la martie 15, 2017

Recenzie: „Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu

martie 15, 2017 6 Comments Edit

Amalgam de sentimente, reflecții, filozofări și dureri. O stare care cu greu poate fi descrisă în cuvinte, miliarde de întrebări și o puternică dorință de a lua de la capăt lectura sau de a mai citi ceva asemănător. Cam acestea sunt primele mele cuvinte de după lecturarea acestei cărți de o stranietate și frumusețe copleșitoare. O carte care, la fel cum am spus și despre Malad, cartea de debut a lui Alexandru Voicescu, nu trebuie citită doar o singură dată, apoi pusă frumos în bibliotecă și admirată. Nu, ea trebuie parcursă de mai multe ori și eventual în momente și la vârste diferite, pentru a înțelege pe deplin ce a vrut autorul să transmită. Și pentru că, reluând-o în etape diferite ale vieții, va fi ca și cum v-ați reîntâlni cu o veche cunoștință, care va împărtăși cu voi, iar și iar, misterele ce stau la baza complexității umane, dezvăluindu-vă fragilitatea psihicului uman, dar și imensa putere a acestuia, secretele iubirii și apartenenței, tragismul destinului, efemeritatea dar și repetitivitatea vieții, puterea sinelui, pierderea și regăsirea acestuia, cât și adevărata putere a iubirii, a sufletului și a morții.

Alexandru Voicescu nu se dezice și, la fel ca și în Malad, și în cea de-a doua carte a lui prezintă întâmplări stranii, ciudate și aparent fără sens, greu de închipuit și greu de digerat, cu personaje prinse între trecut și prezent, între două lumi distincte, caracterizate de un zbucium interior profund, experimentând mai multe stări deodată, obsedate de marile catalizatoare ale vieții, dacă le pot numi așa, iubirea și moartea.

Cartea ascunde înăuntrul ei o poveste emoționantă și răvășitoare, care transcede timpul și spațiul, o poveste redată pe mai multe planuri – cel prezent, în Norvegia zilelor noastre, și cel trecut – Franța anului 1931.

Gérard, profesor de istorie a artei, se retrage în îndepărtata Norvegie, pentru a încerca să redobândească un oarecare echilibru emoțional după tragedia suferită – moartea soției sale. Însă liniștea se lasă așteptată, iar dorința lui de a trece în neființă este din ce în ce mai pregnantă, dar pusă în același timp în antiteză cu dorința de a păstra cât mai vie amintirea ființei mult iubite, căci „cum putea să moară dacă ea ar fi murit complet odată cu el? Era de datoria lui să trăiască și să o păstreze vie. Să moară era ceva mult prea definitiv, iar lui îi era teamă. Nu putea să o omoare. Nu din nou.” Toate încercările lui de sinucidere sunt sortite eșecului, de parcă destinul complotează împotriva lui, pregătindu-i o altă cale pe care să o urmeze. Lucru nu foarte departe de adevăr.

Adâncit în reverii, Gérard se accidentează destul de grav, dar este salvat la timp de Fata, una dintre studentele Colegiului Angello, o școală de fotomodele a cărei deviză este Sine Anima (în latină, fără viață, dacă nu mă înșel). Un Colegiu straniu, pierdut printre fiordurile Norvegiei, fără ferestre, cu lumini infinite, albe, orbitoare, mai albe chiar și decât toată acea lumină permanentă din nopțile polare, când soarele nu apune, un Colegiu în care timpul se scurge diferit, extrem de lent, în care eleve sunt cele mai frumoase fete, instruite în arta modellingului de către profesori de sex masculin, precum Directorul și Psihologul, un cuplu excentric și boem, cu idei revoluționare și atipice, ei fiind de părere că modelele – fetele, au o importanță deloc semnificativă comparativ cu hainele pe care acestea trebuie să le poarte. Însă atât elevele cât și profesorii nu sunt ceea ce par la prima vedere. Existența unui Studio animat, care păstrează un secret în interiorul pereților săi, acolo unde au loc ședințe foto - Cure periodice la care fetele trebuie să participe negreșit, pentru a înlătura Coșmarurile, adâncește și mai mult misterul. Ce se ascunde de fapt între pereții școlii, care sunt intențiile profesorilor, ale ciudatului intendent și ale fotografului orb – „Cel mai ciudat fotograf posibil, un fotograf fără ochi care să vadă.”, alte două personaje de o importanță covârșitoare pentru poveste, și în ce fel de loc a fost dus Gérard, dar mai ales cu ce scop, toate acestea sunt întrebări care vă vor sâcâi pe parcursul romanului și ale căror răspunsuri se vor lăsa așteptate până la ultima pagină. Atunci, după ultima frază citită, puteți spune că ați înțeles cartea. Dar...poate că nu pe deplin, deoarece, așa cum am spus, ea trebuie citită de mai multe ori pentru a-i descifra misterul.

„Era responsabilă pentru soarta lui, ea îl găsise, iar el era al ei, de acum încolo.”

„O parte din sufletul întunecat pe care fiecare îl purtăm permanent cu noi, o parte din gândurile negre care se abat inevitabil asupra oricui, ceva intim rămânea închis între pereții acelei camere și în mijlocul peliculei color sau al cardului de memorie al aparatului.”

Fata este un personaj atipic și misterios, înăuntrul căreia se regăsesc, puse în antiteză, atât sensibilitatea și gingășia tinereții, cât și invincibilitatea și puterea interioară unei persoane care a pierdut ceva, care este incompletă, care tânjește după propriul sine și după jumătatea ei...negăsită până atunci sau poate pierdută cândva, odată...în altă viață. Este o luptătoare care își ascunde secretele cu mare atenție, își creează propriul refugiu, un spațiu care să nu fie invadat de nimeni și își repetă cu convingere o mantră menită să o facă mai puternică, de neatins în fața durerilor.

„Însă putea suporta, era puternică, mai era loc. Am voința unei pietre. Sunt piatra. Pietrele nu simt, pietrele nu vorbesc, pietrele nu au dureri.”

„Sunt o piatră, o piatră care simte ceea ce este și care nu se mișcă în bătaia niciunei tornade. Sunt o piatră de gheață și nimic nu mă poate sparge.”

„Acesta era secretul ei simțea diferit față de ceilalți, simțea când nu ar fi trebuit să mai simtă dincolo de Coșmaruri și de Reminiscențele lor.”

Gérard este prins în propria buclă, un om sfâșiat de durerea pierderii soției și aproape înfrânt de copleșitoarea experiență trăită în îndepărtata Norvegie, înăuntrul Colegiului.

„Vocea ei fusese aproape dintotdeauna în propria lui voce, nu avea cum să uite acea voce care era a lui, până la urmă, care îi stătea cuminte pe inimă, cunoscută, recunoscută din orice, de oriunde, independentă de lumea cealaltă, de niște ceilalți care nu erau ei, ci restul de ceilalți. Fuseseră doi. Acum era unul. Vocea lui nu exista. Murise. Și era obligat să tacă.”

Întâlnirea dintre Fată și Străin nu este întâmplătoare, iar relația lor, copleșitoare, dramatică.

„Știa că este Străinul, că l-a găsit, îi simțea întreaga ființă la fel de clar cum își simțea propria ei sfâșiere, respira prin el, atingea firele de iarbă joasă prin el, gândea prin gândurile lui. Era acolo, înăuntrul lui, simțire și tremur, laolaltă, amândoi.”

„Acea fată i se destăinuia, așa, adormind în mijlocul lizierei pădurii, fără să fie nevoie de vorbe și gesturi. Fata îi spunea că există, că este reală și că nu trebuie să o uite. Că trebuie să o ajute și protejeze.”

Cea de-a doua parte a romanului ne transpune în Franța anului 1931, acolo unde Gérard, un tânăr pictor, este obsedat de un Album cu 40 de chipuri, din care ultimul lipsește. Alături de prietenul său Jean Pierre, acesta vrea să descopere pe cine întruchipează chipul lipsă și să redea cât mai fidel detaliile Albumului într-o nouă capodoperă inspirată după acesta. Tot aici, o tânără săracă pe nume Môme (fata, în franceză), este înzestrată cu o putere care-i schimbă viața în mod continuu – ea poate vedea înăuntrul unei ființe și poate simți sentimentele unei persoane imediat ce atinge un obiect al acesteia. Puterea de care dispune o ajută să supraviețuiască de pe o zi pe alta, dar îi și pune viața în pericol.

„Ea, luptându-se cu tenebrele fiecărui om pe lângă care trecea, siluită de neșansa de a simți prea intens și fără oprire, ea, un copil pierdut în mijlocul unui carusel din care nu se puta da jos niciodată, rotindu-se la infinit. Mome. Mi se spune Mome, și cât adevăr în acest nume ! Pentru că eu, cea adevărată, am murit demult, iar la suprafață nu a mai rămas decât copila pierdută în lume.”

Felul în care cele două lumi se întrepătrund și legătura care există între personaje este incredibilă. Fata de la nord de ziuă, prin temele explorate și personajele întruchipate, este o îmbinare perfectă a două capodopere ale vremii – cartea Portretul lui Dorian Grey ( de unde împrumută condiția și obsesiile artistului, însuflețirea picturilor și a fotografiilor, pierderea sufletului, tinerețea și frumusețea modelelor), și filmul biografic al marii cântărețe franceze Edith Piaf – cunoscută și sub porecla de La Môme, La vie en rose, de unde s-a inspirat cu numele a trei personaje.

Cartea se citește foarte repede, datorită paginilor nu foarte numeroase și poveștii care prinde cititorul în mreje și nu îi mai dă drumul, dar complexitatea ei necesită o atenție deosebită la detalii. Nu de puține ori am fost tentată să dau paginile mai repede, pentru a ieși din păienjenișul de cuvinte abil creat de către autor, dar m-am trezit de fapt recitind anumite pasaje, pentru că simțeam că îmi scapă ceva. Ceva important, crucial, ceva ce odată pierdut nu aș mai fi putut regăsi, esența poveștii, dezlegarea misterului. În cărțile autorului orice este posibil, dar nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

Fata de la nord de ziuă este o peregrinare spre cele mai luminoase dar și cele mai întunecate cotloane ale sufletului și minții uman/e, o călătorie inițiatică, aș putea spune, pe parcursul căreia cititorul, alături de personaje, va descoperi importanța destinului, a regăsirii și a iubirii, dar și lipsa sensului vieții, greutatea lăsată în urmă de moartea celui drag, nebunia minții umane. Este o carte care te dă peste cap, îți răscolește sentimentele și te face să crezi că, uneori, în viață, chiar și când ești înconjurat de cele mai negre gânduri și nu poți distinge nici măcar o fărâmă de lumină în toată marea de întuneric în care începi să te scufunzi, chiar și atunci, este posibil să fi salvat la timp pentru a mai crede în umanitate și în iubirea adevărată.

„Cu toții suntem niște cifre ale unui zar cu fețe pe care nu le putem vedea altfel decât atunci când se rostogolesc împreună cu noi.”

„Nu ai impresia uneori că cineva, ceva, își bate efectiv joc de noi, încâlcindu-ne destinele și aruncându-ne în mijlocul unei lumi fără sens? Nu? Ciudat...Eu da.”

Cartea poate fi comandată de aici.

Recenzie: „Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu

Share this:

CONVERSATION

6 comentarii: