Citate #2 "Între cer și pământ" de Jon Kalman Stefansson
Cum ieri v-am prezentat recenzia unei cărți deosebite, a cărei poveste nu
am să o uit prea curând și care m-a făcut să vreau să o recitesc pe dată ce am
terminat de lecturat si ultima pagină, astăzi, mai precis în această seară, am
decis să vă las și câteva citate preferate pe care le-am notat special pentru
voi, dar și pentru mine - recunosc, sunt egoistă -, pentru a le reciti atunci
când mi-e dor să rememorez anumite pasaje din poveste.
De această dată mi-a fost puțin mai dificil să aleg doar câteva paragrafe,
"Între cer și pământ" fiind o carte în care cuvintele prind viață mai
mult decât în oricare alte cărți pe care le-am citit până acum, este o carte
plină de învățăminte și bogății sufletești.
Autorul isalndez a trecut cu siguranță pe lista mea de scriitori preferați
și ar trebui încercat de cât mai mulți cititori, poveștile și întâmplările
imaginate de el fiind adevărate capodopere literare ce redau fidel lupta pentru
supraviețuire a locuitorilor din Islanda, dar și frumusețea vieții acestora,
chiar dacă este o viață simplă și puternic încercată.
Acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută și pe data viitoare !
“Inima e mușchiul care
pompează sânge, în ea locuiesc suferința, singurătatea și bucuria, inima e
singurul mușchi în stare să ne alunge somnul. În ea locuiește și indoiala:
ne-om întoarce oare teferi, o mușca peștele azi, poate mă iubește și ea, are să
străbată el toată calea ca să-mi spună vorbele acelea, singurele de preț.”
“Un trup viu e ceva cu totul extraordinar. Dar din clipa
când inima încetează să mai bată și sângele nu mai trece prin ea, din clipa
când amintirile și gândurile nu ma țâșnesc, strălucitoare ca fulgerele, sub
țeastă, atunci trupul nu mai are nimic în el, atunci se preface în ceva despre
care nu ne mai vine să vorbim.”
„ Cerul n-a avut nevoie vreodată să
explice ceva, el n-are altă treabă decât să se odihnească deasupra capetelor noastre,
deasupra vieților noastre, și-apoi e așa de departe, n-avem să-l atingem
vreodată, și dacă ne-am cocoța pe acoperișul casei ori pe acoperișul muntelui,
ne chinuim să-l atingem cu vorbele sau cu cine știe ce invenții și mijloace de
transport.”
“A fost odată ca niciodată o femeie care scria scrisori
despre Lună, a fost odată ca niciodată o fetiță tare mândră că avea doi frați
mai mari, a fost odată ca niciodată un om căruia îi puteai povesti despre orice
și care îți poveste la rându-i despre orice; de-acum au murit cu
toții, n-a mai rămas decât Luna, care nu-i altceva decât o stâncă în cer, un
bolovan nesimțitor pe care asteroizii îl lovesc la întâmplare.”
“Unii oameni au nevoie de mult timp până să găsească un
loc în care vorbele astea, ținutul meu, acasă, să se scuture de lanțurile
limbajului și sunt din ce în ce mai mulți care mor înainte de a-l fi
descoperit.”
“Vântul urlă dintre culmile munților și deșiră întinderea
mării, apa sărată se năpustește înspumată peste case, umple scobiturile din
stânci. Când se mai potolește urgia, mai bine zis când putem să scoatem nasul
din casă fără să murim , vedem că ulițele sunt acoperite de alge, ca și cum
mare ar fi strănutat peste noi. Și de
fiecare dată se face liniște la loc, fulgii din aripile de înger cad iar
legănându-se încetișor, noi stăm pe pljă și ascultăm cum se sparg de țărm
valurile, domol și clipocind, clocotul de adineaori s-a stins, sângele se
liniștește și el în vine, marea e îmbietoare, ne cheamă spre ea și noi am vrea,
cum să nu, să mergem să ne odihnim în apele ei, să ne legene și noi să adormim,
eiderul plutește țipând în văzduh și în clipele acelea nu mai e așa de dureros
să te gândești la sufletele celor pe care i-a luat marea.”
“Dar realitatea nu te lasă să te duci prea departe, nu-i
scapi mai mult de o clipă din mână, ea stăpânește și vii, și morții, așa că
până la urmă să faci din realitate un loc mai bun e ca la izbăvirea sufletului,
te duci în rai ori în iad.”
„Deschide ochii din nou. Bardur e mort și totul se face iar rece.
Se întâmplă că viața asta n-are nici o fărâmă de milă în ea.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu