Recenzie "Al patrulea..." de Kjell Ola Dahl
Norvegia. Un raid de rutină al poliției. O femeie
misterioasă cu ochi de safir. Un jaf care se termină cu o crimă. O bandă de
hoți, un colecționar de artă, o sinucidere suspectă. Maestrul picturii italiene
renascentiste, Giovanni Bellini. O poveste de dragoste obsedantă. O înscenare
bine pusă la punct și un rol jucat cu măestrie. Toate aceste ingrediente fac
obiectul unui roman polițist intens și captivant, care te (a)trage de la
primele pagini în mrejele dragostei și a misterului, ca mai apoi să te arunce
cu putere în periculoasa lume interlopă, unde crimele și motivele pentru care
acestea sunt înfăptuite sunt uneori două lucruri total diferite.
Acompaniat de Chris Rea, mergând pe Drumul spre Iad,
alteori alături de Mana sau Simple Minds, inspectorul Frank Frolich, prins într-o intrigă țesută cu fir alb sângeriu, trebuie să-și păstreze
luciditatea pentru a deosebi dragostea de manipulare și vinovatul de nevinovat, fiind nevoit să înceapă lupta contra cronometru în care miza este salvarea propriei
vieți....dar mai ales a propriului său suflet.
„nu uit pe nimeni
durerea trece și ea
peste un ram trosnind
nu uit pe nimeni
dacă te sărut”
Alert, intens și acaparator, „Al patrulea..” este mai
mult decât un simplu roman polițist, personajele și întâmplările prin care
acestea trec reamintindu-ne înca o dată cât de fragili, influențabili și
predispuși la greșeli putem deveni în fața unei persoane ce posedă reale
abilități de manipulare, care ne subjugă mental și sentimental, legându-ne
frumos la ochi cu un văl de incertitudini, plăcere oarbă și fine contradicții.
În fața acestor persoane noi nu reprezentăm decât simpli pioni ce pot fi mutați cu ușurință
după bunul plac în jocul lor meschin.
Singurul minus pe care îl prezintă romanul scris de Kjell Ola Dahl îl constituie faptul că, pe alocuri, romanul este destul de
previzibil, iar aici mă refer strict la prezența unui anumit personaj ce poate
fi numit cu ușurință catalizatorul tuturor întâmplărilor ce au loc de-a lungul
cărții. Niciodată o carte polițistă nu trebuie sa fie previzibilă, dar în acest
caz, autorul a reușit (într-o mică măsură, recunosc) să-mi insulte capacitatea
detectivistică. După câteva capitole deja intuiam cine este a patra persoană.
Partea straniu de frumoasă e că n-am reușit să-mi dau seama de motivele
acesteia și cum reușea ea să-i joace după bunul plac pe toți cei implicați– din partea mea, Kjell, ai un mare plus pentru
asta! În ciuda faptului că povestea este puțin trasă
de păr și pe alocuri te face să te întrebi unde este logica în tot ceea ce se
petrece, personajul în cauză a reușit să-i dea cărții acel “je–ne-sais-quoi”
care a schimbat într-un mod dramatic tot cursul evenimentelor.
„Singurul lucru bun pe care îl poți spune despre trecut e că a trecut.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu