Recenzie "Blestemul zorilor" de Lavinia Călina
Imediat ce am terminat de recitit primul volum din Neamul
corbilor am început, nerăbdătoare dar și precaută - , fiind conștientă
că la final nu voi mai avea pe ce să dau iama - , să citesc continuarea acestei
trilogii magice, “Blestemul zorilor”.
Mă așteptam ca acest volum să fie mai bun decât
precedentul, mă așteptam la multe răsturnări de situație marca Lavinia, ba
chiar mă așteptam și la „dispariția din peisaj” (ca să mă exprim așa) a unor
personaje, dar nu mă așteptam la un așa final și încă nu realizez pe deplin ce
s-a întâmplat și cum de s-a ajuns la asta. Adică, da, realizez și știu foarte
bine ce am citit, însă nu cred. Am
impresia că este doar o prefăcătorie, o scenă de proprții care este menită să
ne facă pe noi, cititorii, să ne ieșim din minți de nerăbdare și să așteptăm cu
sufletul la gură apariția ultimului volum, când vom afla cu siguranță adevărul. Pentru că nu poate fi acesta
adevărul, categoric nu după câte a trecut acest personaj. Deci, de această dată
am să aleg să fiu optimistă și să sper că în ultimul volum toate lucrurile se
vor aranja așa cum îmi doresc eu pentru acest persoanj de care m-am atașat
foarte mult.
Trebuie să precizez că apreciez foarte mult cărțile mai
realiste, care nu au un final fericit și extrem de nepotrivit, mai ales dacă în
respectivele cărți s-au dus bătălii aprige și sângeroase. Le apreciez chiar mai
mult decât pe cele cu happy end-uri forțate pentru că, hai să fim realiști, așa
este în viața de zi cu zi, nu ai cum să suferi și să duci o existență plină de
greutăți iar în final să ajungi cel mai fericit om de pe pământ. No way. Așa și
cu romanul Laviniei. Mi-au plăcut extrem de mult suișurile și coborâșurile prin
care au trecut persoanjele, totul este scris foarte realist chiar dacă aceasta
este o serie fantasy și apreciez efortul autoarei de a scrie atât de natural și
frumos (sau poate că nici nu e un efort),chiar și atunci când sunt redate scene
mai dure, însă de aceasta dată tot sper la un alt final pentru respectivul
personaj. De ceilalți, puteți spune că sunt rea, dar nu prea mă interesează
soarta lor. (ha, ha)
„Cât de mult se poate schimba o persoană! O persoană pe
care credeai că o cunoști, împreună cu care ai trăit atâta vreme și alături de
care ai împărtășit atât clipe bune, cât și clipe rele. E ciudat cum unele
prietenii, în loc să devină mai frumoase, se pierd în negura timpului și devin
simple amintiri, dar mai rău e când devin rivalități.”
În altă ordine de idei, „Blestemul zorilor” ne
aduce cu un pas mai aproape de Neamurile de vrăjitori și ne dă șansa de a-i
cunoaște fix așa cum sunt ei, cu bune și cu rele, calități și defecte, în
situații limită sau momente...mai normale. Intrăm cu ușurință în miezul
acțiunii iar apoi, când apele se mai calmează și avem falsa impresie că putem
respira ușurați și că nu o să mai avem de ce să ne temem, ei bine, exact atunci
se întâmplă o nefăcută și totul o ia de la capăt cu o și mai mare intensitate,
acțiunea explodează și nici nu îți dai seama cum e posibil ca totul să se
schimbe la 180º și constați că ești total nepregătit pentru iminentul final.
„Blestemul zorilor” ne oferă, așa cum am mai spus, multe momente definitorii
pentru persoanje, momnete care fac lucrurile și mai dificile, dușmani acolo
unde nu te-ai aștepta și prietenii care nu le-ai crede posibile, relații
neașteptate și excitante (da, da, tot ce-i interzis este râvnit, excitant și, de
cele mai multe ori, preferabil în detrimentul anostului, normalului) și chiar o
bună doză de elemente horror.
„Un moment nu am știut ce se petrece, apoi dintr-o dată
am auzit glasuri de lupi care urlau spre lună. Am înghețat, dar nu din cauza
frigului. Printre copaci am văzut zeci de ochi roșii cum se apropie încet. Abia
în momentul când le-am zărit colții albi mi-am dat seama cât de mult mă
îndepărtasem de conac și că dacă aș fi țipat acum cu siguranță nu m-ar fi auzit
nimeni din cauza muzicii.”
„Luna ieși dintre nori și l-am putut vedea în fața mea.
Am clipit de câteva ori în speranța că era o iluzie, căci nu îmi venea să cred
că era real. Părea a fi un lup, doar că mergea pe două picioare exact ca un om.
Întreg trupul îi era acoperit de blană cenușie, degetele de la mâini aveau
gheare lungi și ascuțite, iar de colți nu mai vorbesc. Am împietrit pe loc
numai când și i-a arătat.”
Așa cum v-am obișnuit, nu am să divulg nici de această
dată ceva care să aibă legătură cu acțiunea propriu-zisă, ba chiar sper că nu
am făcut prea mare caz la începutul recenziei de un anumit personaj, dar nu am
putut să mă abțin, a fost ceva destul de...neașteptat pentru mine și a trebuit
să mă descarc într-un fel.
Acestea fiind spuse, mulțumesc editurii Herg
Benet pentru carte și Laviniei pentru că a scris această
serie care, indiferent de ce se va întâmpla în volumul trei (sper că o să mai
fiu în stare să spun asta și după ce
o să aflu finalul), îmi va rămâne pentru multă, multă vreme în minte și în
suflet.
Eu zic pas mpentru moment. In timp poate :)
RăspundețiȘtergere