Recenzie: „Vrăjitorul Vântului” de Susan Dennard



Nu știam exact la ce anume să mă aștept când am început să citesc cele două volume ale seriei Tărâmul Vrăjitorilor. Aveam oarecare așteptări, cărțile fiind destul de apreciate la noi, așadar, influențată de entuziasmul cititorilor care au adorat lumea creată de Susan Dennard, am hotărât că trebuie neapărat să descopăr ce se ascunde în spatele minunatelor coperte ale celor două volume. Mi-nu-na-te ! Însă...



Cu tristețe spun, prima carte m-a dezamăgit într-o măsură destul de mare, dar noroc că am avut și cel de-al doilea volum care, acum, după lecturarea acestuia, pot să afirm că este unul mult mai reușit, mai bine închegat și mai incitant. Însă nu este un volum de nota zece (sau 5steluțe pe goodreads), nu din perspectiva mea. De ce spun asta? Am să încerc să explic în rândurile de mai jos.

Cartea este redată din perspectiva mai multor personaje și continuă povestea din primul volum. O poveste destul de alambicată, aș spune eu, o lume complexă și puțin cam dificil de urmărit. Iar asta îmi place foarte mult, m-am săturat de clișee și lumi în care totul este previzibil, însă ceva îi lipsește cu siguranță (și) acestei serii. Încă mă mai întreb ce anume – poate sunt de vină anumite personaje, ori poate autoarea nu a știut să pună în evidență punctele forte ale seriei. Rămâne de văzut pe parcurs, sigur am să mai rumeg ceva vreme la aceste lucruri.

„Întotdeauna. Întotdeauna se lăsa cu sânge pe oriunde se ducea Aeduan.”

Un lucru este cert, personajele au reușit să îmi atragă atenția. De departe,  preferatele mele sunt Iseult și Aeduan. Vrăjitoarea Firului și Vrăjitorul Sângelui. Două personaje a căror evoluție este extrem de vizibilă pe întreg parcursul cărții. Iseult și Aeduan din primul volum și chiar din primele 250 de pagini ale volumului de față nu sunt aceeași cu Iseult și Aeduan din ultimele capitole ale cărții. Evenimentele la care participă, trările care îi încearcă, demonii trecutului, propria lor natură și ororile la care asistă îi schimbă ireversibil, ajungând ca la final să nu se mai recunoască, să fie metamorfozați într-o cu totul altă ființă. Aceste lucruri nu sunt valabile doar pentru cei doi, ci cam pentru toate personajele seriei, cu excepția uneia: vrăjitoarei care dă numele primului volum al seriei, Safiya fon Hasstrel. Cel puțin în viziunea mea și din cauza modului în care autoarea a ales să o prezinte, Vrăjitoarea Adevărului mi-a lăsat impresia unui personaj care se vrea a fi memorabil, dar în realitate niciuna dintre acțiunile înfăptuite de către aceasta nu au scos-o în evidență și nici nu au urcat-o undeva mai sus în topul personajelor, cel puțin nu în ochii mei. Safiy dă dovadă de impulsivitate și superficialitate, iar diferențele dintre ea și sora ei de fir, Iseult, sunt lesne de observat. Vrăjitoarea Adevărului, din păcate, mi-a lăsat impresia unui personaj neexplorat în totalitate, prea puțin conturat și care nu transmite nimic. Sau prea puțin.

Un alt personaj care m-a surprins în mod plăcut este cel care împrumută numele volumului de față, Vrăjitorul Vântului. Deși nici acesta nu a reușit să mă cucerească în primul volum și nici în prima parte a continuării, Merik a demonstrat că își merită renumele  și că încă are multe lucruri de demonstrat. Încercările prin care trece, bătăliile pe care le poartă necontenit – atât cele interioare, care îl sfâșie de-a dreptul și îl face atât de orb în fața pericolelor reale, cât și cele exterioare, purtate cu armele și magia, îl schimbă de la o scenă la alta. Spre deosebire de primul volum, în care Merik era înconjurat de persoanele-i dragi alături de  care lupta cu râvnă, aproape dându-și viața,  pentru salvarea poporului său și a Nubrevnei, în acest volum tânărul vrăjitor este nevoit să se descurce aproape singur, având-o alături doar pe Cam, un personaj la fel de misterios și de greu încercat precum Merik.

„Merik rămăsese întotdeauna cu mâna goală, cu întunericul care săpase din ce în ce mai adânc. În curând, nu avea să mai rămână nimic pe dinlăuntrul lui, nimic de dat. Merik înțelegea asta acum. Ce știa el despre orașul asta? Ce știa el despre vizerii ori despre marinarii lui? Încercase – numai Noden știa cât încercase – să fie persoana de care poporul lui avea nevoie, însă răsplata îi fusese întotdeauna numai cenușă și colb.”

Iubirea, sau mai bine spus obsesia pentru soarta Nubrevnei, l-au făcut însă ușor de manipulat și rănit. Constată cu stupoare că s-a dedicat unui crez greșit, că și-a pus baza în cine nu merita încrederea sa și a disprețuit persoanele greșite. Durerea lui nu are margini, pierderile suferite măcinându-l pe interior. Prietenul și fratele său de fir este (aparent) mort, femeia față de care începea să aibă sentimente este pierdută, sora lui este o trădătoare iar ehipajul pe care îl conducea a devenit istorie. Relația cu Vivia, sora lui și posibila viitoare regină a Nubrevnei este una plină de suișuri și coborâșuri, cei doi fiind precum șoarecele și pisica: veșnic dușmani. Sau poate nu.

„Inundația avea să-i lovească în câteva secunde. Vântul, călduț și slab, însă în totalitate al său, se aduna în jurul lui Merik. Vivia își chemă și ea apele. Se uitau unul la celălalt. Doi Nihari Două magii. Un frate și o soră care nu se cunoscuseră niciodată, care nici măcar nu încercaseră să o facă.”



Regina Martsokului, Vaness pe numele ei, este un alt personaj pe care l-am admirat și a cărui evoluție am urmărit-o cu nerăbdare. O evoluție care, sincer, a întăziat să apară. Deși face parte dintre personajele care chiar au un cuvânt de spus în acesată serie, Vaness a fost deseori lăsată pe dinafară. Același lucru se aplică și în cazul Viviei, prințesa Nubrevnei și sora lui Merik. După Iseult și Aeduan, Vivia este personajul meu preferat. Un personaj extrem de ofertant, puternic și fragil în același timp, frumos și orgolios, lovit de suficiente rele încât să se poarte ca o adevărată ticăloasă, fiind însă, în adâncul inimii, sensibilă și iubitoare. Nu mai spun despre bruma de relație dintre Vivia și Stix, ofițerul secund al Viviei și Vrăjitoare a Apei. O relație care ar fi putut să fie dezvoltată, ofrindu-i cititorului ceva mai mult din trăirile, sentimentele și demonii interiori ai celor două.

„Iată deci, cine era ea în realitate. Era împărțită fix pe din două. O jumătate moștenise puterea tatălui ei și ambiția acestuia, cealaltă jumătate, inima miloasă și dragostea mamei ei pentru Nubrevna. În adâncul sufletului ei, era acum sigură de toate astea și știa exact ce avea de făcut. Venise momentul să fie ce acare trebuia să fi fost în tot acest timp.”

„Care era atuul tatălui ei? A, da ! înfricoșătorul zâmbet Nihar. Îl imită și ea ecu, aruncând un zâmbet spre masă. Vivia Nihar era o Vrăjitoare a Fluxului și încă una al naibii de puternică. Putea să-i înece pe toți numai cu gândul. Gata cu mersul pe vârfuri într-o încăpere, pe ideea că femeile nu trebuie să alerge. Să țipe. Să conducă. Și, mai presus de toate, gata cu afurisitele de regrete.”

Voiam mai mult de la serie. Voiam mai mult de la personaje, pe care le-am plăcut foarte, foarte mult și sunt atât de ofertante și de originale. Însă, prea puțin scoase la suprafață, prea puțin dezvoltate. Mi-aș fi dorit să le cunosc mai mai mult, pe fiecare în parte. Deși fiecare dintre ele au avut partea lor de prezentare, capitolele fiind redate din perspectiva personajelor, acțiunea mult prea rapidă nu a permis cititorului să cunoască îndeaproape caracterul fiecărui personaj, iar autoarea nu a permis personajelor să se desfășoare în totalitate, cu tot ce presupune acest lucru: sentimente și neliniște, demonii trecutului, suferințe și năzuințe, orgolii și inimi frânte.

„Era și așa destul de greu să privești în adâncul Vidului, dar ce faci atunci când Vidul îți întoarce privirea?”

Ultimele 100 de pagini sunt epice. Adrenalina și magia țâșnesc din fiecare cuvânt, din fiecare propoziție, din fiecare capitol. Magie pură, bătălii sângeroase purtate cu pumnii, cu săbiile și cu un strop (ceva mai mult, ce-i drept) de magie. Trădări și promisiuni deșarte, prietenii reînnoite sau desfăcute, relații primejdioase și imposibile, pirați și vrăjitoare, ape tulburi și sânge. Acestea sunt principalele ingrediente cu care ne servește (sau să spun lovește?) autoarea, atrăgându-ne pe noi, cei mai curajoși cititori, în fantastica și încântătoarea lume a vrăjitorilor. Pe Tărâmul Vrăjitorilor, acolo unde orice este posibil. Pe tărâmul celor vejnic neînfricați și neliniștiți. Pe tărâmul în care doar cei cu adevărat curajoși supraviețuiesc întunericului.

„Mhe varujta. Încrede-te în mine ca și cum sufletul meu ar fi al tău.”


Multumesc editurii Nemira pentru oferirea acestui exemplar spre recenzare. 

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu