Recenzie "Alex" de Pierre Lemaitre
„
Alex își soarbe cafeaua. Concesie unică, rafinat dozată: o privire pe care i-o
dăruiește la plecare. O simplă privire. Alex știe să o facă la perfecție. O
privire fugară, dar care îi provoacă o emoție dureroasă observând ochii lui plini
de dorință, ceva i se zvârcolește în pântece, ca promisiunea unei tristeți.
Alex nu traduce niciodată ceea ce simte în cuvinte, în cuvinte adevărate, când
e vorba de viața ei, ca,de pildă, în seara asta. “
Seducătoare, misterioasă și inteligentă, Alex , în vârstă
de 30 de ani, duce o viață aparent simplă, până în momentul în care este
urmărită și răpită de un bărbat necunoscut.
Fermecătoare, solitară și imprevizibilă, Alex este
imaginea pură a unui contrast izbitor între nesiguranță și seducție,
vulnerabilitate și putere. Pusă în fața unei situații disperate, răpită și
bătută fără milă, tânăra înceracă să supraviețuiască unei sechestrări
neașteptate și să facă față unor condiții de captivitate inumane ce depășesc
orice imaginație.
Acțiunea cărții alternează de la un capitol la altul,
autorul făcându-ne părtași la suferințele și strădaniile victimei, care
înceracă să citească dincolo de tăcerea înnebunitoare a torționarului ei, dar, “dacă mintea nu i-ar fi atât de
amorțită, poate că ar afla răspunsul, dar așa gândurile i s-au transformat în
niște imagini încremenite, asemenea unor fotografii în care nimic nu se mișcă” și eforturile întreprinse de impunătorul comandant Camille
Verhoeven, care în ciuda staturii sale (sau poate datorită acesteia?) de un
metru patruzeci și cinci știe să se facă respectat, Comsiarul Le Guen și
ajutoarele Louis, „gaborul de la Criminalistică”, ce posedă un nivel de cultură
peste media colegilor săi și Armand, mereu dedicat muncii sale, dar „a cărei existență este pusă sub semnul
economiei”. Aceștia, firi diferite și cu povești de viață marcante, fac tot
posibilul pentru a da de capăt cazului, însă totul ia o turnură neașteptată
atunci când răpitorul moare fără a
divulga locul în care se află prizoniera, iar aceasta, după mai multe zile în
care luptă închisă într-o cuscă, lăsată drept hrană șobolanilor, dispare subit
atunci când într-un final poliția ajunge la locul faptei.
„Vântul aduce peste ea stropii înghețați ai ploii. Nu mai plânge, doar tremură. Se gîndea la moarte ca la o eliberare, dar perspectiva mușcăturilor de șobolan , ideea de a fi devorată..
Câte
zile de hrană să însemne oare un corp omenesc pentru o duzină de șobolani?”
Pe măsură ce ancheta avansează și noi persoanje din
trecutul răpitorului și a victimei deopotrivă își fac apariția, Camille, Louis
și Armand se văd nevoiți să se confrunte cu o realitate șocantă și o intrigă
țesută cu fir alb, secrete bine păstrate și o realitate macabră ieșind la
lumină.
Lemaitre reușește să creeze un thriller palpitant, o cursă
nebunească ce se dă între viață și moarte, supraviețuire și agonie, nebunie și
răzbunare.
Personajele nu par ceea ce sunt, victimele pot trece
foarte ușor în călăi, iar vinovații în victime, stările la care au fost supuse
și viața pe care au fost nevoite să o înfrunte lăsând în urmă amprente
puternice, aprige și un instinct nestăvilit de răzbunare și supraviețuire.
„Plânge
și râde fiindcă nu mai știe dacă îi este rușine că mai e vie sau e nefericită
că tot Alex a rămas.”
Cine este cu adevărat Alex, frumoasa captivă și unde
dispare ea fără urmă? Cine sunt persoanjele din trecutul ei și ce rol au jucat
acestea în viața tinerei? Va reuși Verhoeven să treacă peste răpirea și moartea
soției sale, Irene, pentru a ajuta la rezolvarea cazului? Oare se va face
dreptate iar adevărul va ieși la lumină? Răspunsurile le veți afla numai citind
volumul doi din seria Verhoeven, „Alex”
„Eeei,
adevărul și iar adevărul...Domnule comandant, cine poate spune ce e adevărat și
ce nu? Pentru noi, esențială este justiția, nu adevărul. Nu-i așa?”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu