Recenzie "Al patrulea..." de Kjell Ola Dahl

Norvegia. Un raid de rutină al poliției. O femeie misterioasă cu ochi de safir. Un jaf care se termină cu o crimă. O bandă de hoți, un colecționar de artă, o sinucidere suspectă. Maestrul picturii italiene renascentiste, Giovanni Bellini. O poveste de dragoste obsedantă. O înscenare bine pusă la punct și un rol jucat cu măestrie. Toate aceste ingrediente fac obiectul unui roman polițist intens și captivant, care te (a)trage de la primele pagini în mrejele dragostei și a misterului, ca mai apoi să te arunce cu putere în periculoasa lume interlopă, unde crimele și motivele pentru care acestea sunt înfăptuite sunt uneori două lucruri total diferite.

Acompaniat de Chris Rea, mergând pe Drumul spre Iad, alteori alături de Mana sau Simple Minds, inspectorul Frank Frolich, prins într-o intrigă țesută cu fir alb sângeriu, trebuie să-și păstreze luciditatea pentru a deosebi dragostea de manipulare și vinovatul de nevinovat, fiind nevoit să înceapă lupta contra cronometru în care miza este salvarea propriei vieți....dar mai ales a propriului său suflet.


„nu uit pe nimeni
durerea trece și ea
peste un ram trosnind
nu uit pe nimeni
dacă te sărut”

Alert, intens și acaparator, „Al patrulea..” este mai mult decât un simplu roman polițist, personajele și întâmplările prin care acestea trec reamintindu-ne înca o dată cât de fragili, influențabili și predispuși la greșeli putem deveni în fața unei persoane ce posedă reale abilități de manipulare, care ne subjugă mental și sentimental, legându-ne frumos la ochi cu un văl de incertitudini, plăcere oarbă și fine contradicții. În fața acestor persoane noi nu reprezentăm decât  simpli pioni ce pot fi mutați cu ușurință după bunul plac în jocul lor meschin.

Singurul minus pe care îl prezintă romanul scris de Kjell Ola Dahl îl constituie faptul că, pe alocuri, romanul este destul de previzibil, iar aici mă refer strict la prezența unui anumit personaj ce poate fi numit cu ușurință catalizatorul tuturor întâmplărilor ce au loc de-a lungul cărții. Niciodată o carte polițistă nu trebuie sa fie previzibilă, dar în acest caz, autorul a reușit (într-o mică măsură, recunosc) să-mi insulte capacitatea detectivistică. După câteva capitole deja intuiam cine este a patra persoană. Partea straniu de frumoasă e că n-am reușit să-mi dau seama de motivele acesteia și cum reușea ea să-i joace după bunul plac pe toți cei implicați–  din partea mea, Kjell, ai un mare plus pentru asta!  În ciuda faptului că povestea este puțin trasă de păr și pe alocuri te face să te întrebi unde este logica în tot ceea ce se petrece, personajul în cauză a reușit să-i dea cărții acel “je–ne-sais-quoi” care a schimbat într-un mod dramatic tot cursul evenimentelor.

 All in all, întreaga acțiune, Elisabeth Faremo (căci despre ea este vorba) - misterioasa femeie cu păr lung de culoarea penei corbului, ochi de un albastru straniu și tatuaj la fel de enigmatic ca și propriile-i acțiuni și finalul deschis și interpretabil (la care eu am propria mea versiune care mai mult ca sigur este cea mai plauzibilă) au reușit să mă facă să iubesc această carte.

„Singurul lucru bun pe care îl poți spune despre trecut e că a trecut.”

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu