Recenzie "285 de zile în căutarea verii" de Alexandru Maruseac

De mult timp îmi doresc să fac o călătorie într-un loc îndepărtat, mai mult sau mai puțin cunoscut sau vizitat, într-o țară aflată în celălalt capăt al pământului, unde în cea mai mare parte a timpului doar natura să-mi fie tovarășă de drum. Un loc în care să mă regăsesc pe mine cea pierdută, să mă recompun precum pisele unui puzzle de mult uitat într-un sertar, ca mai apoi să mă găsesc cu persoane necunoscute cu care să împart un gând, un zâmbet, un cort, o cameră de hotel, un kilometru, un peisaj dintr-o altă țară...

Jurnalul scris de Alexandru Maruseac în urma călătoriei întreprinse timp de 285 de zile m-a adus mai aproape de îndeplinirea acestui vis, nu puține fiind dățile în care aveam impresia că și eu călătoresc (chiar dacă indirect), alături de cei trei (Alex, Andreea -  soția lui și Gunnar, motocicleta lor),  descopăr noi civilizații, istorii și culturi  și mă desfăt cu nemărginita frumusețe a Americilor.


„285 de zile în căutarea verii” nu este o carte de ficțiune, așa cum m-am tot obișnuit să citesc (exceptând cele câteva ghiduri turistice de la National Geographic), ci o poveste veridică, reală, o adevărată lecție de viață, o  carte cu oameni și despre oameni, despre locuri și experiențe la 6194 m altitudine sau zero grade latitudine. 

Bineînțeles că nimic nu se compară cu sentimentele (pe care autorul reușește, prin cuvinte, să le transmită atât de frumos cititorului) care te încearcă atunci când traversezi Alaska Highway, ori când apusul te prinde admirând de aproape cel mai înalt vârf din America, ori când Noul An te găsește pe o plajă peruană, ori când natura se joacă cu tine, creeându-ți falsa dar înălțătoarea impresie că brusc ai căpătat puterea de a călca pe nori, lucru posibil doar în deșertul de sare din Bolivia. Bineînțeles că lecturarea acestor rânduri nu se compară cu drumul propriu-zis și cu experiența de viață căpătată în acele locuri, departe de confortul casei , dar vă asigur că parcurgerea acestui jurnal reprezintă fără doar și poate o călătorie mai mică făcută prin ochii celor doi.

Nu pot decât să aprob afirmația  făcută de Mihai Barbu, și anume: „ mai bun lucru decât să vezi și să înțelegi lumea în care trăiești nu ai de făcut, cât timp ți-e casă lumea asta. Și cred că la final, când tragem linie, ăsta e unul din puținele lucruri cu care rămânem (...) De întrebări ca „De unde timp” și „De unde bani” sunt sătul. N-are nimeni timp, iar dintre cei care au bani, puțini sunt cei care știu ce să facă cu ei.”

Ce poate fi mai palpitant și ce îți poate oferi fericire deplină dacă nu să experimentezi cât mai mult în această viață, să renunți la jobul corporatist măcar pentru o perioadă de timp, să îți iei (după caz) casca, volanul sau ghidonul în mână, câteva bagaje în spate, buna-dispoziție în suflet și să purcezi la drum?

Dacă nu știți răspunsul la întrebare,sau daca știți si sunteți pasionați de călătorii și/sau motociclete, vă invit să citiți acest jurnal. Vă va face să doriți să plecați la drum imediat ce ați întors și ultima filă din carte. Destinația: oriunde. Cu cât mai departe/exotic/nonconformist, cu atât mai bine !


Să faci o călătorie de asemenea anvergură, nu e de ici, de colo.

Să îți păstrezi calmul și zâmbetul pe buze în momentele mai dificile denotă voință și o mare dorință de a continua drumul ales, indiferent de impedimentele (inevitabil) întâlnite în cale.

Să străbați 18 țări și 57.000 de km din șaua unei motociclete denotă curaj și personalitate. Iar eu, care pot număra pe degetele de la o mână dățile când am mers cu o motocicletă în oraș – ca și pasager ! vă pot confirma  că îți trebuie ceva curaj, experiență și o doză de nebunie (dar din aia frumoasă, constructivă) ca să te înhami la o asemenea călătorie.

„Deodata, nu mai eram noi cei „nebuni”, ci din contră, eram înconjurați de alții mult mai „plecați de acasă”. Spui vecinului de camping că te gândești să pleci până în Argentina pe motocicletă și nu te consiferă dus cu pluta. Ba mai mult, e foarte probail să îți dea câteva ponturi pe unde să treci granița spre Mexic, căci probabil a fost și el pe acolo.”

Dar iată că acești oameni frumoși au dat dovadă de această nebunie și de toate calitățile de mai sus, au ales cu sufletul și au realizat ceva minunat, reușind performanța de a călători din Alaska până în Argentina pe două roți. Pentru că, se pare, nu este imposibil. Indiferent de ce vă spune lumea.

Sunt mândră că există români ca ei și că au dus pe meleaguri îndepărtate puțin din frumsețea țării noastre. 

Le mulțumesc pentru asta și pentru că au ales să împărtășească această frumoasă experiență și cu noi, cititorii interesați și mai puțin norocoși.

De asemenea le mulțumesc și fetelor pe de SlowRide, datorită lor am avut ocazia să „călătoresc” între paginile acestei cărți și să vă prezint și vouă această poveste.

În încheiere, vă invit pe site-urile micadu.ro și SlowRide și pe paginile aferente de facebook pentru a putea afla mai multe despre călătoriile pe două roți și nu numai. 


„Suntem la 3500 de metri  și asta ne-o spune un altimetru primit cadou acum doi ani de la prieteni din România. Pe drum putem asculta muzică primită de la prieteni din California. Ceaiul îl facem încălzind apa la un arzător dăruit, la fel, de prieteni de acasă. Conserva este tocmai din Alaska și ne aduce aminte de un prieten rus pe care l-am întâlnit în prima parte a jurnalului. Lucruri simple, gânduri, sfaturi sau doar câte un zâmbet, multe am luat cu noi în călătoria aceasta de la oameni care ne sunt dragi, prieteni vechi sau prieteni care sperăm să devină vechi. Astfel, suntem cu toții acolo, departe, și mâncăm o conservă de pește împreună.”

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu