Recenzie "Alex" de Pierre Lemaitre

„ Alex își soarbe cafeaua. Concesie unică, rafinat dozată: o privire pe care i-o dăruiește la plecare. O simplă privire. Alex știe să o facă la perfecție. O privire fugară, dar care îi provoacă o emoție dureroasă observând ochii lui plini de dorință, ceva i se zvârcolește în pântece, ca promisiunea unei tristeți. Alex nu traduce niciodată ceea ce simte în cuvinte, în cuvinte adevărate, când e vorba de viața ei, ca,de pildă, în seara asta.

Seducătoare, misterioasă și inteligentă, Alex , în vârstă de 30 de ani, duce o viață aparent simplă, până în momentul în care este urmărită și răpită de un bărbat necunoscut.

Fermecătoare, solitară și imprevizibilă, Alex este imaginea pură a unui contrast izbitor între nesiguranță și seducție, vulnerabilitate și putere. Pusă în fața unei situații disperate, răpită și bătută fără milă, tânăra înceracă să supraviețuiască unei sechestrări neașteptate și să facă față unor condiții de captivitate inumane ce depășesc orice imaginație. 

Acțiunea cărții alternează de la un capitol la altul, autorul făcându-ne părtași la  suferințele și strădaniile victimei, care înceracă să citească dincolo de tăcerea înnebunitoare a torționarului ei, dar, “dacă mintea nu i-ar fi atât de amorțită, poate că ar afla răspunsul, dar așa gândurile i s-au transformat în niște imagini încremenite, asemenea unor fotografii în care nimic nu se mișcă” și eforturile întreprinse de impunătorul comandant Camille Verhoeven, care în ciuda staturii sale (sau poate datorită acesteia?) de un metru patruzeci și cinci știe să se facă respectat, Comsiarul Le Guen și ajutoarele Louis, „gaborul de la Criminalistică”, ce posedă un nivel de cultură peste media colegilor săi și Armand, mereu dedicat muncii sale, dar „a cărei existență este pusă sub semnul economiei”. Aceștia, firi diferite și cu povești de viață marcante, fac tot posibilul pentru a da de capăt cazului, însă totul ia o turnură neașteptată atunci  când răpitorul moare fără a divulga locul în care se află prizoniera, iar aceasta, după mai multe zile în care luptă închisă într-o cuscă, lăsată drept hrană șobolanilor, dispare subit atunci când într-un final poliția ajunge la locul faptei. 


„Vântul aduce peste ea stropii înghețați ai ploii. Nu mai plânge, doar tremură. Se gîndea la moarte ca la o eliberare, dar perspectiva mușcăturilor de șobolan , ideea de a fi devorată..
Câte zile de hrană să însemne oare un corp omenesc pentru o duzină de șobolani?”

Pe măsură ce ancheta avansează și noi persoanje din trecutul răpitorului și a victimei deopotrivă își fac apariția, Camille, Louis și Armand se văd nevoiți să se confrunte cu o realitate șocantă și o intrigă țesută cu fir alb, secrete bine păstrate și o realitate macabră ieșind la lumină.

Lemaitre reușește să creeze un thriller palpitant, o cursă nebunească ce se dă între viață și moarte, supraviețuire și agonie, nebunie și răzbunare.

Personajele nu par ceea ce sunt, victimele pot trece foarte ușor în călăi, iar vinovații în victime, stările la care au fost supuse și viața pe care au fost nevoite să o înfrunte lăsând în urmă amprente puternice, aprige și un instinct nestăvilit de răzbunare și supraviețuire.

„Plânge și râde fiindcă nu mai știe dacă îi este rușine că mai e vie sau e nefericită că tot Alex a rămas.”

Cine este cu adevărat Alex, frumoasa captivă și unde dispare ea fără urmă? Cine sunt persoanjele din trecutul ei și ce rol au jucat acestea în viața tinerei? Va reuși Verhoeven să treacă peste răpirea și moartea soției sale, Irene, pentru a ajuta la rezolvarea cazului? Oare se va face dreptate iar adevărul va ieși la lumină? Răspunsurile le veți afla numai citind volumul doi din seria Verhoeven, „Alex”

„Eeei, adevărul și iar adevărul...Domnule comandant, cine poate spune ce e adevărat și ce nu? Pentru noi, esențială este justiția, nu adevărul. Nu-i așa?

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu