Recenzie "Trenul orfanilor" de Christina Baker Kline
Atracția mea pentru romanele de ficțiune, dar care au în spate
o poveste inspirată din fapte reale petrecute în trecut, m-a convins să
lecturez cartea scriitoarei Christina Baker Kline.
Descrierea cărții face referire la amploarea trenurilor
care transportau orfani de pe Coasta de Est a SUA spre Midwest între anii 1854
și 1929 spre a fi luați în adopție de către cupluri doritoare de a-și întregi
familia, sau, de cele mai multe ori, de către familii modeste sau chiar în
pragul sărăciei lucie, care necesitau mână de muncă la țară. M-am convins pe
dată că ceea ce țin în față constituie fără îndoială nu numai o poveste
impresionantă, ci o adevărată lecție de viață.
„Atâția copii trimiși cu trenul spre Vestul mijlociu –
adunați de pe străzile din New York ca niște gunoaie, ca niște deșeuri strânse
pe o șalupă, spre a fi trimise cât mai departe cu putință, unde nu le mai poți
vedea.
Și, oricum, cum poți să vorești despre faptul că ai
pierdut totul?”
Așa cum am putut afla din mulțumirile autoarei de la
finalul cărții, Trenul orfanilor
este rezultatul unei lungi perioade de documentare și a călătoriilor întreprinse în Irlanda,
Minnesota, New York și Kansas, ceea ce conferă veridicitate poveștii de față.
Christina a mai avut posibiltatea de a discuta față în față cu câțiva dintre
puținii supraviețuitori care au călătorit cu trenurile menționate mai sus. Așadar,
nu aveam decât să sper la o carte cu adevărat bună.
Trecutul se îmbină perfect cu prezentul, acțiunea cărții
alternând într-un mod deosebit, povestea bătrânei de nouăzeci și unu de ani,
Niamh/Vivian, orfană de la vărsta de nouă ani și victimă a unui sistem bolnav
care distrugea copilăria și viața atâtor tineri se intersectează cu povestea
adolescentei rebele Molly, a cărei viață de orfană nu i-a adus nimic bun –
așadar, în ciuda trecerii timpului, nu putem vorbi de o îmbunătățire notabilă a
sistemului; chiar
daca nu mai au loc atât de multe nedreptăți pe față, principiile au rămas cam
aceleași - , tânără care, în ciuda măștii dure de fată goth pe care o afișează,
cel mai mult își dorește un acoperiș deasupra capului și o familie
înțelegătoare.
„Simt cum mă retrag într-un loc din adâncul ființei mele.
E o copilărie jalnică, să știi că nimeni nu te iubește și nimeni n-are grijă de
tine, să fii întotdeauna pe dinafară și să te uiți la cei dinăuntru (...). Așa
că învăț să mă prefac, să zâmbesc și să dau din cap, să exprim o empatie pe
care n-o simt.”
Cu toate că trecerea timpului și diferența mare de vărstă
dintre cele două protagonsite ar fi putut să constituie un impediment în
relaționarea dintre acestea, viața de orfan și momentele grele la care au fost
supuse le apropie pe Vivian și Molly, fiecare regăsindu-se în povestea
celeilalte.
„N-a încercat niciodată să afle ce s-a întâmplat cu
familia ei – cu mama ei sau cu rudele rămase în Irlanda. Dar, după cum începe
să înțeleagă Molly ascultând casetele, Vivian a revenit neîncetat la ideea că
oamenii importanți din viața noastră rîmân pe lângă noi, ne bântuie în timpul
activităților de zi cu zi. Ne însoțesc când mergem la cumpărături, când dăm
colțul străzii, când stăm de vorbă cu un prieten. Se înalță precum aburul din
asfalt și, când pășim, ne pătrund prin tălpi.’
Pierderea persoanelor dragi, lipsurile pe care au fost
nevoite să le îndure, decăderea la care au fost supuse le face neînțelese față
de cei din jur, aruncate dintr-un loc în altul doar pentru a suferi mai mult și
pentru a înțelege că, de fapt, ele sunt sortite a fi singure pentru tot restul
vieții și că, pe măsură ce se atașează de anumite persoane din viața lor,
suferința este tot mai mare.
În ciuda acestor lucruri, puterea de a trece peste
loviturile vieții este nestrămutată și atât Vivian cât și Molly dobândesc în
fnal, dacă nu fericirea, măcar o anumită înțelepciune și liniște sufletească.
„M-am simțit atât
de singură în decursul acestei călătorii, ruptă cu totul de trecut. Oricât aș
încerca, întotdeauna mă voi simți ciudată, străină. Și acum am dat peste cineva
ca mine, care nu-și găsește locul, pe cineva care-mi vorbește pe limba mea fără
a rosti un cuvânt.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu