„Indiferent de punctul vieții în care te afli, nu poți pătrunde cu mintea dincolo de ceea ce percepi ca fiind adevărat în acel moment. Lucrăm mereu cu nivelul de înțelepciune pe care l-am acumulat până atunci. Nu avem acces la mintea de a doua zi și cu atât mai puțin la cea de peste două zile. Și, când capeți în cele din urmă înțelepciunea dorită, ea vine adesea la pachet cu suferința experienței trăite.”

Elizabeth Gilbert este o autoare recunoscută internațional datorită numeroaselor ei bestsellere, printre care „Mănâncă, roagă-te, iubește” și „Lecții de magie”. Recunosc, nu am citit niciuna dintre mult îndrăgitele ei titluri și nici nu simt nevoia să o fac, însă cea mai recentă carte a ei, „Până când râul cel mare ne va despărți”, m-a atras instant. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că titlul este unul de memorii, iar subiectele extrem de delicate.

Sunt șanse mari ca aceasta să fie cea mai dură carte de memorii pe care am citit-o până în prezent. Autoarea descrie într-un mod visceral etapa complicată pe care a traversat-o alături de partenera ei și cea mai bună prietenă pe care a avut-o, pe numele ei Rayya, o femeie boemă și nonconformistă, ce inspira în același timp încredere, teamă și respect. Nebunesc, nu-i așa?

E greu să o descriu pe Rayya într-un mod cât mai conform cu realitatea, căci noi, cititorii, o cunoaștem pe această femeie complicată doar prin intermediul scriitoarei, care, evident, este subiectivă. Însă reușește să o descrie într-un mod brutal, trecând prin nenumărate episoade cheie pe care le-a trăit de-a lungul multor ani în care Rayya i-a fost, mai întâi de toate, prietenă intimă, nelipsită de lângă ea în toate bucuriile și tristețile vieții, inclusiv după cele două divorțuri, succesul amețitor avut cu romanul „Mănâncă, roagă-te, iubește”, care a fost și ecranizat, apoi devenindu-i iubită, din momentul în care aceasta primește un diagnostic fatal. Din acel moment, Elizabeth își reevaluează viața și toate sentimentele pe care i le poartă Rayyei și decide să i se confeseze, să o privească în față cu sinceritate și să-i mărturisească dragostea ce i-o purta de ani de zile, în secret. Iar acesta este punctul definitoriu care le schimbă celor două cursul vieții, și nu neaparat într-un mod pozitiv, căci deși recunoașterea sinceră a sentimentelor și dorința autoarei de a-i fi alături Rayyei  în ultimele luni de viață sunt altruiste și bine intenționate, adevărul și ceea ce se va întâmpla pe parcursul noii călătorii la care pornesc împreună, depășește orice imaginație. De ce spun asta? Deoarece aceasta este o carte despre dependență. Ea este personajul principal al acestei povești, cu toată perfidia de care este capabilă, cu toată nebunia pe care o aduce în viața și în sufletul celor care se luptă cu ea, atât persoane dependente, cât și codependente.

„Când eșt grav afectat de dependența de care suferă cineva din preajma ta, ajungi într-un punct în care nimic nu mai merge. Dintr-o dată, plouă cu nenorociri. Totul se destramă.”

„Dependența de iubire sau de droguri, depenența de cineva, codependența, toate sunt fațete ale aceluiași lucru: o boală atât de neobosită și de murdară și de distrugătoare a demnității, încât nu se oprește până când nu ajungi o epavă. O boală care te face să rănești oamenii, să te rănești pe tine însuți.”

Nu cred că o persoană care nu a avut vreodată de a face cu dependența sau cu un om care se luptă cu dependența va înțelege pe deplin povestea celor două femei. Pentru că poate părea nebunească, exagerată pe alocuri, genul de poveste cusută cu ață albă, regizată. Așa mi s-a părut și mie, citind anumite pasaje, însă mi-am dat seama că, atunci cand vorbim despre dependență, indiferent de natura acesteia, totul este la superlativ. Nu există limite, nu există conștientizări, ci doar un ocean de suferință – de cele mai multe ori, mascată - , de neputințe, de praguri peste care treci și valori la care renunți, pentru că viața se simte prea mult. Prea grea, prea dificilă, prea sufocantă. Simți prea multe, totul e amplificat, iar dependența e singura care atenuează, care înăbușă, care potolește. Sau crezi că face aceste lucruri. În realitate, dependența e cea care te înăbușă. Pe tine și tot ce reprezinți tu, lăsând la suprafață doar o carcasă golită, o variantă pervertită a omului care obișnuiai să fi.

„Ăsta e unul dintre scopurile tale, chiar principalul tău scop pe lumea asta: să înveți să-ți trăiești viața fără să te obsedeze nimeni altcineva.”

Rayya este persoana pe care Elizabeth a iubit-o visceral și catastrofal de toxic. Dacă la început relația lor a generat fericire și împlinire, fiind în acel stadiu de noutate, euforie și beatitudine, pe parcurs cele două au ajuns să se distrugă reciproc. Dependențele cu care ambele se luptau – Rayya funcționând doar cu ajutorul drogurilor, iar Lizzie fiind o dependentă de sex și iubire – s-au înlănțuit și ele, și-au unit forțele și s-au devorat reciproc în acest joc macabru în care singurele victime au fost chiar posesoarele dependențelor. Două femei de vârstă matură, care și-au cărat întreaga viață traumele și neajunsurile din copilărie, refuzând să le privească drept în ochi –sau poate neștiind cum să facă asta, cum să își înfrunte proprii demoni, cum să se elibereze – ajungând să se cunoască, să fie atrase una de cealaltă și să se iubească tocmai datorită acelor goluri pe care nu știau cum să le umple altfel decât recurgând la dependențe. Și s-au regăsit și ceva a făcut clic, căci ambele aveau nevoie de iubire, validare, acceptare. Lizzie a fost atrasă de sentimentul de siguranță emanat de Rayya – femeia capabilă, femeia curajoasă, femeia-Dumnezeu, frumoasă, puternică, care o făcea pe Lizzie să se simtă întreagă, împlinită. Pe Lizzie codependenta, cea care tânjea mereu după iubire, siguranță și cea care a pus o presiune imensă pe Rayya, presiunea de a-i oferi mereu sentimentul de apartenență pe care nu l-a găsit nicăieri până în acel moment. Presiunea de a aparține scriitoarei inteligente și nesigure, asta în timp ce ea aștepta să moară, însă își nega starea de bolnavă incurabilă și se anestezia cu droguri.

„Cred că există o ordine corectă și naturală a lumii, iar eu o pornisem cu totul împotriva ei. Eu mă luptam. Luptam împotriva Rayyei, împotriva naturii dependenței, împotriva spectrului omniprezent al morții ei și a rătăcirilor minții ei. Încercam să forțez realitatea să ia forma voită de mine. Încercam să controlez ceea e nu putea fi controlat și tocmai de aceea toată viața mea se făcuse praf.”

E oarecum ireal cum Rayya a trăit mai mult de 6 luni, cât preconizaseră medicii din momentul descoperirii cancerului. E ireal cum a funcționat pe droguri, fără a urma tratamente, doar hrănindu-se din vicii și din relația toxică cu Lizzie. Unele scene sunt aproape inumane, halucinante. Nu îmi pot da seama cum un om golit de orice fărâmă de conștiință, cu o boală dură care mușcă din el și hrănit zilnic cu droguri poate rezista încă 2 ani cât a mai trăit Rayya. E greu de înțeles cum aceasta este o carte de memorii, nu ficțiune. Însă și dependențele sunt greu de înțeles. De luptat cu ele e aproape imposibil și în condiții normale, darămite în situația celor două. Și totuși. În ciuda a toate, când absolut toate limitele au fost încălcate, când ceva mai rău nu putea să se întâmple – pentru că tot răul se întâmplase deja, era la apogeu, se dezlănțuise, lăsând în urmă doar mizerie, cele două au primit ajutor și au găsit puterea să lupte fiecare, însă separat, cu proprii demoni. Una s-a salvat prin moarte, reușind cu mâna de fier a unei femei incredibile, o adevărată forță, să moară demn, așa cum nu prea a știut să trăiască, iar cealaltă, cu ani întregi în care a primit ajutor specializat, în cadrul grupurilor dedicate dependenților.

Șase ani mai târziu, Lizzie reușește să scrie această carte șocantă, dintr-o perspectivă mult mai sănătoasă, recunoscând că în prezent știe mai multe despre dependențe decât știa în momentul în care trăia pe propria-i piele ce înseamnă să fii partenera unei dependente de droguri, în timp ce te lupți cu propria-ți foame, ce te macină ușor, dar sigur.

Dacă privești povestea celor două prin lentila unei persoane care a avut tangențe cu dependențele, indiferent de natura acestora și de nivelul de unde ai perceput totul, s-ar putea să fie o carte pe care să o înțelegi în profunzime. Eu nu doar că am subliniat în toate capitolele și am simțit cuvintele și trăirile autoarei, însă am simțit o mare empatie față de cele două, lucru de care, recunosc, nu aș fi fost capabilă, acum câțiva ani. Însă aceasta este o carte care privește adânc în interiorul tău și te forțează să renunți la idei preconcepute, la judecată și la toată paleta de sentimente dure, enumerate de pe o poziție superioară. Te forțează să îți lași vulnerabilitatea să preia controlul, dar acea vulnerabilitate împletită cu adevărul amar și de necontestat că astfel de povești nu li se întâmplă doar oamenilor răi, inconștienți, incapabili, slabi. Astfel de povești sunt mai frecvente decât am crede, iar dependențele pot lua mii de forme și își pot face sălaș în oricare dintre noi, sau poate în cei dragi nouă. Însă judecata și pasarea vinovăției nu rezolvă niciodată situația, ci o amplifică.

„Când vine vorba de dependența cuiva din jurul tău, ceea ce încerci să controlezi ajunge, în cele din urmă, să pună stăpânire și pe tine.”

 „Ceea ce numim de obicei un dependent nu este, cred eu, decât o versiune exagerată a fiecăruia dintre noi; nimic mai mult decât un om care încearcă cu atâta disperare să-și ușureze povara existenței, încât nu se dă în lături de la a folosi orice sau pe oricine în acest scop.”

Este o poveste dură despre cum căutarea alinării în vicii și dependențe nu ne aduce liniștea, siguranța, ori vindecarea interioară după care tânjim cu ardoare, ci este rețeta sigură spre dezumanizare. Este o poveste adevărată ce susține cu tărie faptul că dependența de iubire se află la rădăcina tuturor celorlalte dependențe, iar pustietatea pe care cineva instabil emoțional și cu traume din copilărie o poate simți duce la adoptarea comportamentelor viciate și la distrugerea vieții dependenților și a codependenților.

Este o impresionantă lecție de viață care ne demonstrează cât de fragil poate fi spiritul uman în fața dependențelor comportamentale și câte eforturi sunt necesare pentru a putea scăpa din ghearele traumelor transgeneraționale.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a citi această carte. Vă invit să găsiți titlurile autoarei Elizabeth Gilbert pe site-ul librăriei Libris.ro.

  „Indiferent de punctul vieții în care te afli, nu poți pătrunde cu mintea dincolo de ceea ce percepi ca fiind adevărat în acel moment. Luc...

„Grand Hotel. Cea mai frumoasă clădire din nordul Europei. Nestemata din coroana suedeză. Splendoarea se regăsea în fiecare bucată de marmură lustruită sau în podeaua de lemn, în fiecare combinație de cristal atârnând din tavane decorate și în farfuriile de porțelan fin, aranjate cu o perfecțiune apetisantă.”

Prestigiosul și rafinatul Grand Hotel din Stockholmul anilor 1900 este pretextul perfect al autoarei britanico-suedeze RuthKvarnstrom-Jones pentru a scrie o sagă monumentală, saga Fenomenalelor femei de la Grand Hotel, o sagă a solidarității feminine, o sagă a rafinamentului epocii scandinave, o sagă a bunului gust, o sagă închinată istoriei Stockholmului, puterii feminine, arhitecturii specifice epocii respective, dar și ospitalității serviciilor hoteliere.

De îndată ce am aflat că acțiunea cărții se petrece în Suedia anilor 1900, gravitează în centrul unei atracții turistice și arhitecturale deosebite, iar personajul feminin principal este o femeie de afaceri competentă și impozantă, am știut că această carte va fi pe placul meu. A fi pe placul meu este o expresie prea cuminte pentru călătoria la care am pornit, nu îi face deloc cinste măreției poveștii. Știam că voi fi atrasă de poveste, însă nu mă așteptam să o devorez, să mă gândesc la ea în momentele în care trebuia să fac pauză, să respir odată cu personajele, să simt atât de multe emoții.

Scriitura autoarei este generoasă, atât prin descrierile ample și absolut bucolice ale orașului și ale hotelului, cât și prin construcția impecabilă a personajelor (extrem de numeroase, de altfel), și prin acțiunea care practic explodează ...în fiecare capitol. Nici din punct de vedere istoric nu dă greș, fiind ușor de remarcat documentarea uriașă, dar și pasiunea cu care Ruth mânuiește cuvintele. Am aflat, astfel, cum hotelul, construit în 1874 de către un om de afaceri francez, a găzduit mii de evenimente grandioase, multe dintre ele istorice, precum petrecerile dedicate laureaților premilor Nobel. Un eveniment de acest gen, în care celebra scriitoare suedeză Selma Lagerlöf a fost găzduită la Grand Hotel, pentru a celebra câștigarea premiului Nobel în 1909, fiind prima femeie recompensată cu acest premiu, este descris în carte, oferind cititorului o mică portiță spre vremurile fermecătoare ale unei epoci de mult apuse.

„Să visezi e partea ușoară. Să îți stabilești un scop, să îl atingi și apoi să îl menții zi de zi e mult mai greu de obținut. Și totuși, aici, la Grand Hotel, asta facem.”

Wilhelmina Skogh, o fostă angajată a hotelului, ajunsă între timp una dintre cele mai puternice femei de afaceri din Suedia, având o vastă experiență ca directoare a mai multor hoteluri importante, este chemată pentru a salva hotelul, aflat în pragul falimentului. Cu mână de fier, curaj nebun, căci este nevoită să pună în aplicare planuri extrem de riscante din punct de vedere economic, perseverență și muncă asiduă, dar și o viziune infailibilă pentru afaceri, Mina ajunge la cârma hotelului și nu doar îl salvează, dar îl crește și îl aduce pe cele mai îndrăznețe culmi ale puterii. Tot ce face e la superlativ, este dură, neclintită, o femeie care știe cum să impună respect într-o lume în care femeile erau tratate ca simple muncitoare la nivelul de jos. Este de o corectitudine teribilă, nu își coboară standardele în momentele de cumpănă, în care diverși oameni îi pun piedici pentru că se simt amenințați de ea și nici când evenimente istorice grele schimbă cursul orașului, al țării, al întregii omeniri. Chiar dacă este un personaj ficțional, am respectat-o pe Mina și mi-am dorit ca ea să existe în realitate, să o pot admira de aproape, să fur din calitățile ei. Însă nu doar ea este un personaj excepțional. Momentul în care preia frâiele hotelului este și momentul în care aduce multe schimbări nu doar la nivel economic și al serviciilor oferite, ci și momentul în care își construiește propria echipă de muncă, formată din femei simple, cu o viață deloc ușoară, femei greu încercate, cărora Mina le oferă o reală șansă la viață.

„Cele mai valoroase lecții vin întotdeauna cu un preț mare.”

„Amintește-ți că viața este pentru cei vii.”

Inspirate de disciplina, forța și tenacitatea Minei, un grup de femei își unesc forțele atât pentru a consolida renumele hotelului și a oferi servicii impecabile, cât și pentru a lua atitudine și a-și schimba situațiile personale, devenind astfel nu doar simple colege ce trebuie să ia decizii pentru funcționarea ireproșabilă a hotelului, ci și prietene apropiate, sfătuitoare și sprijin în clipe de restriște.

„Sinceritatea e unul dintre cele mai bune daruri pe care i le poți face unui prieten.”

Nu cred că am mai întâlnit până acum, în literatură, o grupare feminină atât de inspirațională. Poveștile lor, disecate de autoare pe larg, sunt dure, ele fiind puse în poziții sensibile atât în plan personal, cât și în contextul social, din cauză că s-au născut...femei, într-o epocă în care bărbații au ultimul cuvânt. Însă puterea lor, insuflată în mare parte de către Mina, combinată cu munca asiduă, dorința de a realiza lucrurile într-un mod corect și eficient, dar și loialitatea de neclinit pe care și-o arată una celeilalte, fac din grupul lucrătoarelor de la Grand Hotel un grup imbatabil, ce atinge perfecțiunea.

Nici nu știu de care fată m-am apropiat mai mult. În mod clar, preferata mea rămâne directoarea Mina, însă la fel de mult am apreciat-o și pe ucenica ei Ottilia, instruită îndeaproape de către aceasta, practic mâna dreaptă a Minei. Ottilia dă dovadă de o ambiție ieșită din comun, vrea constant să își depășească condiția și să se autodepășească, muncește de mică, iar exemplul ei este, evident, exigenta Mina, a cărei aprobare o caută constant. Ottilia este o forță, la fel ca și Mina, este avidă de cunoaștere, perfecționistă și poartă o mare admirație șefei sale. Solidară și curajoasă, Ottilia ajunge, la rândul ei, să conducă micul grup de femei care lucrează în hotel, acestea văzând în ea următorul lider, după Mina. O altă femeie remarcabilă, ce poartă un secret uriaș, ce ar face vâlvă în întregul hotel dacă s-ar afla, este Elisabet, prietena intimă a Minei și oaspete permanent al hotelului. Margareta, la rândul ei, șefa menajului, este poate cea mai grea încercată femeie din hotel, căci soarta crudă o ține mulți ani lângă un bărbat abuziv și dominator, aceasta găsind refugiu în prietenia cu celelalte fete. Însă nu doar femeile sunt remarcabile în această poveste, există și bărbați corecți și loiali, care sunt alături de fenomenalele noastre femei și contribuie la creșterea hotelului.

Subiectele cărții sunt dintre cele mai importante: rolul femeii într-o societate care le reduce la simple soții și mame, ori și mai rău, servitoare și menajere, inechitatea socio-economică dintre bărbați și femei, istoria orașului Stockholm ce se remarcă atât prin splendoare și opulență, cât și prin sărăcie și boală.

„Acest oraș este un butoi de pulbere al nemulțumirii și, mai devreme sau mai târziu, ceva va exploda. Oamenii văd clădiri noi și maiestuoase în centrul orașului, cu lumină electrică și încălzire centrală – clădiri pentru care au cărat cărămizi cu spatele -, apoi se uită în jos la pantofii lor găuriți și se întreabă de ce viața se îmbunătățește pentru restul lumii, dar nu și pentru ei. Doar că acum realizează că nu pentru toți ceilalți, doar pentru unii. Și acest lucru nu e corect.”

Fenomenalele femei de la Grand Hotel mi-a oferit lecții valoroase despre ce înseamnă să fii o femeie puternică, cu principii adevărate peste care nimeni să nu poată treacă, în nicio circumstanță. Mi-a arătat cât de importantă este puterea exemplului, cât de mult contează persoanele pe care alegem să le urmărim, cum acestea ne pot insufla valori sănătoase, sau din contră, ne pot ține pe loc. Datorită acestei cărți am descoperit cât de nobil este să îți pui viața în slujba unui vis sau unui proiect care să îți aducă satisfacție și împlinire, așa cum a făcut Mina cu mult iubitul ei Grand Hotel. Și citind cartea, mi-am dorit din suflet să lucrez înăuntrul maiestuosului hotel, întâmpinând oaspeții de vază, organizând evenimente de lux și contribuind la servirea și mulțumirea clienților din acele vremuri cu parfum de epocă.

Mulțumesc din suflet prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a citi acest roman excepțional. Pe Libris.ro găsiți titurile preferate și accesorii de carte la doar un click distanță.

  „Grand Hotel. Cea mai frumoasă clădire din nordul Europei. Nestemata din coroana suedeză. Splendoarea se regăsea în fiecare bucată de marm...

„Poate că viața este ca un carusel – are suișuri și coborâșuri, dar în cele din urmă cercul se închide.”

 „Orice carusel are ceva magnetic, ceva care te atrage cu promisiunea de a te încânta și de a te ajuta să evadezi.”

Caruselul de la miezul nopții, cartea de debut a autoarei britanice Fiza Saeed McLynn, m-a atras încă dinainte de a o citi, datorită copertei încărcate de mister, descrierii ce promitea o lectură profundă și a titlului fermecător. Nu m-am înșelat prea mult; acum, după finalizarea cărții, pot confirma că este o poveste deopotrivă profundă, misterioasă și intensă, prin multitudinea de subiecte abordate: iubire, apartenență, obsesie, moarte.

Cartea este o ficțiune istorică cu accente de realism magic în care autoarea își poartă cititorii, pentru început, în anii 1900 ai unui Paris întunecat prin tragismul familiei constructorului de carusele Gillbert Cloutier, bântuit de moartea precoce a soției și fiului acestuia, urmând ca mai apoi să călătorim în electicul Chicago al anilor 1920, alături de eroina poveștii, Maisie.

Gillbert Cloutier este un constructor extrem de talentat, care lucrează zi și noapte la finalizarea unui carusel ce va deveni o atracție internațională, remarcându-se prin unicitate, maiestositate și pură frumusețe. Însă deosebitul proiect al constructorului este umbrit de moartea tragică a familiei acestuia. Înnebunit de suferință, Cloutier aduce modificări în proiectul inițial, ce vor avea repercursiuni decenii la rând..

„Durerea este o creatură ciudată.”

Câțiva ani mai târziu, orfana Maisie poposește în America pentru a-și lua viața de la zero, după nenumăratele suferințe cu care viața a încercat-o de mică: copilăria petrecută în condiții mizere, alături de alți orfani ca și ea, apoi pierderea definitivă a mătușii care reușise să o elibereze, pentru scurt timp, din mediul toxic în care trăia. Tânără, fără bani și experiență, Maisie are norocul de a fi luată sub oblăduirea lui Sir Malcolm, un bărbat înstărit, care la rândul lui și-a pierdut familia, cei doi unindu-și singurătățile și hotărând să își fie sprijin reciproc. Astfel, în cale li se ivește o oprtunitate pe care nu o pot refuza: un carusel deopotrivă frumos, vechi și neglijat, ce le evocă ambilor amintiri frumoase ale momentelor neprețuite petrecute alături de cei dragi lor (mătușa tinerei și fiica domnului). Fermecați de misteriosul carusel ce a călătorit tocmai din Paris, cei doi pun la cale un plan de afacere ambițios: deschiderea unui parc de distracții denumit în mod semnificativ Regatul de Argint. Aflat la hotarul moșiei în care cei doi locuiesc, Regatul de Argint ajunge să fie un tărâm feremecător în care copiii, tinerii și adulții sunt întâmpinați cu voie bună de nenumăratele atracții ale parcului, niciuna atât de strălucitoare precum caruselul ce fură privirile tuturor, această piesă de artă deosebită. Însă afacerea este întunecată în curând de întâmplări îngrozitoare: câțiva copii dispar fără urmă în timp ce caruselul funcționează, smulși parcă de o forță invizibilă de pe șaua unui anume cal. Chiar și așa, vizitatorii parcului nu contenesc să apară, atrași parcă de disparițiile inexplicabile, anchetele poliției deschise atât la Paris, primul loc în care, în trecut, au dispărut fărăr urmă cei ce se aflau în carusel, cât și în Chicago, și toată reclama negativă și teoriile apărute în presă. În mod ironic, bâlciul este și mai frecventat, caruselul fiind de acum principala atracție a parcului, oamenii fiind atrași de mister precum moilile de o flacără.

Caruselul este pretextul perfect pentru a cunoaște îndeaproape viața personajelor, îndeosebi destinul lui Maisie, ce se remarcă prin multe evenimente transformatoare, menite a o săvârși într-o femeie puternică, corectă și empatică. Traumatizată de lipsa părinților ei, moartea mătușii și disparițiile groaznice asociate cu dragul ei carusel, spre care simte o ciudată atracție, Maisie dă întotdeauna dovadă de hotărâre, bunătate, inteligență și empatie. Investește emoțional în parcul de distracții, în timp ce înoată în păienjenișul de manipulări și lupte pentru putere al familiei fratelui binefăcătorului ei. Văzută mereu drept o pripășită, Maise luptă neîncetat pentru a demonstra cine e, pentru a-și face un rost în viață, pentru a avea propria familie și pentru a dezlega misterul din jurul caruselului. Singurul om care o poate ajuta este un detectiv parizian care s-a ocupat de prima investigație a dispariției asociată cu caruselul, ce sosește special la Chicago pentru a săpa după informații. Cu timpul, își dă seama ce persoană deosebită este Maisie și pentru prima dată în viață, fermecătorul detectiv se îndrăgostește sincer. Între cei doi are loc o poveste de dragoste profundă, marcată de suferință din cauza situației matrimoniale a detectivului, dar și de o legătură ce durează ani de zile, devenind, într-un final, realitate.

„Niște ochi căprui, intenși o privesc fix pe Maisie, încadrați de o figură de culoarea caramelului și de o coamă roșcată. Întinde mâna și mângâie cu degetele pielea ei netedă, simțind furnicături prin tot corpul. Nu își poate dezlipi privirile admirative de silueta frumoasă a calului care face parte din carusel.”

„Degetele ei trasează conturul unui diamant albastru de pe fruntea calului, înconjurat de patru litere roșii – E O T H. Ochii cu irizații aurii o cercetează pe Maisie, în timp ce fata încearcă să priceapă semnificația. Sub privirea pironită a calului, totul pare să se topească în jur – mulțimea, zgomotul -, iar ea simte că s-a întors la bâlciul de la Clacton, iar caruselul o poartă într-un cerc nesfârșit. Se gândește la fotografia pe care a găsit-o împreună cu Tommy, adusă de mare pe insula Canvey, la fericirea care o încerca atunci când o scotea din sticla de gin și visa la lumea de departe. Tot ce a fost minunat în viața ei, își dă seama acum, s-a învârtit în jurul unui carusel.”

Mi-a plăcut complexitatea poveștii și a personajelor, autoarea investind în parcursul psihologic al acestora, construindu-le extrem de uman și de realist, cu imperfecțiuni și năzuințe perfect credibile. Maisie este un caracter frumos, cu un parcurs impresionant, trecând de la o fetiță agilă și inteligentă, însă marcată de lipsuri și iubire, la o femeie remarcabilă, care știe să se facă respectată. Am apreciat dârzenia ei, capacitatea de a se ridica mereu după înfrângeri, dorința de a trăi în acord cu propriile valori și credințe. În antiteză, detectivul flușturatic care se îndrăgostește de tânăra frumoasă este schimbat de întâlnirea cu aceasta, ce doi ajungând să se completeze reciproc.

Misteriosul carusel este numitorul comun ce reunește laolaltă toate aceste personaje ale autoarei, fiind laitmotivul vieții acestora și veriga principală a unui lanț invizibil, însă indubitabil transformator, de care sunt legate destinele mai multor oameni.

Mi-a plăcut atmosfera întunecată din preajma parcului de distracții, permanenta stare de incertitudine, misterul disparițiilor ce se rezolvă abia către final, atmosfera de poveste de epocă și finalul absolut neașteptat, deopotrivă trist și realist.

Este o poveste emoționantă și acaparantă ce vorbește despre începuturi și lupte interioare, găsirea unui sens într-o lume avidă după putere și aparențe, bucuria de a face parte dintr-o comunitate sau familie, aici lumea bâlciului fiind prezentată ca o mare familie, unde provocările și supărările trebuie depășite împreună, prin încredere și unitate.

Recomand cartea celor pasionați de poveștile fermecătoare de odinioară, celor atrași de zumzetul și dinamismul parcurilor de distracție, dar și celor care vor să pună cap la cap piesele unui puzzle literar misterios.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a citi acest roman inedit. Pe Libris.ro găsiți cărțile favorite la un click distanță.

  „Poate că viața este ca un carusel – are suișuri și coborâșuri, dar în cele din urmă cercul se închide.”   „Orice carusel are ceva magne...

„Omul devenea puternic când trebuia să facă față lumii.”

Vila secretelor, scrisă de autoarea germană Anne Jacobs, este primul volum din seria omonimă formată din șase volume. Recunosc, abia spre sfârșitul lecturării cărții am aflat că romanul face parte dintr-o serie, eram sigură că este vorba despre o carte de sine stătătoare. Rar mi se întâmplă să fiu surprinsă așa, să nu îmi fac temele corect, însă nu regret că, la început de an, am ajuns, fără să știu, a începe o nouă serie, căci povestea mi-a plăcut foarte mult, am citit-o cu drag și interes.

Acțiunea începe în toamna anului 1913, în orășelul german Augsburg, în momentul în care o surprindem pe orfana Marie Hofgartner sosind la impunătoarea Vilă Melzer, pentru a se angaja ca slujnică în bucătărie. Fiind considerată o fire dificilă, rebelă și greu de strunit pentru acele vremuri, Marie își face cu greu rost de câte-o slujbă, însă, prin circumstanțe surprinzătoare, capul familiei Melzer dorește să o angajeze numaidecât...

Marie este fascinată de noii săi angajatori, de regulile stricte ce trebuie negreșit respectate cu sfințenie, de numeroșii servitori care servesc familia Melzer și contribuie la bunăstarea gospodăriei. Cu timpul, Marie își dă seama că este prea puțin plăcută în noua casă, iar firea ei care nu se supune orbește feluritelor caractere din vilă, care doresc să-i taie elanul, îi aduce numeroase conflicte cu personalul casei. Cu toate acestea, angajații, care într-un fel sunt o mică familie, se văd nevoiți să învețe să coabiteze împreună în cel mai decent mod cu putință, căci de abilitățile lor de a interacționa și de a munci  eficient depinde bunăstarea tuturor locuitorilor vilei.

„Marie rămase pe loc și privi clipind în soare fabrica de textile Melzer din fața ei. Câteva ferestre sclipeau în lumina dimineții de parcă îndărătul lor ar fi ars un foc, deși zidurile erau gri, iar la umbra lor, halele păreau de-a dreptul negre. În schimb, vila părea luminoasă cu cărămida ei roșie, un adevărat castel în mjlocul unui parc pătat de culorile toamnei.”

Familia Melzer este una dintre cele mai respectate familii din Augsburg, capul familiei, Johann Melzer, fiind un fabricant de textile de succes, ce deține o mare fabrică în cadrul căreia lucrează sute de angajați. Cu o mână de fier, Johann conduce fabrica timp de mai mulți ani, iar casa este lăsată pe mâna soției lui, Alicia, care alături de cei trei copii – Paul, cel mai mare și moștenitorul familiei, apriga Elisabeth, mezina, și visătoarea Katharina, cea mai mică, în vârstă de 18 ani, completează familia influentului om de afaceri. Cu timpul, Marie găsește o prietenie neașteptată în cea mai mică fiică a patronilor, Kitty, care fiind un suflet de artist, libertin și cu idei neconvenționale pentru acea vreme, vede în Marie o persoană de nădejde, un exemplu de femeie muncitoare și determinată, liberă în a se întreține singură, lucru după care tânjește și ea, căci se simte în impunătoarea vilă precum o pasăre în colivie, lipsită de libertatea propriilor alegeri. În plus, talentul pentru pictură, ce ambele îl împărtășesc – Marie chiar în mod suspect, căci este pentru prima dată când încearcă să deseneze ceva și află cu stupoare că are un talent natural, înnăscut – le apropie și mai mult, iar în curând, cele două fete, stăpâna și slujnica, devin de nedespărțit, Marie fiind promovată camerista personală a tinerei domnișoare. Însă aceasta nu este singura relație promițătoare pe care Marie și-o construiește în vilă. Lăsând la o parte relațiile complicate dintre ea și ceilalți angajați, bazate pe animozități (în special femeile fiind geloase pe avansarea în rang a ultimei sosite, o avansare nejustificată, după părerea multora), dintre ea și mezina familiei, Elisabeth (care este geloasă pe succesul surorii ei mai mici în fața pretendenților, așadar dorește să-i pună bețe-n roate și noii prietene a acesteia) și dintre ea și capul familiei, care a tăinuit un secret în legătură cu angajarea lui Marie, aceasta se vede, fără voia ei, prinsă și într-o relație interzisă cu Paul, moștenitorul familiei, care își arată interesul pentru frumoasa și inteligenta Marie..

Titlul primului volum, care este în același timp și titlul seriei, este foarte bine ales. Avem o vilă superbă, vila uneia dinre cele mai influente familii din micuțul orășel Augsburg, cea a idustriașului Melzer, recunosut pentru afacerea sa înfloritoare cu textile. Avem, pe de o parte, suita de angajați ai acestei familii, fiecare angajat fiind descoperit pe rând de către cititor, având propria-i poveste și un rol bine definit în cadrul vilei. De la talentata bucătăreasă Brunnenmayer, guraliva Auguste, manipulatoarea Maria Jordan, blândul grădinar Bliefert, până la șefa personalului de serviciu, domnișoara Schmalzler, toate aceste personaje sunt creionate în mod realist și atrăgător de către autoare, făcând cititorul să le îndrăgească sau, după caz, să le urască cu patimă. La fel de importante, chiar mai importante, sunt personajele ce constituie familia Melzer: Johann Melzer, capul familiei, impozant, intimidant, cel care susține întreaga familie, un afacerist prosper, care însă are necontenit probleme cu tehnologia din fabrică, pe care nu o strunește și nu o înțelege pe deplin, căci el este talentat la afaceri, nu la mașini, iar mai apoi, toată această tehnologie, bunul mers al acesteia, depindea nu de el, ci de altcineva...un personaj misterios, din trecutul acestuia. Alicia Melzer, frumoasa soție a industriașului, care în ciuda vârstei înaintate, încă își mai păstrează farmecul, impozanța și inteligența. Paul, viitorul moștenitor, cel care nu își ia prea în serios rolul, până în ziua în care un accident la fabrică, dar și dezvăluirea unui secret dn trecut, îl responsabilizează și îi scoate la vedere toate calitățile de moștenitor al afacerii, dar și de viitor cap al familiei. La urmă sunt cele două surori, Elisabeth, fata cea mare, supusă tatălui ei și rolului pe care acesta i l-a impus, geloasă pe firea surorii ei mai mici, și Kitty, fiica cea mică, eterna visătoare, cea care nu ține cont de închistările societății din care face parte, care pune preț pe libertate, iubește arta, dorește să fie liberă, nu căsătorită, deși prin firea ei nonșalantă atrage mulți bărbați, cea care îi devine prietenă lui Marie.

„Visele fac ce vor din noi.”

Iar la urmă este Marie, un alt suflet liber și curajos, care nu se teme să spună răspicat ce gândește, care muncește și se dovedește vrednică de titlurile pe care le câștigă pe parcurs, însă face acest lucru fără a se înjosi, fără a arăta favoritisme, find deopotrivă calculată, directă și determinată în a câștiga respectul pe care îl merită orice ființă umană, indiferent de statutul ei. Povestea ei este fascinantă, plină de goluri la început, care pe parcurs încep să se umple cu dezvăluiri interesante, micile piese de puzzle aranjându-se astfel încât să formeze un întreg alcătuit din mistere, lecții de viață și o tristă poveste caracterizată prin declin, fraudă și înșelăciune.

„Ori ai grijă de tine, ori ești pierdut. Cine se pierde pe el însuși, se face mic, se târăște dinaintea celorlalți și se înjosește, va pieri până la urmă..”

Mi-a plăcut enorm povestea locuitorilor vilei Melzer, o poveste presărată cu intrigi și secrete tăinuite pe parcursul mai multor ani, suferințe din dragoste neîmpărtășită, caractere și firi opuse, dar complementare, ce fac deliciul cititorului.  Mi-a plăcut construcția personajelor, scenele iernatice desprinse parcă din poveștile de altă dată, relațiile dintre personaje, atât de naturale, realiste și bine definite, psihologia personajelor, atent construită, numeroasele secrete relevate pe parcurs, cât și doza constantă de mister ce planează asupra trecutului și viitorului personajelor.

Vila secretelor este o carte cu un stil de scriere frumos, cursiv și interesant, care mi-a amintit de poveștile de altă dată, de stilul clasicilor și de poveștile de epocă. La acestea se adaugă un fir narativ promițător, personaje care au trezit ceva în mine, mi-au ajuns la suflet și m-au intrigat, dar și o doză necesară de mister, suspans și chiar seducție. În plus, traducerea Valentinei Georgescu este impecabilă și completează acest frumos tablou literar.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro, care au făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți titlurile favorite atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „Omul devenea puternic când trebuia să facă față lumii.” Vila secretelor , scrisă de autoarea germană Anne Jacobs , este primul volum di...

„Vila îl cheamă la ea. Zidurile ei roșii, treptele albe, grilajele de bronz, o copilă care dansează..toate acestea se prefac în vârtejuri. Drumul de piatră de sub picioarele lui îl știe, îi cunoaște mirosul mâinilor – cerneală și hârtie de la gazete – și parcă îl împinge să ajungă mai repede. Este vânzătorul de ziare Lefteris Zevgos, un val al marelui bulevard care se sparge și revine, o maree care pornește de la ulițele strâmte din Cartierul apusenilor și ajunge până la vila lui Allarini, în fiecare zi tot la fel: un reflux zgomotos care strigă titluri de gazete în cinci limbi, un val al străzii care vuiește cu vocea lui.”

Cea mai complexă carte de ficțiune istorică citită în ultima perioadă, Câteva nopți și încă una, de Isidoros Zourgos ,mi-a oferit o poveste de iubire ce transcede timpul, folosită drept pretext pentru istoria unui oraș măreț și pestriț prin amestecul său multicultural și multireligios: Salonicul. Mai exact, Salonicul anilor 1900, perioadă în care orașul grecesc se afla sub talpa Imperiului Otoman, grecii ocupând posturi mărunte, în timp ce diversele naționalități otomane și occidentale trăiau în belșug și armonie. Anul 1909 îl poziționează pe sultanul Abdul Hamid al II-lea în Salonic, în cartierul Exohes. Detronarea acestuia este prilej de zarvă în oraș, căci lumea se îndreaptă spre Vila Allatini cu dorința adâncă și speranța de a zări sau surprinde câte ceva din viața misterioasă a lui Abdul-Hamid și a familiei sale. Dar nu se vede nimic, oricât ar încerca să străbată cu privirea distanța și zidurlile vilei. Totul este învăluit într-un mister absolut.

Așadar, avem un personaj (odinioară) impunător, al cărui destin este frânt, ajungând să fie închis într-o vilă impunătoare, acest episod cu care începe cartea find pretextul unei impresionante povești de dragoste, ce transcede timpul și orice imaginație: cea dintre Lefteris Zevgos și Mirza, sau cei care, mai târziu, vor deveni Eugène Girdot și Jeni.

„Cine auzise vocea sultanului tremurând de emoție precum flacăra opaițului, cine ascultase foșnetul rochiei ei în timp ce dansa nu-și putea dori altceva decât să schimbe viața pentru totdeauna.”

Lefteris Zevgos este fiul unui grădinar, iar la vârsta de 11 ani ajunge la rândul lui grădinar, dar și vânzător de ziare. Cu o aprigă dorință de a-și depăși condiția nu tocmai fericită, micul ștrengar se infiltrează în interiorul vilei și devine martorul tăcut al nopților în care sultanul exilat deapănă povești din propria-i viață unei copile exuberante, Mirza, fiica unui turc sus-pus. Aceste nopți fermecătoare, cu iz de basm, dar și de adrenalina indusă de posibilitatea de a fi prins în flagrant delict, îl transformă pe micul Lefteris și îi modelează destinul în nenumărate moduri semnificative, pe care cititorul le va descoperi de-a lungul celor 500 de pagini.

M-am delectat cu farmecul de povestitor al autorului, care are capacitatea de a te transpune direct în poveste, în acea epocă și în acel cartier străbătut pe rând de liniște, farmec și tradiție, apoi de nesiguranțe, războiae și crime odioase. Acțiunea cărții, întinsă pe parcursul a 70 de ani, concentrează destinul unor personaje ce se pierd și se regăsesc de nenumărate ori, prinse în zbuciumul unor ani sufocați de schimbări continue și războiae brutale. Se știe că anii care trec peste oameni îi schimbă în diverse moduri, însă luptele lipsite de sens, logică, pervertesc crunt omul, aducându-l în stări și ipostaze greu de imaginat.

„Războiu-i ca marile camioane ce-nghit benzină cu vadra. Oamenii sunt comustibili pentru război.”

Destinul lui Lefteris Zevgos este despicat fir cu fir, pas cu pas. Autorul nu face doar radiografia unui oraș trecut prin ani de război, ocupații și alianțe neașteptate, ci și o succintă analiză a psihologiei umane, iar personajul principal masculin, Lefteris, este precum o sursă nesecată de inspirație, oferind autorului o pânză pe care să își desfășoare creatia, iar cititorului, nenumărate momente de reflecție referitoare la viață, liber arbitru, ambiție, putere și dragoste, moralitate, război, singurătate și moarte.

Am apreciat stilul de scriere complex și vizual al autorului, grandoarea subiectelor atinse și legătura incontestabilă dintre personaje, ale căror destine se împletesc și se desfac în felurite moduri semnificative. Cu toate acestea, nu am reușit să mă atașez de vreun personaj, deși aproape toate se remarcă prin ceva anume. Nu de puține ori mi-au părut a fi reci, îndeosebi Lefteris, care la început, în anii lui mici, este întruchipat drept razvrătit și ambițios, ceea ce îl ajută să își depășească condiția socială, însă mai apoi este măcinat de o continuă ambiție nesănătoasă și sete pentru putere, poziții și bani, conferindu-i o alură de om rece, calculat, de care nu te poți atinge și care nu a știut să lupte pentru dragoste, ci s-a lăsat orbit de putere și influențat de alte personaje.

La polul opus, personajul feminin principal, Mirza, cea de care se va îndrăgosti pentru eternitate un băiețel de 11 ani, ocupă mai puțin spațiu în poveste, spre dezamăgirea mea, căci este un personaj promițăor, despre care aș fi vrut să aflu mai multe. M-a impresionat modul în care ea se sacrifică de tânără pentru a-și salva omul iubit, suferind apoi o viață întreagă consecințele alegerilor personajelor masculine, care se impun neîncetat în viața ei. La fel de mult am rămas impresionată de îndârjirea pe care o arată câțiva ani mai târziu, când înfruntă forțe întunecate în speranța de a-și salva casa ce odinioară i-a fost cămin, casa situată în cartierul Exohes.

„Ceea ce rămâne în urmă nu sunt oamenii. Aceștia se consumă devreme, ca un coniac bun într-o noapte ploioasă.”

„În Exohes există un ceas care s-a oprit și așteaptă ca cineva să-l întoarcă.”

Dezvăluirile din capitolele finale m-au luat prin surprindere, căci după toate luptele petrecute, nu mă așteptam la o asemenea încheiere. O finalitate care nu este neapărat nici fericită, dar nici tragică. Doar este. Există într-un mod natural, după 70 de ani de tumult, supraviețuire, lupte brutale și destine frânte, ani zbuciumați, dar și speranțe, prietenii și relații complicate.

Recomand cartea celor care vor să cunoască o mică bucățică din istoria unui oraș greu încercat, celor care vor să redescopere cât de insignifiant, dar totodată măreț este destinul uman, dar și celor care iubesc ficțiunile istorice bine scrise.  

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă lectura acestui roman. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate la un clik distanță, atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „Vila îl cheamă la ea. Zidurile ei roșii, treptele albe, grilajele de bronz, o copilă care dansează..toate acestea se prefac în vârtejuri....

„În viața reală, spre deosebire de cărțile de istorie, poveștile ne parvin nu în întregime, ci în fărâme și bucățele, episoade disparate și ecouri incomplete, o frază întreagă ici, un fragment colo, un indiciu ascuns printre ele. În viața, spre deosebire de cărți, trebuie să ne țesem poveștile din fire la fel de subțiri ca venele ce străbat aripile unui fluture.”

Anul acesta m-am îndrăgostit profund și iremediabil de scriitoarea de origine turcă Elif Shafak, care este una dintre cele mai puternice voci ale secolului, cărțile și prezența ei la diverse evenimente culturale și sociale fiind extrem de apreciate de publicul de pretutindeni.

Prima carte citită de la ea, „10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie”, a cărei recenzie o puteți citi aici, m-a emoționat peste măsură și m-a făcut să realizez ce scriitoare valoroasă este Shafak. Trei titluri mai târziu, datorită prietenilor de la Libris.ro, am avut șansa să pătrund în lumea unui alt roman semnat Shafak, „Insula copacilor dispăruți”, tradus destul de recent la editura Polirom.

Deopotrivă ficțiune istorică și poveste de dragoste, cartea urmărește destinul tragic al unui grec și al unei turcoaice, doi adolescenți care trăiesc o poveste plină de iubire, patimă, dar și suferință și deziluzii. Acțiunea cărții începe în anul 1974, anul invaziei turcești în Cipru, supranumită insula copacilor dispăruți – o insulă care este martora nenumăratelor conflicte istorice și a unor povești de viață pe cât de tragice, pe atât de captivante. Războiul și dragostea se întrepătrund sub diverse forme, până la contopire, cuprinzând întreaga natura, cu tot ce înseamnă ea. Aici nu doar oamenii își deapănă poveștile, ci și natura, o găselniță interesantă și inedită din partea autoarei fiind aceea de a reda o parte din acțiunea poveștii prin intermediul unui copac – mai exact, a unei smochinițe de aproape 90 de ani. Să citești o carte din perspectiva unui narator arboricol, dar care exprimă atât de multe sentimente și emoții intense, este o experiență deosebită. Shafak, o apărătoare ferventă atât a imigranților, cât și a naturii, a împletit povestea unui copac ale cărui rădăcini sunt smulse din locul natal cu cea a tinerilor îndrăgostiți, unindu-le destinele într-un mod unic și original, cum numai ea este capabilă să facă.

„Singurătatea e o invenție a oamenilor. Copacii nu se simt niciodată singuri. Oamenii cred că știu sigur unde se termină propria ființă și unde începe cea a altcuiva. Cu rădăcinile lor încurcate și prinse sub pământ, înlănțuite de cuperci și bacterii, copacii nu se leagănă cu asemenea iluzii. Pentru noi, totul se întrepătrunde.”

Am savurat capitolele redate din perspectiva Smochiniței, glasul suav al acestui copac, inteligența lui profundă. Am aflat mai multe detalii despre viața copacilor, cât de sublimă este ea, cât de puternice și importante sunt legăturile dintre diferitele specii de arbori, alte organisme și specia umană, cum se întrepătrunde totul, cât de binecuvântați suntem că putem coexista cu minunățiile naturii și cât de trist este că omenirea nu a știut niciodată cum să- i protejeze și sa-i aprecieze darurile oferite, semănând în schimb haos și distrugere.

De distrugere și schimbări negative au parte și cei doi tineri când războiul civil izbucnește, luând cu el toate momentele frumoase petrecute în taină în interiorul tavernei Smochinița fericită, locul în care dragostea, mâncarea, dansul și voia bună își făceau sălaș, umplând inimile mușteriilor de bucurie și speranță. Concomitent cu relația dintre Kostas și Defne se mai petrece încă o poveste de iubire, între două persoane interesante și deosebite – patronii tavernei, doi bărbați legați printr-o relație înduioșătoare, foarte profundă, însă tragică, prin natura ei clandestină.

„Poate ce se spune despre fericire e adevărat, la urma urmei: e molipsitoare. Într-o tavernă care se chema Smochinița fericită, cu un copac înflorit în mijloc, era greu să nu te simți plin de speranță.”

Acțiunea oscilează între trecut și prezent – o altă caracteristică interesantă a cărților lui Shafak, pe care personal o ador, căci conferă veridicitate, profunzime și o mare doză de mister, cititorul neputând să lase cartea jos pe măsură ce planurile temporale altrenează, iar povestea capătă substanță. Astfel, dacă trecutul ne oferă detalii despre cele două cupluri, prezentul ne-o aduce la cunoștință pe tânăra Ada, rodul iubirii dintre Kostas și Defne. Aceasta s-a născut și a crescut în Londra, departe de locurile natale ale părinților ei, și nu își cunoaște rădăcinile – este un copil dezrădăcinat, crescut fără informații despre strămoșii și rudele ei, care încerarcă din răsputeri să umple golurile lăsate de familia sa – iar paralela pe care o face autoarea cu micul smochin din curtea londoneză, la fel de dezrădăcinat ca și Ada, adus în bagaj de către tatăl fetei în momentul în care fuge din Cipru, este absolut superbă.

„Oamenii presupun că diferența dintre optimiști și pesimiști ține de personalitate. Dar eu cred că totul se reduce la o neputință de-a uita. Cu cât ești în stare să reții mai mult, cu atât șansele să fii optimist sunt mai slabe.”

În stilul caracteristic, plin de emoție, profunzime și lirism, autoarea creează încă o poveste deosebită despre iubire, identitate, importanța cunoașterii rădăcinilor noastre, fragilitatea vieții în contextul unui război iminent, puterea acceptării iubirii sub toate formele, importanța naturii înconjurătoare și a rolului sublim pe care aceasta o are în viețile noastre guvernate de haos și incertitudine, tragismul traumelor transgeneraționale și cum pot acestea să curme vieți și să distrugă generații întregi.

„La urma urmei, toți ne amintim din același motiv pentru care încercăm să uităm: ca să supraviețuim într-o lume care nici nu ne înțelege, nici nu ne prețuiește.”

Dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă ofere lecții de viață prețioase, recomand cu încredere cărțile autoarei Elif Shafak, căci sunt unice și valoroase în literatura contemporană.

Mulțumesc încă o dată prietenilor de la Libris.ro pentru acest exemplar. Pe Libris.ro găsiți titlurile lui Shafak atât în limba română, cât și în limba engleză.

  „În viața reală, spre deosebire de cărțile de istorie, poveștile ne parvin nu în întregime, ci în fărâme și bucățele, episoade disparate ș...

„Viața e un șir de alegeri pe care le-am face altfel dacă ne-ar fi dat s-o luăm de la capăt.”

Nu refuz niciodată o carte de ficțiune istorică bine scrisă și documentată, căci adevărul care se împletește cu ficțiunea oferă atât de multe unui cititor avid după cunoaștere, încât acest gen literar este cu ușurință iubit și apreciat de mai toți cititorii, indiferent de preferințele ori vârstele acestora. Așadar, după ce m-am documentat puțin despre noua carte a scritorului, scenaristului și regizorului francez Jean-Baptiste Andrea, „Mereu cu gândul la ea”, premiata în 2023 cu premiul Goncourt, nu am stat pe gânduri și am adăugat titlul pe lista dorințelor, chiar în fața altor romane ce își așteaptă nerăbdatoare rândul..

Deopotrivă ficțiune istorică, roman de dragoste și roman dedicat iubitorilor artei, „Mereu cu gândul la ea” este o lectură ambițioasă despre puterea prieteniei, ambiție și curaj, dragoste obsesivă, faimă și putere, pericolele traversării unei perioade întunecate din istoria Italiei dominate de fasciști.

Scriitura lui Andrea este concisă, ascuțită precum loviturile unei dalte, fermecătoare și atractivă, iar cele peste 400 de pagini ale romanului atestă capacitatea acestuia de a construi o poveste interesantă, petrecută pe parcursul multor ani, începând cu primii ani ai copilăriei personajului masculin principal – Mimo Vitaliani, pe numele său complet Michelangelo (un nume predestinat), până la moartea acestuia.

Mimo este un personaj nonconformist, plin de contradicții, creionat într-un mod cât se poate de realist și original: este un copil născut într-o familie săracă, ajuns ucenic pentru un oportunist tăietor în piatră în urma unui șir de evenimente nefavorabile - moartea tatălui, a cărui pasiune pentru sculptură a moștenit-o, și părăsirea mamei, incapabilă de a-l întreține singură. Odată ajuns în Italia, Mimo, prin trudă, sudoare și sacrificii, ajunge să stăpânească la perfecție arta sculpturii, nu înainte de a cunoaște ce înseamnă fățărnicia și nimicnicia oamenilor, de a îndura cele mai înjositoare momente și de a afla ce preț trebuie să plătească pentru recunoașterea talentului și a muncii sale.

Arta – sculptura – ocupă pentru Mimo un loc special în suflet, îl înnobilează și îi deschide nenumărate oportuntăți, îi aduce recunoaștere, bani și încredere, însă adevăratul moment ce îi definește pe deplin existența și i-o modelează în nebănuite feluri este momentul în care destinul i se intersectează cu membra unei famili extrem de influente și puternice: Viola Orsini. Încă din primele interacțiuni, cei doi devin prieteni apropiați, ajungând să se numească gemeni cosmici, termen inventat de îndrăzneața Viola.

„Nu există Mimo Vitaliani fără Viola Orsini. Însă există Viola Orsini fără să fie nevoie de nimeni altcineva.”

Exuberantă, ambițioasă și extrem de inteligentă, Viola este un personaj aparte, remarcându-se prin ambiția ei de a își depăși soarta de tânără femeie născută într-o familie privilegiată, destinată căsătoriei și procreării. Este considerată vrăjitoare, ciudată din cauză legăturii pe care o are cu o ursoaică salvată de la moarte și puțin imatură din cauza dorinței sale de a studia și de a ajunge pilot. Inevitabil, prin firea-i excentrică și nonconformistă, ajunge fie îndrăgită, fie arătată cu degetul. Sălbatică în gândire și faptă, Viola atrage în urma ei un episod nefericit, care îi va hotărî soarta și o va transforma într-o fire docilă, de nerecunoscut în fața prietenului ei intim, Mimo, alături de care se avânta cu putere în cele mai savuroase năzbâtii. Cu timpul, deși vor fi despărțiți pe perioade lungi, cei doi își vor influența reciproc viețile, în special parcursul tânărului sculptor luând avânt datorită, în parte, talentului său, dovedit mai întâi prin intermediul unui cadou dăruit Violei de ziua acesteia, dar și influenței de necontestat a familiei Orsini. Deopotrivă binecuvântare și blestem, familia Orsini ajunge să influențeze parcursul micului Mimo până în momentul în care cititorul îl găsește într-o abație, așteptându-și sfărșitul – acesta fiind, de fapt, capitolul cu care autorul își începe cartea.

„Ab tenebris, ad lumina. Orsinii rămâneau fideli devizei lor. Din întuneric, spre lumină.”

Astfel, pe fundalul mai multor episoade istorice reale, precum Primul Război Mondial, preluarea puterii de către fasciști, decăderea Italiei, se desfășoară o poveste de dragoste interzisă și complicată, dictată de nesiguranțele epocii, diferențe de statut, războaie externe dar și nesiguranțe și îngrădiri emoționale.

Deși am apreciat atât imaginația și talentul autorului, cât și temele delicate abordate, mă așteptam la o mai mare profunzime, la personaje de care să mă atașez și de care să îmi peste cu adevărat, la o lectură memorabilă din toate punctele de vedere, căci este atât de apreciată și recomandată. Câteva lucruri nu au funcționat pentru mine: nu puține au fost momentele în care m-am simțit plictisită, de parcă autorul nu reușea deloc să îmi mențină atenția. Cel mai mult m-a deranjat că nu am reușit să am o conexiune cu personajele. Cu excepția Violei, care m-a intrigat și cu care am rezonat o mare parte din timp, toate celelalte personaje nu m-au convins decât într-o foarte mică măsură, nereușind să le înțeleg pe deplin. Mi-aș fi dorit ca din paginile acestei cărți atât de promițătoare prin subiectele abordate să răzbată mai multă emoție și profunzime. Uneori, am simțit că autorul nu stăpânește pe deplin arta povestirii, redând povestea într-un mod destul de pasiv, chiar rece uneori. Cu toate acestea, nu contest unicitatea poveștii ori scriitura reușită, ci doar lipsa acelei emoții pure pe care am întrezărit-o doar în etapa incipientă a cunoașterii celor doi protagoniști.

„Viola era demiurgul vieților noastre, le organiza după bunul ei plac, cu un trosnet din degete sau cu un zâmbet.”

M-am bucurat că am avut ocazia de a parcurge acest roman promițător și am să recomand cartea tuturor celor care sunt atrași de artă, ficțiune istorică și romane de dragoste realist construite. Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru oportunitatea de a împărtăși cu voi aceste impresii. Nu uitați că pe Libris.ro găsiți o selecție ofertantă de cărți în limba română și engleză.

  „Viața e un șir de alegeri pe care le-am face altfel dacă ne-ar fi dat s-o luăm de la capăt.” Nu refuz niciodată o carte de ficțiune ist...