe, alegeri neinspirate. Este un adevărat morally grey character, construit în stilul recognoscibil al lui Bardugo, care, din păcate, nu se ridică la nivelul lui Kaz din Banda celor șase ciori, însă este, cu siguranță, un personaj suficient de interesat. Supranumit și El Alacran, Scorpionul, acesta ajunge să-i fie mentor Luziei, ajutând-o să își descopere adevăratele puteri, puteri minunate ce îl trezesc la viață pe Scorpion, trezind în el lucruri firești ce le credea pe veci pierdute. Evoluția lui este surprinzătoare și realist construită, Santangel preschimbându-se în preajma darurilor Luziei, ajungând, evident, să se înfiripe și o poveste de dragoste interzisă și periculoasă. Mi-a plăcut modul în care puterile celor doi s-au contopit și s-au completat, acestea ducându-i spre un deznodământ pe care l-am găsit foarte potrivit, atât realist, cât și romantic.

„Cunoscuse nenumărați așa-ziși mistici și oameni sfinți, în lunga lui viață. Călugări care susțineau că pot să leviteze, prezicători ale căror mâini sângerau când erau posedați de viziuni, ghicitori în apă și profeți. Dar nu putea să nege ce făcuse fata în curte și nici nu putea spune că nu i se înfierbântase sângele. O senzație neplăcută. Fusese adormit prea multă vreme. Nu voia să se trezească, să tragă draperiile și să fie nevoit să mijească ochii ca să se uite la soare. Și totuși iat-o pe servitoarea tristă care scotea magia din aer și-l silea să se trezească. Și ce fată – cu umerii lăsați, ochii triști, fără demnitate, frumusețe sau foc. O cupă nefericită în care să se afle puterea.”

Așadar, pot spune că personajul masculin care m-a cucerit a fost Santangel, însă la capitolul personaje feminine, preferata mea este Teoda, Copila Sfântă, despre care aș fi vrut să citesc mai multe, deoarece povestea ei are un foarte mare potențial, este originală și misterioasă, însă insuficient dezvoltată. Hmm, oare Bardugo ar vrea să scrie o carte doar despre Teoda? Pe mine cu siguranță o astfel de veste m-ar bucura !

„Erau mai multe feluri de suferință. Cea care te ia prin surprindere și cea pe care o trăiești atât de multă vreme, că nici n-o mai bagi în seamă.”

În concluzie, Spiritul slujitor a fost pentru mine o lectură foarte plăcută, nu neapărat memorabilă, precum alte tituri ale autoarei, dar scrisă bine, cu multă acțiune, răsturnări de situație, personaje interesante și un background istoric ofertant. Recomand cartea tuturor fanilor Leigh Bardgo, dar și cititorilor care vor să descopere o poveste frumoasă despre sacrificii, dragoste și eterna luptă dintre bine și rău.

Mulțumesc prietenilor de la librăria online Libris.ro pentru exemplarul oferit. Pe Libris.ro găsiți toate cărțile scriitoarei Leigh Bardugo, atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „În întuneric, toți sunt unul.” Talentata Leigh Bardugo a revenit către fanii ei cu o nouă carte, Spiritul slujitor , o carte de sine s...

 „E ușor să crezi că ai înțeles motivul unei schimbări de comportament. Atunci când deja crezi că știi ce s-a întâmplat. Asta schimbă memoria despre ce ai văzut.”

„Miraj” este ultimul volum al trilogiei Vincent și Mina, primele două titluri din această serie absolut demențială fiind „Cutia” și „Cult”. Pentru orice iubitor de thrillere psihologice, această trilogie trebuie neapărat cumpărată și citită. De mică am apreciat poveștile thriller și mystery, întunecate și întortochiate, care să mă țină în suspans și să îmi ofere o lectură de neuitat și tot de mică am această atracție spre scriitori nordici; mi se par cei mai talentați atunci când vine vorba despre creionarea unei povești care să atragă atât prin execuție, cât și prin profunzime. Iar rețeta succesului o dețin, cu siguranță, Camilla Lackberg și Henrik Fexeus.

Ea este o foarte apreciată scriitoare de romane crime, cărțile ei ajungând bestsellere și fiind traduse în 60 de țări. Supranumită și Regina thrillerelor nordice, Camilla Lackberg m-a cucerit cu seria ei de debut, Fjallbacka, iar acum cu această trilogie minunată, scrisă la patru mâini.

Henrik Fexeus este un psiholog suedez și...mentalist, expert în limbajul corpului, comunicarea non-verbală, dar și în citirea minții, aceasta din urmă fiind o disciplină care folosește tehnici din psihologie, magie și teatru. Absolut impresionant, însă partea cu adevărat interesantă este că personajul principal masculin al trilogiei, Vincent Walder, este un fel de alter ego al autorului, căci profesia acestuia este...mentalist.

Vincent Walder face, pentru a treia oară, echipă cu inspectoarea Mia Dabiri pentru a face lumină în două cazuri care, aparent, nu par a avea vreo legătură: găsirea unor oase umane la metroul din Stockholm, oase ce aparțin unui finanțist de succes, dispărut cu câteva luni în urmă, și amenințarea, iar mai apoi dispariția ministrului suedez al justiției.

Dacă am devorat primele două volume, la finalul celui de-al doilea ajungând chiar să plâng, lucru care rar mi se întâmplă, vreau să spun că acest ultim volum mi-a oferit o călătorie absolut explozivă. Încă nu îmi vine să cred că mi-am luat adio de la personajele mele favorite; le-am îndrăgit enorm, m-am simțit de parcă aș fi cunoscut niște oameni în carne și oase. M-am atașat enorm atât de cele două personaje principale, cât și de celelalte personaje, cum ar fi, de exemplu, cele care fac parte din echipa poliției suedeze, căci autorii le-au creionat atât de realist și de perfect, găsind pentru fiecare în parte o poveste care merită a fi aflată, încât am crezut că urmăresc acțiunile unor oameni pe care îi cunosc în viața reală. Da, se întâmplă să ajungi să crezi că trăiești mai mult în cărțile de ficțiune decât în viața de zi cu zi, iar acele personaje să ți le dorești prieteni. Asta se înâmplă când autorul te ancorează atât de frumos în povestea ticluită de el și te face să uiți pentru câteva ore de realitatea dezamăgitoare. Iar asta cu siguranță le-a ieșit de minune celor doi scriitori. Munca depusă de ei este impresionantă și genială !

„Cei care nu apreciau viața trebuiau să primească o lecție ca să înțeleagă ce pierdeau.”

Din acțiunea propriu zisă nu vreau să dau prea multe spoilere. Sunt foarte multe ițe ce trebuie descusute, foarte multe piste și foarte multe detalii care au legătură cu volumele anterioare, însă ce pot spune este că poveștile autorilor evoluează de la un volum la celălalt, oferind din ce în ce mai multă complexitate, profunzime și calitate. Miraj, lăsând la o parte faptul că este un volum la fel de antrenant precum celelalte două, se concentrează foarte mult pe analiza comportamentală a personajelor. Dacă în mare parte din carte, cititorul se simte debusolat, nereușind nici măcar să se apropie de adevăr, la final sunt explicate toate detaliile și toată intriga capătă sens și claritate, în ciuda faptului că este greu de imaginat așa ceva. Dar nu imposibil. Povestea este foarte realist construită, pe tot parcursul ei fiind scoase în evidență diferite tipologii psihologice umane. Mintea umană este o enigmă fascinantă pe care prea puțini reușim să o descifrăm. Este extrem de ofertantă, alambicată, imprevizibilă și de multe ori...întunecată. Iar asta au reușit să explice foarte bine Camilla și Henrik, spre deliciul celor pasionați de thrillere psihologice, așa cum sunt eu.

„Chiar e posibil să știm ceva despre altă ființă umană, ceva ce să nu fie de fapt doar propriile proiecții și ipoteze neconfirmate? Probabil că nu.”.

Romanul abundă în răsturnări de situație, impresionante detalii informative despre criminalistică, istorie, psihologie, psihopatologie comportamnetală și boli psihice, dar și povești de viață emoționante. Am devorat cele aproape 700 de pagini și mi s-au părut puține, voiam să nu se termine povestea, căci îmi va fi foarte dor de Mia și Vincent. Modul în care sunt creionate aceste două personaje este uimitor. Ambele personaje se completează într-un mod inteligent pe care greu l-am mai găsit în cărți: sunt deopotrivă fragile și puternice, incredibil de defecte, dar perfecte în imperfecțiunea lor, atipice și inedite. Sunt yin și yang, sunt foc și apă, lumină și întuneric. Sunt două piese ale aceluiași puzzle, două vieți impactate de traumele din trecut, preschimbate într-un singur destin..tragic.

„Înțelegerea că moartea e inevitabilă și iminentă îi poate face pe unii să găsească o liniște interioară pe care n-au avut-o niciodată înainte.”

În timp ce avansam cu lectura și eram prinsă în tumultoasa poveste a găsirii principalului vinovat al cazurilor expuse, credeam că am înțeles titlul cărții, însă finalul mi-a dovedit contrariul. Iluzia deșartă pe care cei doi autori ne-au oferit-o este, practic, o scamatorie demnă de un mentalist precum Fexeus. Niciodată nu m-aș fi gândit la asta, deși, uitându-mă în spate, la tot ceea ce semnifică primul volum al seriei, are foarte mult sens și coerență. Însă rămâne o surpriză de proporții, o adevărată bombă creată cu premeditare de către cei doi scriitori geniali.

Trilogia Vincent și Mina va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu drept una dintre cele mai deosebite povești ale genului thriller psihologic. Este plină de substanță, oferă acțiune pe bandă rulantă, povești realiste și emoționante, crime uimitoare, personaje originale, multă adrenalină, suspans, multe noduri în gât și chiar lacrimi. Iar cireașa de pe tort – analiza psihologică a personajelor în cel mai mic detaliu posibil – dovedește atât pregătirea celor doi scriitori, cât și imensitatea subiectului atins.

Dacă doriți o poveste care să vă taie răsuflarea, nu ezitați să puneți mâna pe această trilogie. Este inteligent scrisă, atinge teme sensibile, are doza potrivită de romance și o să vă indrăgostiți de personaje.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă lecturarea acestei bijuterii. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate la un singur click distanță.

    „E ușor să crezi că ai înțeles motivul unei schimbări de comportament. Atunci când deja crezi că știi ce s-a întâmplat. Asta schimbă mem...

               „Pentru fiecare viață umană există o tapiserie care îi definește soarta.”

Foxglove este continuarea cărții Beladona, povestea de dragoste gothică întrețesută cu măiestrie și farmec de către scriitoarea Adalyn Grace și este o poveste perfectă pentru a fi savurată în anotimpul tomnatic, datorită atmosferei sale sumbre, a accentelor gothice și mystery și a poveștii de dragoste atipice.

Signa, tânăra protagonistă a seriei, înzestrată încă din copilărie cu capacitatea de a vedea spiritele celor trecuți în neființă – deopotrivă un dar și un blestem – este orfană și tânjește constant după sentimentul de apartenență, după oameni de încredere pe care să se poată bizui și după o familie care să o întregească. Crescută de tot felul de tutori interesați mai mult de moștenirea ei deloc neglijabilă, decât de bunăstarea tinerei, Signa resimte tot mai puternic singurătatea, dar și povara capacităților sale ieșite din comun, supranaturale, căci aceasta preia rolul de intermediar între lumea celor vii și a celor morți, ajungând să trăiască mai mult în lumea spiritelor, să le cunoască durerile, suferințele și regretele, decât în cea a oamenilor vii, cu a lor societate frivolă și ridicolă.

Singurul companion al Signei este Îngerul Morții, un bărbat care a însoțit-o în această călătorie întunecată și periculoasă încă de când era mică și care a vegheat în secret asupra ei, deși tânăra este sătulă de intervențiile lui și este decisă să scape pentru totdeauna de el. Povara pe care aceasta o poartă o destabilizează emoțional, căci de fiecare dată când intră în scenă grandiosul Înger al Morții, cineva apropiat Signei moare.

Singurele rude rămase în viață îi sunt cei din familia Hawthrone, care locuiesc în somptuosul conac Thorn Grove, iar între aceștia și Signa, în urma întâmplărilor petrecute în Beladona, se naște o relație frumoasă și trainică, căci Signa își iubește verișoara și unchiul din tot sufletul și este dispusă să facă orice pentru a-i vedea în siguranță. Când noi forțe întunecate le destabilizează fragila pace câștigată cu greu în urma evenimentelor nefaste petrecute în Beladona, Signa și verișoara ei, Blythe, se văd târâte în noi situații periculoase, pe viață și pe moarte, iar apariția Destinului – fratele misterios al Îngerului Morții- aduce noi provocări în viața personajelor noastre, cu atât mai mult cu cât relația, odinioară trainică, dintre Destin și Înger este acum explozivă și întunecată, amenințată de secrete și povești sumbre din trecutul celor doi.

Volumul acesta mi-a plăcut mai mult decât precedentul, avem mai multe mistere de descoperit, acțiunea este mai alertă, ni se alătură noi personaje intrigante, iar Destinul este un personaj acaparant și misterios, care are o poveste impresionantă și poartă în suflet o rană cu atât mai dificil de gestionat cu cât acesta este o ființă nemuritoare și are la dispoziție o eternitate de regrete și suferințe. M-am regăsit în acest personaj neînțeles de către celelalte personaje, capabil de o mare dragoste, dedicat ființelor pe care le iubește, sătul de moarte și suferință. M-a impresionat povestea lui de viață și trecutul pe care îl împărtășește cu Îngerul morții – un trecut presărat cu multe pierderi, dar și cu momente frumoase, cei doi avându-se ca frații, fiindu-și refugiu unul celuilalt, căci prin statutul lor poartă poveri greu de imaginat – unul țesând dibaci fire pe tapiseriile vieții, celălalt călăuzind sufletele oamenilor pe tărâmul de dincolo. Unul reflectă lumină și speranță, viață și bogăție, celălalt aduce întuneric, sfârșituri și moarte.

„Viața nu e menită să fie infinită. Nu există viață fără experiența morții.”

Am adorat atmosfera creată de autoare, foarte încărcată de suspans și plină de elemente gothice pe care le iubesc: castele impunătoare, bântuite de suflete neliniștite, peisaje stranii de o frumusețe răpitoare, prezența neliniștitoare a spiritelor și povești de dragoste sumbre, dar pline de porfunzime și esență.

„Foxglove nu putea fi doar osândă și întristare. La urma urmei, părinții Signei locuiseră aici cândva și se zvonea că ar fi găzduit zeci de serate extravagante la vremea lor. Poate că pe atunci întristarea era rară. Sau, și mai bine, poate că în mijlocul întristării exista frumusețe, iar ea trebuia doar să-și mijească ochii pentru a o găsi.”

Am apreciat și inserțiile psihologice adăugate de scriitoare prin intermediul celor două personaje nonconformiste, Îngerul morții și Destinul, ce fac referire la viață, soartă și moarte, la fragilitatea și efemeritatea vieții și la inevitabilitatea morții. Autoarea reușește să confere profunzime unei povești altminteri fantastice prin modalitatea în care deschide anumite subiecte delicate și invită cititorul la introspecție. Nu este doar o lectură fermecătoare și ofertantă, ci și o mica lecție despre natura umană, bine și rău, speranță și prietenie, puterea de a căuta mereu să faci bine, chiar și în cele mai sumbre momente ale tale, dar mai ales despre a-ți trăi viața în conformitate cu propriile valori, fiind mereu conștient de existența morții.

„Dacă am învățat un lucru, acesta este că nu putem să ne jucăm de-a Dumnezeu. Nu putem să interferăm cu Destinul, mai ales când acesta ne suflă în ceafă.”

Singurul minus pe care l-a avut cartea este reprezentat de faptul că acțiunea este  destul de previzibilă și am reușit să intuiesc cu ușurință care este rolul jucat de Blythe în toată povestea și unde se îndreaptă povestea Destinului, dar asta mă face cu atât mai nerăbdătoare să aflu deznodământul poveștii în următorul volum.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a citi această poveste misterioasă. Nu uitați că pe Libris.ro găsiți titurile preferate atât în limba română, cât și în limba engleză.

                                 „Pentru fiecare viață umană există o tapiserie care îi definește soarta.” Foxglove este continuarea cărț...

   „Durerea ne dă lecții, așa că o acceptăm de bunăvoie. Plăcerea nu ne învață nimic, de aceea trebuie s-o dobândim.”

            Războiul la lumina zilei este cel de-al treilea volum al seriei epic fantasy Demon, una dintre cele mai bune serii fantasy citite de mine. Universul creat de PeterV. Brett este de o ingeniozitate ieșită din comun și are toate ingredientele necesare pentru a atinge așteptările cititorilor pasionați de fantasy. Pe mine m-a acaparat în totalitate, trăiesc povestea alături de personaje, mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat atunci când nu am timp pentru citit, nerăbdătoare să mă reîntorc între paginile cărții și să descopăr ce surprize mi-a mai pregătit autorul.

Dacă primul volum, „Omul pictat”, a fost unul specific începuturilor de serie, în care am fost familiarizați cu personajele și lumea imaginată de autor, iar al doilea volum, „Sulița deșertului” (despre care am scris pe larg aici), ne-a introdus în lumea lui Ahmann Jardir, spre a-i cunoaște detaliat trecutul dureros și brutal, iată că în „Războiul la lumina zilei” pătrundem în viața uneia dintre cele mai puternice și controversate personaje ale seriei, și anume Inevera, soția lui Ahmann. Povestea acestei femei atât de respectate și temute este la fel de tristă și de dureroasă precum a soțului ei, însă toate asperitățile vieții și toate încercările la care aceasta a fost supusă de la o vârstă fragedă au călit-o și au transformat-o în personajul care este în prezent.

„Durerea mea e un vânt puternic. Orice palmier trebuie să se plece în fața vântului, îndreptându-se numai după ce a trecut.”

Deși detestată de alți cititori, Inevera mi-a plăcut încă de la început, datorită aerului ei respectabil, deminității sale fără margini și a inteligenței pe care o arată cu fiecare ocazie. Aceasta dă dovadă de o calmitate și o reziliență ieșite din comun, ca a oricărei dama’ting respectabile, cât și de o eleganță în mișcări, purtare și chiar gândire. Recunoscute pentru nenumăratele sale calități, dama’ting sunt femei sfinte krasiane, ce posedă, în urma nenumăraților ani de instruire, mari puteri de vindecare, ele învățând secretele magiei hora, printre care capacitatea de a prezice viitorul. Dama’ting sunt respectate, inspiră teamă, fac și desfac soarta celorlalți în numele voinței lui Everam (Ziditorul), manipulând și influențând tot ceea ce se întâmplă în plan politic. Inevera este maestrul-păpușar al vieții lui Jardir, aceasta fiind cea care îi influențează gândurile și deciziile încâ de când acesta era doar un copilandru inocent.

Volumul ne relevă cât de complicată a fost tinerețea Inverei din momentul în care a fost luată de lângă familia ei și nevoită să treacă prin ani grei de instruire în sânul femeilor dama’ting, care au tratat-o cu o răutate nedisimulată. Însă, precum o pasăre phoenix care renaște din propria cenușă, toate aceste încercări brutale au avut drept rezultat transformarea Ineverei dintr-o copilă blajină și supusă într-o femeie aprigă, determinată și mândră, capabilă să-și ia revanșa în fața celor care și-au râs de ea, ajungând chiar să se ridice mai sus decât orice dama’ting, devenind conducătoarea lor supremă.

Bineînțeles, volumul trei nu ne prezintă doar povestea remarcabilă a Ineverei, ci ne reîntâlnim și cu celelalte personaje mult-iubite ale seriei, cum ar fi Arlen, numit și Omul pictat, Leesha, Culegătoarea de Ierburi și, mai nou, conducătoarea și apărătoarea Văiugii Izbăvitorului, Rojer, saltimbancul orfan, care dispune de un parcurs extraordinar și al cărui destin i se va intersecta cu două femei krasiane incredibile, Amanvah și Sikvah, care m-au cucerit din primul moment în care au fost introduse în poveste, și nu în ultimul rând, apriga Renna Tanner, cea care își va lega destinul de cel al Omului pictat, cei doi formând un duet redutabil atât în fața demonilor nopții, cât și în fața krasianilor. Alături de personajele sus numite intră în scenă altele noi, care vor contribui la desfășurarea poveștii și vor acapara atenția și inimile cititorilor.

„Trecutul te cheamă când e vremea să plătești ce-i datorezi.”

Finalul este unul surprinzător, plin de tensiune și neprevăzut. După toate intrigile politice de care am avut parte în întregul volum, după multe răsturnări de situație și momente epice, te lasă cu și mai multe întrebări și îți hrănește curiozitatea astfel încât să vrei cu ardoare să pui mâna pe următorul volum. Da, Peter V. Brett chiar știe cum să-și seducă cititorii și să-i țină în suspans !

„ Toate războaiele aduc cu sine vărsare de sânge și pierderi. E prețul unității, și e un preț corect.”

Pentru a treia oară de când am început seria, nu știu când am parcurs cele aproape 800 de pagini, entuziasmată de tot ce a reușit să creeze autorul, inmpresionată de calitatea poveștii livrate, acaparată de lumea imaginată și sedusă de toate aceste personaje magice, ce dispun de o forță impresionantă și de un background psihologic savuros.

Execuția seriei este magistrală, stilul de scriere perfect, acțiunea extrem de alertă, iar lecțiile de viață care răzbat din poveste sunt prețioase. Pot afirma cu certitudine că pentru mine este descoperirea anului în materie de lecturi și sunt tare recunoscătoare pentru această călătorie literară epică. O voi recomanda fără încetare oricărui cititor interesat de fantasy și sunt sigură că poate atinge cele mai înalte așteptări.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris.ro pentru exemplarul oferit spre recenzie. Pe Libris.ro găsiți toate titlurile preferate, multe promoții atractive și accesorii bookish pe gustul tuturor.

                „Durerea ne dă lecții, așa că o acceptăm de bunăvoie. Plăcerea nu ne învață nimic, de aceea trebuie s-o dobândim.”        ...

“Prezența lui la Wuthering Heights era o povară mai apăsătoare decât aș putea explica. Simțeam că Dumnezeu își abandonase acolo oaia rătăcită, lăsând-o să își vadă în voie de faptele mârșave, și că o bestie malefică dădea târcoale între aceasta și țarc, așteptând momentul să se năpustească și să distrugă.”

Clasicul La răscruce de vânturi nu are nevoie de prea multe prezentări, Emily Bronte reușind să cucerească ani la rândul inimile cititorilor împătimiți după povești de dragoste memorabile. Cartea însă nu expune doar o tragică poveste de dragoste, ori dramele unor familii damnate, ci aparține și genului gotic, care pe mine mă atrage ca un magnet. În plus, povestea este extrem, dar extrem de psihologică. Așadar, cu toate aceste ingrediente ofertante, am purces la drum, fiind entuziasmată peste poate de promisiunea unei călătorii literare epice. Dacă toate așteptările mi s-au împlinit, veți afla în cele de mai jos.

Întâi de toate, trebuie să menționez că scriitura autoarei m-a cucerit de la primele capitole. Harul ei de a reda în cuvinte simple, totuși fermecătoare, toate scenele imaginate, de la cele nesemnificative până la cele care abundă în dramă și tensiune, este unul cu totul special, scriitura ei fiind extrem de grăitoare, cinematografică. Felul în care își creionează povestea este aparte, cititorul poate simți la propriu atmosfera apăsătoare construită în jurul reședinței situate la răscruce de vânturi, acolo unde personajele noastre misterioase iubesc și urăsc cu o patimă nefirească, greu de imaginat, fiind proprii lor torționari.

Povestea se desfășoară pe durata a douăzeci de ani sumbri, plini de suferințe și nefericire și este redată din perspectiva bătrânei Nelly Dean, cea care a fost în slujba familiilor Earnshaw și Linton. Nobilul Earnshaw, tată a doi copii, Catherine și Hindley, se întoarce într-o zi acasă cu un pui de țigan, un biet copil orfan cules de pe străzile din Londra, pe care se hotărăște să-l adopte și-l numește Heathcliff. Acesta se atașează imediat de Catherine și ea de micul poznaș, însă Hindley îl pizmuiește pentru atenția pe care acesta a reușit să o trezească în tatăl și sora lui, făcându-i viața amară și purtându-se cu el precum s-ar purta cu un sclav, mai ales după ce, câtiva ani mai târziu, tatăl lor moare, iar Hindley și soția sa preiau moșia. Răutățile la care este supus Heathcliff, atât în copilările, cât și la maturitate, sunt greu de pus în cuvinte. Este tratat precum un câine, lovit și înjurat, iar neputința și suferința pe care le simte sunt aproape palpabile, de parcă ar putea răzbate dintre filele cărții. Singura lui alinare este Catherine, care în copilărie i-a fost camaradă de năzbâtii, amândoi având firi pătimașe, iar mai târziu, devenind o femeie pe care  o divinizează și o urcă pe un piedestal nemeritat, din punctul meu de vedere.  Iubirea lui Heathcliff este puternică, mistuitoare. Însă destinul este nemilos pentru amândoi, ori poate că ei nu au știut cum să lupte pentru iubirea lor, pentru că o asemenea dragoste puternică, obsesivă, poate îngenunchia, poate mai degrabă distruge și poate mistui două biete suflete incapabile să își rupă propriile lanțuri, să zboare și să își hrănească iubirea. Aripile lor mult prea tinere sunt retezate, iar ei  suferă o pervertire totală, ce le aduce declinul. În poveste își fac apariția și verii lui Catherine, Isabella și Edgar Linton, iar drumurile celor cinci se întrepătrund în felurite moduri, dezvăluind tragedia unor familii nobile, înstărite, însă sărăcită de orice urmă de inteligență relațională și emoțională.

 Dinamica dintre personaje are o imensă încărcătură emoțională; ai impresia că destinul lor e prestabilit de către o entitate necunoscută, că tot ce sunt ei în profunzime și tot ce ar fi putut fi pălește treptat, dar sigur, sub imperiul mândriei, urii și al răzbunării. Traumele fizice și psihice pe care și le provoacă unii altora și le transmit generațiilor următoare depășesc orice bariere. Nu cred să mai fi întâlnit vreodată personaje atât de orbite de furie, neputință, deznădejde. Mi-a părut rău pentru ei toți și chiar m-a înspăimântat conștientizarea faptului că, atunci când te lași condus de ură, răzbunare, tragedie, traume, devii un om secătuit, golit de orice sentiment pozitiv, nu mai poți distinge între real și imaginar, prieten și dușman, iar liniștea, sănătatea, dragostea și pacea îți vor fi furate pe veci. Asta este o lecție foarte importantă pe care cititorii o pot extrage din cartea lui Emily Bronte, iar încărcătura ei psihologică nu poate fi pusă la îndoială de nimeni, nu dacă ai simțit în profunzime  povestea așa cum am reușit eu.

“Trădarea și violența sunt sunt săbii cu două tăișuri, îi rănesc pe cei care apelează la ele chiar mai rău decât pe vrăjmașii lor.”

“Oamenii orgolioși își atrag singuri suferințe crunte.”

Sunt conștientă de valoarea acestui roman emblematic și mie, personal, mi-a servit nenumărate lecții de viață importante, însă regretul meu este că nu am putut să mă atașez de niciun personaj. Așteptările mele au fost uriașe, deși nerealiste, căci în mintea mea îl comparam pe Heathcliff cu Contele de Monte-Cristo, un morally grey character cu care am putut să rezonez, pe care l-am înțeles, iubit, apărat. Însă Heathcliff, în ciuda traumelor repetate la care a fost supus, nu a reușit să îmi atragă simpatia, ci doar mila. Mi-a fost milă pentru că un bărbat capabil ca el a îndurat inimaginabilul, dar mai ales pentru că nu a reușit să evadeze din plasele răutăților făurite de alții și a permis să i se amputeze sufletul. Cât despre Catherine, mi-a transmis doar antipatie, văzând-o mereu ca pe o tânără răsfățată, nehotărâtă și superficială, incapabilă să își apere iubirea și să lupte pentru ea.

“Oamenii au nevoie de inimi pentru a simți.”

Sunt dezamăgită că nu m-am putut atașa de personaje, acest detaliu fiind crucial pentru mine, însă autoarea a făcut o treabă incredibil de măreață când le-a portretizat așa cum a făcut-o, construind adevărate fațete ale agoniei, deznădejdii și disperării. În concluzie, da, recomand cartea, cu mențiunea ca cititorul să fie avertizat dinainte cu privire la imaginea personajelor, pentru a nu își contura așteptări nerealiste J

Mulțumesc din suflet prietenilor dragi de la Libris.ro pentru volumul oferit spre recenzie. Pe Libris.ro găsiți o mare varietate de cărți, atât în limba română, cât și în engleză.

  “Prezența lui la Wuthering Heights era o povară mai apăsătoare decât aș putea explica. Simțeam că Dumnezeu își abandonase acolo oaia rătăc...

 „Omul Pictat merge prin întuneric și miezingii fug la vederea lui.”

Cărțile fantasy bine scrise sunt deliciul literar pe care nu îl voi refuza niciodată, precum un copil nu poate refuza o prajitură gustoasă. Orice stare aș avea, în ciuda faptului că sunt un mood reader, cartea fantasy potrivită mă va scoate pentru câteva ore din realitatea anostă și mă va purta spre lumi fermecătoare, promițătoare și epopeice. Asta s-a întâmplat și în cazul volumului de față, Sulița deșertului, partea a doua a seriei epic/high fantasy Demon, scrisă de Peter V. Brett și apărută în 2010.

Chiar nu pot să explic de ce m-am alăturat atât de târziu petrecerii literare puse la cale de autor. Bine, poate că wish-list-ul meu intimidant reușește să explice !! Însă cred cu tărie că romanele potrivite ajung la noi la timpul potrivit, atunci când avem mai mare nevoie de ele, iar seria Demon este seria perfectă alături de care să îmi petrec vara și să trec cu bine de aceste luni epuizante și caniculare.

Povestea imaginată de autor m-a cucerit de la primul volum, care a fost un preludiu a ceea ce va urma, o introducere în care cititorul cunoaște personajele (destul de numeroase), le află poveștile de viață (incredibil de emoționante, aproape am plâns la anumite scene), fricile, dorințele și evoluția. Și ce mai evoluție au ele ! Cu siguranță, autorul nu se joacă când le creionează parcursul, iar destinul lor este măreț, în aceeași măsură în care este și tragic.

Universul imaginat de autor este magistral, creat în cel mai mic detaliu, ofertant și plin de pericole la tot pasul. În lumea medievală în care personajele noastre își duc traiul (extrem de limitat), miezingii (demonii nopții), care sunt de nenumărate feluri – ai aerului, apei, focului, pietrei, nispului, dar și o specie nouă, mai pericuolasă și brutală decât orice s-a văzut până acum, fac prăpăd începând cu fiecare asfințit, decimând populația și lăsând în urmă doar moarte, distrugere, jale și groază. Zeci de ani trec în acest fel, oamenii fiind din ce în ce mai puțini, mai limitați și mai slăbiți în fața dușmanului supranatural, singurele arme împotriva miezingilor fiind glifele, un fel de simboluri magice cu care oamenii își decorează armele, casele, pământul din jurul locuințelor pentru a se feri de demoni. Astfel protejați pe timpul nopții, oamenii din nord încearcă să facă față năpastei demonice, ziua încercând să își ducă un trai cât mai apropiat de normalitate. Însă nu trece noapte fără ca cineva să plătească prețul lașității generale a oamenilor, care în loc să se mobilizeze pentru a găsi o soluție inteligentă, se baricadează în spatele glifelor mai mult sau mai puțin trasate corect. Însă în partea sudică a ținutului, într-un loc deșertic cunoscut sub denumirea de Krasia, oamenii sunt altfel plămădiți. Sub conducerea războinicului Jardir Ahmann, cunoscut și sub numele Shar’Dama Ka, Primul Războinic Preot, considerat de popor noul Izbăvitor, cel care va veni să scape lumea de alagai (demoni, miezingi în limba krasiană), poporul krasian pornește spre ținuturile nordice, pentru a cuceri oamenii de acolo și de a-i unifica cu forța, sub un singur conducător, Izbăvitorul, pentru a-i învăța cum să se lupte cât mai eficient cu alagaii și a începe astfel Sharak Ka, războiul sfânt contra demonilor.

Nu știu daca vreun cititor al seriei Demon a mai afirmat asta până acum, însă, cel puțin în acest volum, personajul meu preferat este Jardir. Dacă în primul volum îl cunoaștem extrem de puțin prin perspectiva Omului Pictat, aici Jardir aproape că devine personaj principal, căci autorul ne introduce în viața lui încă din copilărie, când era doar un băiețel firav, despărțit de familia sa și supus unor brutaliăți greu de imaginat, totul  pentru a deveni un războinic neînfricat. Parcursul lui este intimidant și la fel de emoționant ca și parcursurile celorlalte personje principale – Arlen Bales, denumit ulterior Omul Pictat, Leesha, culegătoarea de ierburi a satului și Rojer, saltimbancul haios și inocent, înzestrat cu un talent neobișnuit.

Jardir este prototipul personajului dur, neînțeles. Îmi pare a fi mai mult un grey character, nu un villian. Sau cel puțin așa l-am perceput eu. Pregătit din copilărie să devină un luptător redutabil, acesta crește rapid în ierarhie și iese în evidență datorită ambiției sale nemăsurate, dar mai ales datorită dorinței de a supraviețui încercărilor brutale la care el (dar și alți copii asemenea lui) este supus. Nevoit să se apere din toate puterile, micul Jardir devine unul dintre cei mai letali luptători, iar sub oblăduirea unei femei misterioase, extrem de dure și inteligente, Inevera, cunoscută ca și dama’ting, femeie krasiană vindecătoare, cu o mare putere vrăjitorească, crește în rang, atingând puterea absolută. Inteligent, frumos și ambițios, Jardir dorește să unifice nordul și sudul sub conducerea sa, pentru a începe Războiul la lumina zilei împotriva demonilor, însă este manipulat de soția sa, Inevera, ale cărei planuri ne sunt dezvăluite pe parcurs,  lucru care m-a făcut să văd o oarecare asemănare între  femeile dama’ting ale lui Peter V. Brett si femeile Bene Gesserit ale lui Frank Herbert, creatorul seriei Dune. Bineînțeles, influența pe care Inevera o are asupra lui Jardir începe să se clatine din momentul în care acesta ajunge în nord și cunoaște cele trei personaje menționate mai sus, iar eu sunt extrem de curioasă să aflu ce se va întâmpla în volumul trei.

„Îmbrățișează insulta și va trece prin tine, lăsându-te să vezi calea lui Everam.”

Nu pot să închei recenzia fără a-i prezenta mai pe larg pe Arlen, Leesha și Rojer, cei trei muschetari ai primului volum, pe care îi regăsim și aici și avem ocazia de a afla cum au evoluat în ciuda lumii dure create de autor. Tânărul de doar 13 ani din primul volum, Arlen Bales, care a asistat la moartea mamei sale, atacată de miezingi, devine un bărbat al cărui singut țel în viață este acela de a nimici miezingi. Deprinde arta luptelor, își șlefuiește arme decorate cu glife și merge într-atât de departe încât își tatuează întregul corp cu glife, transformându-se cu bună știință într-o armă pe două picioare. La căderea nopții, Omul Pictat este singurul om care stă afară și nimicește demoni, pe când toată suflarea se află baricadată în case. Cu toate acestea, el nu vrea recunoașterea ori adulația celorlalți, trăiește singur și își acoperă trupul pictat cu o mantie, nedorind să fie supranumit Izbăvitorul, așa cum oamenii îi spun în partea de nord. Singurele lui dorințe sunt să nimicească cât mai mulți miezingi și oamenii să fie dispuși să se lupte singuri cu demonii, nu să dea dovadă de lașitate. Însă curajul lui are un preț pe măsură: magia pe care o absoarbe și care îi conferă o putere uriașă  în lupta cu demonii îl preschimbă în ceva neomenesc, mai aproape de demon decât de ființă umană.

„Numele meu îmi aparține, și niciun oraș nu mi-e casă.”

Leesha, culegătoarea de ierburi și vindecătoarea satului, este personajul care dispune de cea mai remarcabilă evoluție. Dacă în primul volum, tânăra a suferit cât pentru o viață întreagă, în această carte ea devine stâlpul satului, depășindu-și atribuțiile de vindecătoare și făcând față cu brio nenumăratelor provocări. Conduce spitalul cu o mână de fier, caută leacuri noi, vindecă și moșește, și, mai presus de toate, devine expertă în arta glifării, născocind arme glifate și chiar mantii glifate, care purtate, pot proteja omenii în fața miezingilor, aceștia nefiind detectabili de către demoni. Leesha este personajul meu feminin preferat și sunt tare curioasă ce i-a rezervat autorul pentru viitor.

Micuțul Rojer, orfanul cu destin tragic crescut de un saltimbanc bețiv, se alătură Omului Pictat și Culegătoarei de Ierburi, pentru a lupta împotriva răului așa cum știe el cel mai bine: cântând la scripcă și fermecând miezingii.

Cea care completează panoplia personajelor memorabile este Renna Tanner, tânăra țărancă ce are un rol episodic în primul volum, însă își ia revanșa în cel de-al doilea. Destinul ei este la fel de tragic ca al tuturor tinerilor de mai sus, însă, dacă la început, avem impesia că Renna nu va scăpa nicicând de sub tirania tatălui ei și lașitatea surorilor ei mai mari, spre final Renna renaște precum pasărea Pheonix, trecând de la statutul de victimă la cel de războinică.

Cartea m-a trecut prin toate stările și mi-a oferit o lectură calitativă, antrenată și memorabilia. Avem personaje credibile, creionate magistral și care au un background psihologic exceptional, un sistem magic realizat inteligent și subiecte delicate precum îndoctrinarea religioasă, eterna lupta dintre Bine și Rău, umanitatea sau, mai exact, lipsa acesteia, răzbunarea, ambiția nemăsurată și dorința nesățioasă de a avea tot mai multă putere, capacitatea oamenilor ce provin din culturi diferite de a conviețui împreună prin înțelegere și respect reciproc, doliul și traumele, manipularea psihică și emoțională.

„Tot ce-i apără pe oamenii pe care-i iubim e frumos.”

În concluzie, Sulița deșertului este un epic fantasy magistral care vă va cuceri de la prima până la ultima pagină.

Mulțumesc prietenilor dragi de la Libris.ro pentru că mi-au ofrit acest exemplar pentru părerea mea sinceră. Pe Libris.ro găsiți cele mai noi tituri la un click distanță.

    „Omul Pictat merge prin întuneric și miezingii fug la vederea lui.” Cărțile fantasy bine scrise sunt deliciul literar pe care nu îl vo...