„În întuneric, fantasmele prind aripi.”

 „Stăpânul umbrelor. Trezirea” este un epic fantasy ce mi-a amintit, prin inconfundabila scriitură a autoarei, worldbuildingul complex, personaje și atmosferă, de cărțile incredibililor Robin Hobb și George R.R.Martin.

Cunoscută, îndeosebi, publicului român datorită romanelor sale SF, Ana Maria Negrilă reușește să cucerească în cel mai grandios mod (și) genul fantasy, oferind cititorului o lectură antrenantă, ce vibrează de magie, neprevăzut și întorsături de situație epice.

Universul construit cu migală și dăruire prezintă cititorului o lume acaparată de întuneric, în care umbre străvechi se trezesc la viață și perturbă existența fragilă a personajelor, semănând haos și distrugere.

Cu teamă în fața întunericului și a neprevăzutului, dar și entuziasmată de perspectiva unei noi călătorii literare, m-am strecurat printre Umbre și am pornit la drum alături de personaje – numeroase, extrem de bine conturate, ce beneficiază de un background magic credibil, dar și de un background psihologic interesant și inteligent construit (da, ele dispun de puteri supranaturale, însă sunt înzestrate cu anumite caracteristici ce le scot în evidență umanitatea și pun accentul pe latura lor pământească, acestea aflându-se într-o permanentă călătorie inițiatică, ce impresionează cititorul și îl face să se atașeze de ele, să se teamă pentru soarta lor și să își pună întrebări referitoare la ce va aduce următorul capitol – speranță ori deznădejde? ).

Autoarea ni-i aduce în prim plan pe Garen și Tallen, doi tineri mediatori care se împrietenesc și reușesc să construiască o relație în ciuda sorții potrivnice, aceștia cunoscându-se de pe vremea când studiau în cadrul aceleiași școli în cadrul căreia erau pregătiți în ale magiei, însă destinul despărțindu-i temporar, pentru a-i readuce împreună, în împrejurări nefavorabile, forțându-i să lupte pentru viețile lor și punându-le prietenia sub semnul întrebării.

Un alt personaj care atrage atenția este Neelen, un tânăr războinic neexperimentat și destul de imatur în ceea ce privește adevărul ce-l înconjoară, însă înzestrat cu o putere ieșită din comun și mânat de o puternică dorință de răzbunare ce-l va aduce față în față cu un destin implacabil, dar și în calea unei bătrâne înspăimântătoare, pe numele ei Larneea, și a unui suflet chinuit și la fel de însetat de răzbunare, Ellora, o tânără ce dorește să afle cine a omorât-o și cine a fost ea cu adevărat în viața ei de muritoare, acum străbătând lumea sub forma unei Umbre ce nu-și găsește pacea.

Pe scena personajelor poposesc și frumoasa și solitara Sedara, cea care își găsește alinare în Darul său misterios și cea care va servi drept pion în planurile unei mari forțe, preparatorul Kenner, un bărbat puternic ce dispune de resursele necesare pentru a dirija, dintr-o parte în alta, soarta mai multor personaje, și Mikel, un fost mediator ce trăia ascuns până în momentul în care îl întâlnește pe Tallen, iar destinul i se preschimbă.

Tabloul este completat de una dintre cele mai fascinante, puternice și drăgălașe creaturi fantastice de care mi-a fost dat să citesc, pe numele ei Crato, care va juca un rol important în soarta personajelor.

„Viața este formată din lucruri mari și mici, importante și neimportante; unele își pun amprenta asupra sufletului, altele asupra trupului, altele trec pur și simplu ca apa peste stânci, dar, în același timp, scobesc adânc și transformă totul în nisip.”

Toate aceste personaje, dar și altele, pe care le veți cunoaște pe măsură ce veți înainta în poveste, sunt nevoite să își depășească condiția, să lupte împotriva maleficului, să supraviețuiască plaselor de intrigi ce se țes necontenit împrejurul lor, să formeze alianțe pe care, în alte circumstanțe, nu le-ar fi încheiat, să își (re)escopere abilitățile magice și (mai ales) să le pună în slujba Binelui și să ia decizii morale dificile, totul pentru a readuce în lume echilibrul de multă vreme uitat, dar de care au mare nevoie pentru a supraviețui și a prospera.

Sistemul magic este caracterizat prin complexitate și originalitate, nomele fiind cel mai bun exemplu în acest sens, acestea stând la baza acțiunilor înfăptuite de personaje, fiind un fel de cuvinte/noțiuni ce pot influența pe deplin modul în care realitatea este percepută, ba chiar și gândurile și acțiunile celor asupra cărora au fost trimise.

„Sfârșitul? Oamenii vor înceta să mai caute răspunsuri doar atunci când ultimul supraviețuitor se va întinde pe sol, transformându-se încet în țărână. Când nomele vor dispărea, cuvintele vor înceta să mai însemne orice”

„Trezirea”, primul volum al duologiei „Stăpânul umbrelor”, oferă cititorului o lectură de calitate, ce îmbină intriga politică și jocurile de putere cu noțiuni elaborate de magie, iar scenele de luptă, împreună cu descrierile desăvârșite ale lumii imaginate de autoare și personajele originale contribuie la zugrăvirea unei lumi fantastice de excepție.

Recomand romanul tuturor iubitorilor de fantasy și tuturor celor care vor sa aibă parte de o lectură magică, o carte  scrisă de un autor român contemporan.

 „Stăpânul umbrelor. Trezirea”  a apărut la editura Crux Plublishing, unde puteți găsi și continuarea, “Zorii războiului”.

  „În întuneric, fantasmele prind aripi.”   „ Stăpânul umbrelor. Trezirea ” este un epic fantasy ce mi-a amintit, prin inconfundabila scri...

„Nimic nu durează veșnic. Nici măcar universul. În ce mă privește, întrebarea a fost întotdeauna ce urmează după asta. Ce pândește dincolo de infinit. Poate că nu-i decât sfârșitul începutului.

Singurul lucru pe care îl știu sigur este că vorbele au pălit și și-au pierdut înțelesul. Dorința de a încerca să explic. Să spun cuiva.

Când se întâmplă asta, nu mai rămâne decât să lași din mână stiloul și să te ridici în picioare. Să părăsești masa de scris și să treci de la vorbă la faptă.”

Sunt patru ani de când am descoperit seria Fabian Risk și am acceptat provocarea charismaticului și talentatului scriitor suedez Stefan Ahnhem, cel care a devenit rapid, încă de la prima citire a volumului întâi, unul dinre scriitorii mei preferați, cel de la care voi citi absolut tot ce publică.

Faptul că l-am cunoscut personal pe autor, cu ocazia sosirii acestuia în București, tot acum patru ani, mi-a întărit convingerea că nu este doar un scriitor și scenarist foarte bun, ci și un om deosebit, cu convingeri puternice și sănătoase și foarte dedicat scrisului său și cititorilor de pretutindeni.

Lovitura de grație este cel de-al șaselea volum al seriei ce poartă numele personajului principal, Fabian Risk, acest detectiv justițiar și hotărât în profesia pe care o depune, însă extrem de nesigur în viața personală. Un om al contrastelor, pe alocuri, un personaj care portretizează cu succes prototipul omului scindat pe dinăuntru, care se luptă pentru un mâine mai bun, care vrea să conteze, care dorește să stârpească răul și injustiția, realizând destul de târziu că acestea vor face mereu parte din viață, că oricât de mult ne vom lupta cu ele, acestea se vor ramifica și ne vor cuprinde în îmbrățișarea lor perfidă, distrugând tot ce avem mai bun.

Însă justițiarii precum Fabian și Dunja Hougaard, un alt personaj la fel de neînfricat ce merită menționat, nu se vor opri din a căuta mereu adevărul și a pune totul în joc pentru demascarea și înfrângerea răului, chiar cu prețul vieții lor sau al persoanelor dragi lor. Însă chiar poate fi înfrânt răul? Chiar și într-o carte de ficțiune atât de realistă și brutală cum este aceasta? Răspunsul este de fapt complicat și nu poate cuprinde nici o afirmație și nici o negație. Toți sunt pierzători în accestă poveste, așa cum și toți oamenii din viața reală pierd de nenumărate ori, însă tot continuă să trăiască cu toate cicatricile căpătate pe parcursul drumului.

Lovitura de grație este poate cel mai dur roman al seriei. Un volum ce încheie această călătorie promițătoare propusă de Ahnhem, un volum în care personajele principale sunt Binele și Răul, un volum mult așteptat care mi-a oferit răsturnări de situație nebănuite, momente în care eram sigură că autorul își va sacrifica propriile personaje pe altarul răului. Și într-un fel, chiar asta face. Își trimite personajele până dincolo de orice limită, le încarcă cu poveri greu de imaginat și distruge, practic, firavele punți ale alinării.

Tot ce veți citi în acest ultim roman este scris la superlativ. Ahnhem excelează în arta povestirii și realizează scenarii întunecate, știind, în același timp, cum să păstreze acea scânteie de speranță, acel fior care cuprinde cititorul și nu îl mai părăsește, nu până în momentul dezvăluirii deznodământului, care oferă răspunsuri, soluționări, dar și un nod în stomac în momentul conștientizării că nimic nu mai poate fi schimbat, că lucrurile, odată făcute, nu mai pot fi desfăcute, nu fără a plăti un preț.

„Suntem mulți cei care nădăjduim că binele  învinge până la urmă. Că, în ciuda faptului că avem culori ale pielii, culturi și religii diferite, suntem legați unii de alții și, cu forțe unite, putem să luptăm împotriva marilor nedreptăți, să salvăm planeta și, în cele din urmă, putem chiar să aducem pacea pe pământ.

Din păcate, asta e utopie. În realitate, sunt în joc cu totul alte forțe.

Conform unei echipe de cercetători chinezi, explicația comportamentului distructiv al omului se află în mărimea creierului. Pur și simplu, este destul de mare ca să inventeze bomba atomică. În același timp, este prea mică ca să priceapă consecințele acestui lucru.

Altă teorie este că nici vorbă ca binele să fie cel care garantează existența și supraviețuirea. Nu el este ceea ce motivează selecția naturală, dezvoltarea constantă și perfecționarea care, la rândul lor, fac ca leul să supraviețuiască în savană și copacul să se înalțe un pic mai sus spre lumină.

Cu alte cuvinte, nu binelui trebuie să-i mulțumim că am evoluat de la plancton la pești și apoi pe tot drumul până la oameni. Ci răului. Lui trebuie să-i mulțumim pentru tot. Răul în forma cea mai pură.”

Personajul care întruchipează Răul suprem este șeful poliției din Copenhaga, Kim Sleizner, unul dintre cele mai abjecte personaje despre care mi-a fost dat să citesc. El este diavolul cu înfățișare de persoană respectabilă, el este dovada palpabilă a tuturor metaforelor ce reprezntă răul, el este corupția și violența și toate dezumanizările posibile întruchipate într-o singură ființă (in)umană.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc acestă serie, m-am bucurat de întreaga experiență și poate, într-o bună zi, când îmi va fi dor de Fabian, Dunja și restul echipei, voi alege pentru a doua oară din bibliotecă primul volum și voi dedica câteva ore acestei serii minunat de răvășitoare.

Recomand cărțile lui Stefan Ahnhem tuturor iubitorilor de thrillere nordice, celor care doresc o lectură palpitantă, executată într-un mod desăvârșit, cu acțiune din belșug, scene intense și personaje memorabile.

Mulțumesc din inimă echipei Libris.ro pentru că a făcut posibilă citirea acestui volum. Pe Libris.ro găsiți titlurile voastre preferate în română și engleză, livrate cu dragoste și grijă pentru cititori.

  „Nimic nu durează veșnic. Nici măcar universul. În ce mă privește, întrebarea a fost întotdeauna ce urmează după asta. Ce pândește dincolo...

„Câteva clipe. Omul, ca orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai puține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați să fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi ? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fărăr să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei?”

Imediat după ce termin de citit o carte scrisă de Backman, mă simt copleșită de un amalgam de sentimente contradictorii. Sunt deopotrivă fericită și tristă. Fericită, deoarece am avut ocazia de a mai cunoaște o mică bucățică din el, din acest scriitor magnific, care oferă atât de multe cititorilor. Tristă, din cauză că am mai parcurs încă un roman, iar lista cărților scrise de el se micșorează și ce voi face eu fără scrierile lui răvășitoare? Fără personajele care au știut să mi se strecoare în suflet? Fără lecțiile de viață pe care ni le împărtășește cu empatie și inteligență odată cu fiecare poveste imaginată? Sincer vă spun, lumea literară și lumea cititorilor ar fi mult mai săracă fără Fredrik Backman !

Britt-Marie a fost aici este cea de-a șasea carte scrisă de Backam pe care am citit-o, iubit-o, îndrăgit-o. Și este la fel de profundă și răscolitoare ca și celelalte. Cu personajul aparent morocănos și greu de mulțimit Britt-Marie am făcut cunoștință pentru prima dată în Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, o lectură care mi-a adus lacrimi în ochi. Și m-am atașat de atunci de Britt-Marie, cu toate că, în mai toate scenele din carte, a fost extrem de cicălitoare și enervantă. Însă Backman m-a învățat că nimeni nu e perfect, că putem avea calități remarcabile, însă și părți întunecate, iar asta este perfect în regulă. Că nu există lumină fără cel puțin un strop de întuneric, că poate cei care par, la prima vedere, plini de întunecime sunt, în profunzime, pe de-a-ntregul luminoși. Totul depinde de noi și de capacitatea noastră de a percepe realitatea, cu nenumăratele ei fațete, care ne pun răbdarea la încercare. Britt-Marie a reușit să-mi capteze atenția încă de atunci și eram nerăbdătoare să-i sondez profunzimile.

„Ce valoare are iubirea dacă îl părăsești pe cel iubit când are mai mare nevoie de tine?”

„O căsnicie are și părți urâte, pentru că orice om are și slăbiciuni. Orice om care își împarte traiul cu cineva învață să suporte slăbiciunile celuilalt cum poate. De pildă, poți să le consideri un soi de mobile grele și să faci curățenie pe lângă ele, pur și simplu. Să întreții iluzia. Știi, bineînțeles, că se adună praful sub ele, dar înveți să te prefaci că nu e acolo, atâta vreme cât musafirii nu văd nimic. Și, într-o bună zi, cineva mută mobila fără să ceară voie și totul iese la iveală. Murdăria și zgârieturile. Urmele permanente lăsate pe pachet. Și atunci e prea târziu.”

„Din punctul ăsta de vedere, societatea e precum oamenii. Dacă nu pui prea multe întrebări și nu muți mobilele grele, nu e nevoie să vezi laturile ei cele mai urâte.”

În cărțile lui Backman comunitățile mici prind glas, iar viața într-un oraș mic, unde toată lumea știe pe toată lumea, dar mai ales toți știu secretele celorlalți, capătă noi conotații. Un astfel de orășel este Borg, în care, „dacă ești în trecere pe-acolo, e foarte ușor să observi doar tot ce s-a închis. Ca să vezi ce a rămas, trebuie să încetinești.” Uneori, de fapt, de foarte multe ori, oamenii au nevoie de noi începuturi. Noi perspective. Noi locuri în care să se piardă, să se regăsească, să uite pentru o bătaie de inimă de trecut, să lupte pentru un viitor diferit, să învețe cum e să trăiască momentul, apreciind mai mult prezentul. Trebuie doar să conștientizeze că este normal să ai aceste nevoi și să acționeze în consecință. Și asta face și Britt-Marie, deși poate părea tardiv ca, după vârsta de 60 de ani, să mai poți face schimbări notabile în viață. Însă decizia ei de a se retrage din scenariul pe care alții i l-au scris și pe care ea l-a jucat fără pic de împotrivire o viață întreagă este, deși la început, o decizie extrem de dureroasă, luată în urma unui episod ce i-a provocat suferință, poate cea mai bună hotărâre pe care protagonista a reușit să o facă.

„La o anumită vârstă, aproape toate întrebările pe care și le pune un om sunt, de fapt, despre același lucru: cum să-ți trăiești viața?”

E dficil să pornești pe noi cărări nebătătorite, singur, dezamăgit de cei în care ai crezut, golit și pustiit de orice fărâmă de energie și speranță. Însă este mult mai greu să stai să nu faci nimic, să accepți inacceptabilul, să îți tai, zi dup zi după zi, bucățele din tine, pentru a te potrivi  scenariului celorlalți, pentru a te mula după visurile și dorințele și accepțiunile celorlalți. E atât de greșit și de trist să trăiești după valorile altora, fiind mereu supus și umil, crezând orbește că poate, dacă faci mai multe sacrificii, vei fi mai fericit, iar ceilalți te vor apecia pentru ceea ce ești. Iar Britt-Marie este expertă în acest joc distructiv, însă este și îndeajuns de curajoasă de a face acei pași mici spre o nouă viață. Iar Borg este acel punct de pe hartă care o reinvață să fie din nou ea însăși.

„Orice om are nevoie să-i ducă altul dorul, pricepi tu?”

Talentul lui Backman de a creiona comunități mici cu impact imens este indiscutabil unul dintre motivele pentru care poveștile lui sunt atât de realiste și se simt atât de profund. Bun cunoscator al firii umane, un vrăjitor experimentat care face magie literară cu fiecare volum scris, autorul suedez se evidențiază prin scrierile sale unice, care transmit atât de multe cititorului, invită la introspecție și te lasă cu o anumită căldură în suflet și cu speranța că, poate, umanitatea încă mai există. Că nu este pe deplin pierdută. Că oamenii pot fi și buni sau mai mult buni decât rai, că există o a doua șansă pentru oricine, ba chiar și a doua, și a treia, dacă este necesar. Iar asta este o lecție pe care am învățat-o din cărțile lui: indiferent cât de anevoios ne-ar fi drumul, ne putem folosi de a doua șansă pentru a ne facilita călătoria, atât timp cât nu renunțăm la cine suntem noi cu adevărat și atât timp cât nu ne tăiem din aripi, pentru a îmbrăca costumul incomod croiat de societatea restrictivă și autodistructivă.

„E greu să nu vrei să te întorci, când realizezi cât de greu e să o iei de la capăt. E greu să nu-ți dorești să te întorci la viața ta obișnuită când vezi ce se așteaptă de la tine ca să începi o altă viață.”

Iar personajele lui Backman au învățat și ele aceste lecții pe calea cea grea. Fie că vorbim de Britt-Marie, fie că ne raportăm la personajele secundare minunat construite, precum copii Sami, Vega, Omar, Piratul și Psiho  - cinci suflete tinere care nu și-au pierdut entuziasmul nici în cele mai urâte momente, și care au un lucru în comun, în ciuda diferențelor notabile dintre ei. Iar pentru acel lucru, care este fotbalul, ei știu cum să lase necazurile pe pauză, sau poate tocmai datorită acelor greutăți, știu cum să se bucure mai intens de micile bucurii ale vieții.

„Cu toții vrem să facem lucruri la care ne pricepem. Vrem să știe cineva că am fost aici. Vrem să conteze că am fost aici.”

Personajele acestei cărți sunt precum jucătorii a două echipe de fotbal: pe unii o să-i iubești, pe alții o să-i urăști. Pe unii îi vei dori în echipa ta, pe alții ți-i vei face dușmani. Cert este că nici măcar un singur personaj nu va trece pe lângă tine fără să te atingă într-un fel cu povestea lui.  Toți își vor lăsa amprenta asupra ta, la toți te vei gândi mult timp după ce ai întors și ultima filă a cărții. Pentru că sunt reali. Pentru că te vei regăsi în poveștile lor, vei descoperi situații similare cu cele prin care ai trecut și tu odinioară sau, dacă ești străin de unele situații, te vei trezi întrebându-te ce ai fi făcut tu în locul respectivului personaj. Ai fi reacționat mai bine, ai fi putut împiedica catastrofa? Ai fi reușit să-ți aperi copii? Părinții? Prietenii? Echipa? Ai fi putut împiedica moartea?

Să vorbești despre o carte scrisă de Backman este o adevărată provocare, pentru că se prea poate să nu găsești cuvintele potrivite, care să facă cinste autorului, ori poate te vei găsi în ipostaza de a spune prea multe și nu mai știi când să te oprești. O provocare este și să nu plângi la cărțile lui. Ceva ce eu n-am reușit până acum, în ciuda faptului că am foarte mulți autori preferați. Însă Backman își păstrează în continuare locul de cinste pe raftul de suflet al bibliotecii mele și nu voi înceta niciodată să scriu cu pasiune despre cărțile lui.

„Ne iertăm unii pe alții. N-avem de ales. Dacă nu am face-o, n-am mai avea prieteni pe care să ne supărăm.”

Britt-Marie a fost pentru mine o altă lecție de viață pe care Backmam mi-a oferit-o cu generozitate. Mi-a vorbit despre adevărata dragoste, despre iertare și acceptare, despre doza de răzvrătire sănătoasă pe care toți ar trebui să o avem, despre faptul că, de multe ori, nu există drumuri corecte sau drumuri greșite, ci doar drumuri pline de provocări pe care trebuie să le acceptăm și să le privim dintr-o altă perspectivă, despre puterea de a fi puțin egoiști și a face lucrurile și pentru noi, astfel încât să ne putem îndeplini visurile și să ne privim fără regrete în oglindă.

„Viața e mai mult decât pantofii cu care mergi. Mai mult decât persoana cu care ești. E simbioză. Părțile din tine care se oglindesc în celălalt. Amintirile, pereții, dulapurile și sertarele cu tacâmuri în care știi cum e aranjat totul. Strădania de o viață spre organizarea perfectă a unei existențe modelate după două personalități. O viață împreună cu toate cele obișnuite – ciment și piatră, telecomenzi și cuvinte încrucișate, cămși și bicarbonat, dulăpioare în baie și aparate de ras în al treilea sertar.”

Ar trebui să fim și noi aici, mai prezenți, mai conștienți și mai mulțumiți, așa cum și Britt-Marie a fost aici și, datorită acestui lucru, a devenit un om mai împlinit.

Mulțumesc din suflet echipei librăriei Libris.ro, pentru că a făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți cărțile preferate la un click distanță.

  „Câteva clipe. Omul, ca orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai puține șanse să trăiască într-o astfel de clipă....

“Nivelul relativ înalt de pace internațional, cooperare și guvernare pe baza legilor, care definise ultimii 70 de ani de după cel de-al Doilea Război Mondial fusese, din punct de vedere istoric, excepția, nu regula. Haosul constant era regula. Aceasta era calea naturii: totul trebuia distrus pentru a renaște. Iar, iar, iar și iar. Viața era un vârtej al haosului etern.”

GretheBoe este scenaristă și regizoare norvegiană cu peste douăzeci de ani de experiență, fiind răsplătită cu numeroase premii. Recent, ea a sosit (și) pe piața literară, Mayday fiind primul ei roman de debut, un roman surprinzător de bun, care m-a ținut lipită de paginile lui, cu inima mică de emoție în fața adrenalinei care se scurgea în valuri și a scenelor extreme.

Mayday este un roman brutal, care își ține cititorii într-o stare intensă de euforie și uimire. Povestea imaginată de scenaristă are drept inspirație conflictele geopolitice, și anume riscul crescut al unui război geopolitic în regiunea arctică între Rusia și NATO. Un scenariu care, în realitatea zilelor noastre, ar putea căpăta contur cu ușurință. Grethe a creat un roman ce tratează subiecte actuale sensibile, ideea acestuia crescând în intensitate în timp ce lucra la un film și se afla pe pista aeroportului din Bodo, acolo unde aveau loc exerciții NATO, situație transpusă de autoare în carte.

Cu forță și pasiune, autoarea creează o poveste bine documentată, muncită, care, în primul rând, ridică numeroase întrebări și invită la introspecție, iar în al doilea rând se remarcă printr-o scriere acaparatoare și extrem de promițătoare, acțiunea cărții reușind cu prisosință să mențină cititorul într-o stare de continuă surescitare.

“Pe pământ, alianțele se schimbă mai repede decât își schimbă oamenii hainele.”

Boe nu își menajează deloc cititorii și le oferă suspans din belșug încă din prolog, acolo unde suntem transportați în tundra înghețată și nemiloasă, cu perspectiva ei înfricoșătoare, cu liniștea care-ți urlă până în străfunduri, până în viscere, mai tare decât orice zgomot posibil, cu gerul mușcător care îți înțepenește oasele, gândurile, suflul și sufletul, cu senzația că ești singur pe lume, înfricoșător de singur, departe de orice altă suflare, și că poți închide pentru ultima oară ochii, iar omenirea nu va cunoaște nicicând prin ce ai trecut, de ce ai ajuns în ipostaza aceasta, cât ai luptat. Și nici adevărul. Care rareori este cunoscut în totalitate. Căci, așa cum spunea Eschil, “În război, adevărul este primul răpus.”

Acțiunea și numeroasele întrebări apar cu adevărat în momentul în care un avion NATO aflat într-o misiune pașnică de escortă în spațiul aerian internațional suferă o prăbușire exact pe teritorul rusesc. Ceea ce se presupunea a fi un exercițiu militar liniștit, însă promițător, se transformă rapid într-un scenariu terifiant, care amenință să răstoarne fragila pace politică, iar teoriile nu încetează să apară: a fost un simplu accident? A fost un atac deliberat la adresa Rusiei? A fost o mână criminală? Ori poate o înscenare? Liniștea și soarta mai multor națiuni sunt puse în pericol, lumea politică explodează, se fac și se desfac alianțe, iar apele tulburi pe care navighează actorii acestui teatru macabru, conduși de păpușari lipsiți de umanitate, duc cu rapiditae spre cel mai sumbru scenariu – declanșarea celui de-al Treilea Război Mondial.

“Poți ajunge până la capătul lumii cu minciuna, dar de întors nu te mai poți întoarce.”

În tot acest timp, departe de scena politică, adânc în pustietate și sălbăticie, cei doi piloți care conduceau aeronava NATO supraviețuiesc impactului prăbușirii, însă acum trebuie să înfrunte o dublă provocare: prinși într-un coșmar alb, răniți, înghețați și aflați la mila naturii arctice brutale, ei trebuie să își pună abilitățile de supraviețuire în practică, în timp ce trupe antrenate de mercenari sunt pe urmele lor, pentru a-i elimina pe cei doi presupuși instigatori.

Pilotul cel mai bun al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite, John Evans, este unul dintre piloți, un bărbat trecut de prima tinerețe, odinioară dur și considerat erou, însă pe dinăuntru golit de orice însuflețire și ros fără milă de demoni lăuntrici. Povestea lui este una tragică și prea bine cunoscută în lumea brutală a militarilor. El își poartă povara ca pe o mantie pe care reușește, cu greu, să o dea jos când și când, lăsând în lumină un bărbat puternic, bun și capabil, a cărui dragoste pentru soție și fiică este imensă, însă, din păcate, insuficientă atunci când oamenii traumatizați precum el se pierd în tenebrele trecutului și a adicțiilor.

Cel de-al doilea pilot este tânăra și ambițioasa Ylva Nordahl, un personaj (parțial) inspirat din realitate, o eroină care dobândește numeroase calități fizice și mentale, o adevărată inspirație pe care am trecut-o în categoria personajelor feminine care merită atenția cititorilor. Ylva știe de la primele capitole cum să cucerească prin caracterul ei autentic, prin spiritul neînfricat, prin justețe și seriozitate. Supraviețuitoare a unei traume din copilărie, Ylva mai este bântuită de reminiscențele trecutului, însă, spre deosebire de colegul ei mai în vârstă, nu lasă această povară să o definească, ci luptă cu toate foțele, lucru pe care l-am apreciat enorm. Fata-lup, așa cum este supranumită, este la suprafață o femeie cutezătoare, care știe că doar prin perseverență și muncă poate izbândi în această lume dură, prea puțin corectă și încă dominată de masculi alfa, însă jovială, capabilă de a-și arăta sentimentele și extrem de umană și empatică. Scenele din pustiu, în care sunt nevoiți să înfrunte cele mai negre situații, scot în evidență capacitatea Ylvei de a face și imposibilul pentru a supraviețui, ea demonstrându-și nu doar pregătirea militară superioară, cât și bunătatea și empatia față de colegul ei.

De asemenea, personajele secundare – esențiale pentru cursul acțiunii, cum ar fi pilotul Iavn, Maiorul Ivana Hodrokovski și locotenentul Storm Bure, de la securitate cibernetică -, ridică ștacheta și reprezintă un alt punct forte al romanului de debut, căci construcția lor și interacțiunea dintre acestea sunt realizate cu măiestrie și competență.

“Oamenii erau ca niște găini fără cap: preferau să se ciupească unii pe alții până se omorau în loc să formeze un front unit împotriva vulpii care își făcuse cuib în coteț. Le ura pălăvrăgeala, bârfa, lăcomia, modul în care se flatau reciproc, ipocrizia și promptitudinea în a se ofensa, tot traficul și toată poluarea pe care le generau, tot hedonismul lor fără rost. Toate astea îi făceau slabi. Nicio formă de rațiune nu putea ajunge la găini odată ce creierul lor reptilian era activat.”

Mayday este un excelent roman de aventură, un thriller geopolitic și psihologic memorabil, care oferă o lectură de calitate.

Singurul defect al romanului? Este prea scurt ! Aș fi vrut să petrec mai mult timp alături de aceste personaje pe care am ajuns să le îndrăgesc, dar trebuie să recunosc că întreaga poveste este bine dozată în suspans și intensitate, iar finalul, care se încheie cu o promisiune incitantă, mă face optimistă la gândul că, în viitor, vom avea parte de o continuare.

Mayday poate fi găsit pe site-ul editurii Crime Scene Press. Mulțumesc echipei editurii pentru exemplarul oferit.

  “Nivelul relativ înalt de pace internațional, cooperare și guvernare pe baza legilor, care definise ultimii 70 de ani de după cel de-al Do...

„Cu toate avantajele sale materiale, viața sedentară ne-a făcut irascibili, neîmpliniți. – Carl Sagan”

Anders Hansen este un medic psihiatru suedez cunoscut și apreciat pentru numeroasele sale articole științifice despre sănătatea și întelegerea creierului, având chiar și  emisiuni de radio și tv despre accest subiect. Este autorul cărților Creierul puternic, Creierul deprimat și Creierul ecranului, traduse în limba română la editura Publica.

Creierul puternic este una dintre cele ma bune titluri de popularizare a științelor pe care am citit-o în ultima perioadă, cea de-a doua fiind Creierul deprimat. Ambele se completează și oferă informații valoroase pe care eu, personal, nu le-am găsit în alte cărți care tratează subiecte asemănătoare. Creierul este un subiect fascinant și, așa cum Hansen m-a făcut să înțeleg, greu de descifrat. Studiul acestui domeniu a început acum mulți ani, însă numeroasele cercetări nu sunt nici pe departe încheiate și este posibil ca ele să fi dezvăluit mai multe întrebări decât răspunsuri, creierul fiind extrem de schimbător.

Extrem de dezamăgitor este și faptul că s-au realizat foarte multe cercetări despre efectul anumitor medicamente asupra creierului, finanțarea aici fiind destul de generoasă, în detrimentul studiilor efectuate pentru găsirea altor soluții benefice creierului, și, implicit, corpului uman. Soluții, cum ar fi, experimentarea unor factori care să nu producă efecte adverse organismului uman. Tot Hansen este acela care vine spre ascultători și cititori demonstrând, prin cercetări și exemple, cum exercițiile fizice ne pot îmbunătăți nu doar condiția fizică, ci și pe cea psihică, ajutându-ne să fim mai puternici mintal, mai focusați pe ceea ce contează, recăpătându-ne sănătatea și luptând, la propriu, în combaterea depresiei, stresului și a stărilor negative.

Creierul reprezintă doar 2% din greutatea corpului, însă consumă 20% din energia organismului. Avem în jur de 100 de miliarde de celule cerebrale, cele vechi murind și formându-se altele noi. Factori  precum stresul, poluarea, sedentarismul, alimentele procesate, depresia, contribuie negativ la scăderea numărului de celule și a conexiunilor pe care acestea le realizează, apărând astfel deteriorarea, îmbătrânirea și în final moartea creierului. Însă, conform studiilor, exercițiile fizice contribuie pozitiv la creșterea numărului de celule. Lobul frontal, locul în care se formează noi vase de sânge, este puternic întărit de exercițiile fizice. O mai bună gestionarea a stresului se poate realiza prin antrenamente, căci în timpul activității fizice nivelul cortizolului crește, însă se bucură de o scădere semificativă după încheierea activității, nivelul cortizolului atingând valori mai mici decât înainte de efectuarea activitățiilor. Concluzia este că antrenamentele regulate scad nivelul hormonului stresului chiar și atunci când nu ne antrenăm.

„Într-o perioadă care reprezintă un moment de răscruce în istoria noastră, facem schimbări uriașe în stilul de viață, care ne reduc mai mult de jumătate din mișcările corpului. Dacă am compara acest lucru cu faptul că dezvoltarea evolutivă a oamenilor ca specie este lentă, mai degrabă în termeni de zeci de mii de ani, ne dăm seama că schimbările în stilul nostru de viață au fost mai rapide decât evoluția corpului și a creierului nostru. Evoluția nu a ținut pasul. Din punct de vedere biologic, atât corpul, cât și creierul tău sunt încă în savană și ești mai degrabă un vânător-culegător decât un agricultor.”

O informație extrem de utilă pe care Hansen ne-o oferă în carte este modul în care stresul ne afectează creierul. El ne explică existența în corp a unui sistem de stres numit axa HPA. Această axă începe adânc în interiorul creierului, într-un loc numit hipotalamus (H-ul din HPA). În momentul în care creierul detectează o amenințare, un pericol, cu alte cuvinte, un stres, hipotalamusul trimite un semnal către glanda hipofiză/pituitară (P-ul din HPA), aceasta răspunzând prin eliminarea unui hormon care se deplasează prin sânge către glandele suprarenale (adrenal, A-ul din HPA), care la rândul lor eliberează în corp cortizol. Este esențial ca noi să cunoaștem acest mecanism care se produce în corpul nostru atunci când ne confruntăm cu anumiți factori stresori și la fel de util este să știm cum să calmăm acest sistem. Cum putem face acest lucru? Prin exerciții, bineînțeles, căci acestea acționează favorabil întărind hipocampul, centrul de memorie al creierului, care are rolul de a încetini sistemul de stres și calmează amigdala, motorul axei HPA. Odată cu vârsta (și la fel de bine și cu expunerea la stres cronic), hipocampul se micșorează și își slăbește rezistența în fața stresului, însă antrenamentele fizice îi cresc rezistența.

Efectul literalmente miraculos al exercițiilor fizice este dovedit și asupra depresiei, acest inamic care este de cele mai multe ori asociat cu deficitul de serotonină, noradrenalină și dopamină – substanțe care transmit semnale între celulele creierului și care în limbaj medical sunt cunoscute sub denumirea de neurotransmițători. Aceste substanțe sunt vitale pentru o bună funcționare a creierului și pentru capacitățile noastre cognitive (concentrare, motivație), însă asocierea depresiei cu lipsa acestora este simplistă, nerealistă și prea puțin studiată, căci aceste substanțe nu doar că se influențează reciproc, dar au și efecte asupra multor altor substanțe din creier. Sistemul este atât de complex și insuficient înțeles, încât ar fi o greșeală să pretindem că l-am descifrat și l-am rezolvat prin apelarea exclusivă la medicamente. Pe de altă parte, nivelul celor trei substanțe poate fi crescut cu ajutorul exercițiilor fizice.

Dacă vi se pare că am folosit de prea multe ori aceste două cuvinte – exercițiile fizice, ei bine, aveți dreptate. Însă, cu fiecare capitol, autorul dorește să accentueze importanța acestei activități și starea de bine mintală și fizică pe care ne-o refuzăm dacă populația nu este corect informată și/sau continuă să nege efectele pozitive ale mișcării.

O ultimă informație necesară pentru a ne cimenta impactul benefic de care creierul se poate servi în urma practicării exercițiilor fizice are legătură cu o descoperire extrem de interesantă făcută prin anii ’70: creierul își poate produce propria substanță asemănătoare morfinei, acest ingredient extras din opiu (care se obține din seva uscată a macului) și folosit atât ca analgezic, cât și ca sursă de euforie. Astfel, după incredibila descoperire, substanța eliberată în mod natural de către creier a fost botezată endorfină. Nu a trecut mult până ce oamenii de știință au făcut legătura între eliberarea de endorfină și starea incredibilă experimentată de către cei care fac sport intens, cunoscută sub denumirea de runner’s high. Cu alte cuvinte, exercițiile fizice pot da dependență, ca și drogurile, însă fără efectele negative ale acestora. În plus, mai există un alt grup de analgezice produse de organism, care se activează atunci când ne mișcăm – endocanabiniodele.

„Suntem desincronizați cu biologia noastră sau, mai bine spus, nu ținem pasul cu ea.”

Acestea sunt doar câteva dintre multitudinile de informații inteligente pe care le-am extras din cartea lui Anders Hansen, pentru că mi-ar fi fost dificil să le redau aici pe toate. Deși scurtă, neavând mai mult de 240 de pagini, cartea abundă în informații pertinente din punct de vedere al neuroștiințelor, oferind cititorilor atât o lecție esențială despre cel mai important organ al nostru, creierul, cât și motivația necesară pentru a face o schimbare în stilul nostru de viață.

Împărtășiți aceste informații prietenilor, familiei, colegilor, bucurați-vă de o lectură aparte și mai ales, puneți în practică ceea ce ați aflat, căci informațiile din carte nu trebuie tratate superficial.

Creierul puternic poate fi achiziționat de pe site-ul editurii Publica. Eu le mulțumesc oamenilor frumoși de acolo pentru că au făcut posibilă lecturarea acestui titlu. J

  „Cu toate avantajele sale materiale, viața sedentară ne-a făcut irascibili, neîmpliniți. – Carl Sagan” Anders Hansen este un medic psih...

 „Lumea e suficient de complicată, periculoasă și nedreaptă fără să mai fie nevoie să crezi în fantome și monștri.”

Se caută profesor la capătul lumii. Așa începe thrillerul nordic semnat Ragnar Jonasson, un page turner întunecat, misterios și rece – căci vine tocmai din Islanda – perfect pentru zilele prea călduroase de vară, în care putem citi până la miezul nopții, transportați literalmente până în îndepărtatul sătuc Skalar, aflat în Peninsula Langanes, acolo unde autorul își plasează personajele. Și ce mai personaje ! Puține la număr, căci sătucul este unul prea puțin ofertant, condițiile de viață fiind extrem de dure – clima este neprietenoasă, pescuitul reprezintă singura activitate de bază, de pe urma căreia localnicii se pot întreține, iar dezvoltarea socio-economică lipsește cu desăvârșire – însă care își poartă secretele ca pe un scut. Un scut rezistent și întunecat, ce nu permite pătrunderea vreunei raze de lumină. Însă scutul începe să capete fisuri din momentul în care Una, o tânără profesoară din capitală, răspunde afirmativ anunțului.

Bântuită de propriile-i fantome de care vrea să se îndepărteze și în căutarea unui viitor mai satisfăcător, Una acceptă să fie profesoară pentru cele două copile din sat și încearcă, plină de speranță și încrezătoare, să se apropie de cei zece localnici, care o primesc cu o amabilitate placidă. Pe măsură ce lectura avansează, iar lunile de iarnă aparent nesfârșite mușcă necruțător din viețile personajelor, cititorul descoperă, la fel de intrigat ca și Una, că oamenii din sat poartă mai multe măști, iar trecutul complicat cu care nu au făcut pace tinde să se prăvălească necruțător peste prezentul fragil al fiecărui personaj. Iar greșelile de odinioară se răsfrâng brutal și asupra sufletelor inocente..

„Satul era aproape în permanență cufundat într-o tăcere atotcuprizătoare, ca o aducere aminte a depărtării de oricare alt loc. Și, cum nu se vedea strălucirea luminilor niciunui oraș învecinat sau a unor ferme, ai fi jurat că nu există nicio lume exterioară. Poate că lucrul pe care-l aveau în comun toate sufletele care alegeau să locuiască acolo era preferința pentru singurătate. Nu se auzea zgomotul niciunei activități umane, doar oftatul ușor al mării, dar el nu se punea la socoteală pentru că nu umplea liniștea – nu făcea decât să fie ecou pentru gândurile Unei.”

Autorul creează un roman de atmosferă palpitant, în care accentul cade pe viața implacabilă dusă în cadrul unei mici comunități părăsite și uitate, aflată departe de civilizație și aproape imposibil de înțeles, străbătută doar de vitregiile sorții și de unele amintiri din trecutul extrem de îndepărtat, și pe relațiile instabile, fragile și adeseori toxice dintre locuitorii acestei comunități.

Deși scurt, romanul ține cititorul în priză și-i oferă cantitatea necesară de suspans și adrenalină. Trecutul se împletește cu prezentul, ajungând să se întâlnească spre final, oferind un deznodământ satisfăcător și răspunsuri la numeroasele întrebări apărute pe parcursul misterioasei lecturi.

Ca orice thriller nordic care se respectă, "Fata care a murit" oferă citorilor o poveste întunecată, suspans, crime (!!) și răsturnări de situație care schimbă tot ceea ce credeai că ai intuit. Mi-ar fi plăcut ca backgroundul personajelor să fie puțin mai bine dezvoltat, să am o perspectivă mai amplă asupra psihologiei personajelor-cheie, căci detectiva din mine apreciază enorm poveștile încâlcite și evoluția (sau mai corect spus, în cazul unor personaje, regresul) personajelor, însă per total, cartea reprezintă o lectură reușită pentru iubitorii poveștilor thriller-mystery.

Volumul este tradus în limba română la editura CrimeScene Press.

    „Lumea e suficient de complicată, periculoasă și nedreaptă fără să mai fie nevoie să crezi în fantome și monștri.” Se caută profesor l...

 „Lupta împotriva răului era ca și cum ai fi coborât în tenebre, iar acestea, dacă treceai peste o anumită limită, te puteau distruge.”

Condamnarea celor vii este o capodoperă literară de peste 600 de pagini care oferă cititorului o anchetă detectivistică ingenioasă, personaje bine conturate și o poveste cinematografică ce îți taie răsuflarea.

Marco de Franchi a fost comisar șef în poliția italiană, iar acesta este romanul său de debut – absolut terifiant, un scenariu întunecat, ce mi-a amintit de serialul Hannibal, inspirat de cărțile din seria cu același nume, scrise de Thomas Harris. De Franchi este un maestru al scenariilor întunecate, experiența sa în cadrul SCO (Serviciul Central Operativ al Poliției Naționale) răzbătând din fiecare pagină și fiind prezentă îm fiecare detaliu care a ajutat la descrierea procedurilor de investigație. Astfel, cei doi protagoniști aflați în lumina reflectoarelor – Valentina Medici, comisarul SCO numit să rezolve investigațiile și Fabio Costa, noul coleg renegat din cauza unui incident misterios petrecut în trecut – îi întruchipează pe mulți dintre polițiștii SCO, care își sacrifică anii, familiile și, uneori, chiar viața, pentru a înfrunta și eradica răul omenesc.

Cu un mare și inimaginabil rău se confruntă și cei doi protagoniști ai cărții, începând cu momentul dispariției a doi băieți în vârstă de 12 ani, Fosco Agnelli și Andrea Venturi. Cele două cazuri ar fi putut trece neobservate dacă izbitoarea asemănare dintre cei doi nu ar fi fost remarcată și pusă sub semnul întrebării de către atenta Valentina, ale cărei profesionalism, munca și dedicare o conduc spre niște piste incredibile, atât de adânc în subsolurile unde sălășuiește răul, încât tânăra riscă să nu poată supraviețui tenebrelor.

De cealaltă parte se conturează profilul unui investigator extrem de abil și inteligent, care are la activ ani întregi de muncă, succes și recunoaștere, însă renegat în urma unui episod traumatic ce i-a furat aproape tot ce avea, lăsându-l îngropat în amintiri coșmărești și singurătate. Fabio Costa este misteriosul bărbat însărcinat să contribuie la anchetă și singurul care  susține teoriile aparent nebunești ale Valentinei. Ajutați de un polițist care a lăsat munca de pe teren în favoarea explorării celor mai brutale colțuri ale dark web-ului și de un cunoscător al artelor, Valentina și Costa scot la iveală, săpând în bezna trecutului perfid, cazuri șocante, plăsmuite de minți bolnave ce nu mai au nimic de-a face cu umanitatea.

„Eu iau cu împrumut trupuri și obiecte pe care le pictez pentru a-mi aminti magia care ține în echilibru Universul...iar sufletul meu rezonează la Unicul Sunet care mă apropie de Dumnezeu.”

De Franchi a creat un tablou impecabil al răului suprem, uimindu-și cititorii la fiecare pas. Povestea imaginată, subiectele atinse și profunzimea acestora, execuția desăvârșită a scriiturii, psihologia personajelor și anchetele gândite și planificate în cel mai mic detaliu – toate acestea contribuie la conturarea unui thriller psihologic calitativ și înfricoșător ce sondează mintea umană aflată la limita brutalității. Rezultatul final este un roman dureros de realist, în care cruzimea omenească capătă valențe inimaginabile, moartea fiind reprezentată în mod artistic și glorificată sub forma unor scenarii desăvârșite.

„Nu viața însuflețește și inspiră arta. Este exact invers.”

Lecturarea romanului m-a trecut prin toate stările posibile, m-a răvășit în profunzime și m-a purtat într-un conac somptuos și într-un fost azil părăsit, sălașe ale macabrului și nebuniei. Mi-a arătat, din nou, că singurătatea, nedreptatea și traumele suferite de un copil au repercursiuni grave, că în sufletele și în mințile în care ar trebui să înflorească bunătatea și umanitatea se insinuează irevocabil un pustiu și un abis ce nasc monștri cu chip omenesc.

Datorită lui De Franchi am făcut cunoștință cu operele pictorului Michelangelo Merisi, cunoscut pretutindeni drept Caravaggio, ce a împrumutat numele orașului său natal, aflat lângă Milano. Caravaggio, considerat precursor al stilului baroc, își alegea modelele de pe stradă, reproducând cu ajutorul acestora personaje istorice și biblice, realismul fiind caracteristica reprezentativă a operelor marelui artist. Detaliile despre viața marelui pictor au fost necesare în vederea conturării poveștii, căci viața personajului negativ  imaginat de către autor este definită de obsesia acestuia pentru Caravaggio. O scurtă căutare pe internet m-a condus la întreaga lui operă, care este fabuloasă. Coperta pentru ediția din limba română a cărții este aleasă perfect, ea redând o parte din opera Muzicanții, apărută în anul 1597. Se spune că una dintre figurile pictate (a doua din dreapta) este un autoportret.

„Tabloul înfățișa patru figuri, trei tineri muzicieni grupați, doi pe punctul de a-și acorda instrumentele, al treilea citind o partitură. În planul secundar, în stânga, al patrulea tânăr, diferit de ceilalți. Un amoraș înaripat, după cum îi explică D’Avanzo.

- Separat de ceilalți trei, al patrulea este reprezentat cu intenția de a revela farmecul erotic, componenta senzuală și alegorică. Podoaba capilară din fragmentul pe care mi l-ai adus îi aparține. Este colțul din stânga sus. Nu e vorba despre o femeie, așa cum ați crezut, ci de chipul androgin al unui personaj mitologic. Un Cupidon. Îi pune într-o lumină diferită pe cei trei muzicieni. Cel din mijloc, aflat între ceilalți doi tineri, este chiar chipul lui Caravaggio, căruia uneori îi făcea plăcere să-și includă portretul în tablouri. Dar Costa nu-l mai asculta. Nu fusese uimt de autoportretul lui Caravaggio. Nici de Cupidon, aflat pe fundal. Ca de altfel, nici de atmosfera senzuală pe care Giampaolo D’Avanzo o elogia cu exaltare. Ceea ce-l răvășise era chipul muzicianului din centrul tabloului, cel care privea către un orizont invizibil. Era chipul lui Fosco Agnelli. Și al lui Andrea Venturi. Băiatul pictat în tablou era al treilea geamăn.”

„Ochii de culoare închisă ai pictorului blestemat, reproduși în cei ai tânărului muzicant pictat pe pânza veche de peste patru secole, păreau să-i privească la fel de atent. Cu o licărire de răutate care îl făcea să pară cel mai viu dintre toți.”

Cu o intrigă excepțională, subiecte sondate în profunzime – moartea ca expresie a artei, efemeritatea vieții, viața personală sacrificată pe altarul vieții profesionale, justiția care, de cele mai multe ori, este oarbă, dedicarea completă a unor oameni aflați în slujba binelui, traumele și consecințele acestora – și acțiune din belșug, De Franchi a știut cum să-și desăvârșească opera literară, dând naștere unei cărți ce se bucură de un impact puternic asupra cititorilor: Condamnarea celor vii este o lectură inteligentă, muncită și sfâșietoare, greu de șters din minte, ce invită la reflecție.

Deznodământul cărții este surprinzător și neașteptat. La final am îmbrățișat cartea, cu speranța ca autorul să își bucure cititorii cu o continuare, pentru că Valentina și Costa mi-au ajuns rapid la suflet.

Mulțumesc din inimă oamenilor frumoși de la Libris.ro, care au făcut posibilă această lectură. Pe Libris.ro găsiți titlurile preferate atât în limba română, cât și în limba engleză.

    „Lupta împotriva răului era ca și cum ai fi coborât în tenebre, iar acestea, dacă treceai peste o anumită limită, te puteau distruge.” ...