la iunie 28, 2016

Recenzie "Regina zăpezilor" de Joan D. Vinge

iunie 28, 2016 4 Comments Edit

Pentru început vreau să mulțumesc editurii Nemira pentru că mi-a oferit oportunitatea de a citi această carte. Încă de când a fost publicată, am fost atrasă de frumusețea covârșitoare a copertei, care pur și simplu face privitorul să uite de orice altceva și îl transpune, prin intermediul unei singure imagini, într-o lume mirifică, atemporală, de basm. Și chiar de un basm avem parte, mai exact de o reinterpretare a celebrului basm scris de Hans Christian Andersen, „Crăiasa zăpezii”, la care se adaugă o mulțime de alte ingrediente specifice genurilor SF și space opera. Așadar, o carte ce îmbină perfect vechiul cu noul, scenele normale, lumești, cu cele atipice, nepământene, realul cu irealul.

Chiar dacă romanul este unul pur ficțional, autorul dând naștere unei lumi cu totul și cu totul ieșită din comun, populată de ființe care mai de care mai ciudate și extravagante, Joan D. Vinge nu uită să exploreze, prin personajele create, viața așa cum este ea în realitate: cu bune și cu rele, cu decizii și alegeri pe care trebuie să le luăm, consecințe pe care trebuie să ni le asumăm, trăiri interioare pe care trebuie să le ascundem de alți ochi, păstrând doar pentru noi focul arzător dinăuntrul nostru, trecutul de care uneori nu putem scăpa oricât am fugi, iubirea și ura care de cele mai multe ori se întrepătrund, devenind una și aceeași...

Pot spune cu ușurință că „Regina zăpezilor” se vrea a fi mai mult decât o simplă carte SF, iar cei care vor ști să citească printre rânduri și să tragă învățămintele necesare din spatele poveștii, vor avea parte de un roman complet, complex, în care nimic nu este ceea ce pare, în care este musai ca cititorul să înțeleagă ce a vrut autorul să transmită prin intermediul cuvintelor și ce lecții de viață se pot desprinde după lecturarea acestei cărți.

Încă din prolog, Vinge ne transpune în lumea de gheață a Reginei Arianrhod, care, știindu-se amenințată de sfărșitul domniei sale, pune la cale un ingenios plan prin care Iarna își va păstra de-a pururi puterea în detrimentul Verii.

„Însoțitoarea sa își ridică de pe umeri masca sa cu pene albe, dezvălunidu-și părul, aproape la fel de alb, încolăcit ca un cuib de șerpi deasupra feței entuziasmate de tânără. Masca reprezenta un contrast grotesc față de dulceașa acelui chip: ciocul foarte ascuțit și zimțat al unei păsări de pradă, ochii enormi cu pupilele negre ai unui vânător nocturn care îl țintuiau, cu făgăduința vieții și a morții atârnând în balanță..”

De cealaltă parte, suntem introduși în lumea Văraticilor, unde facem cunoștință cu Moon, o tânără ce își caută drumul în viață și așteaptă cu nerăbdare Schimbarea care le va oferi tuturor Văraticilor deopotrivă șansa de a se impune în fața Iernaticilor.

Moon nutrește sentimente de iubire pentru vărul ei, Sparks, dar și o mare dorință de apartență, fiind în strânsă legătură cu Doamna ( Marea Mamă), destinul ei fiind acela de a-i ajuta pe cei din jur prin intermediul acesteia, care vorbește prin ea. Însă iubirea pentru Sparks și apriga dorință de a deveni sibilă par, pentru multă vreme, imposibil de îndeplinit, iar Moon se vede nevoită să renunțe la una din ele.

„Am așteptat jumătate din viață ca să fiu sibilă. Să fiu și eu ceva pe lumea asta.”

O legătură la fel de strânsă și pe care o va descoperi treptat există și între ea și Regină, aceste două laturi ale Văraticei făcând-o unică și deosebită.

În urma alegerilor făcute, Moon este exilată timp de cinci ani pe o insulă înconjurată de un pustiu fără viață, însă nu ezită să lupte în continuare pentru a se întoarce în locul de care aparține trup și suflet, acolo unde „cerul nopții scilpea cu o puzderie de nori, nu ca în această pustietate neagră și amară ce secătuia până și puterea de viață a unei stele, unde stelele înseși erau pipernicite, înghețate și deznădăjduit de singure. Acolo unde singurul lucru care conta pentru ea la fel de mult precum cel pe care-l distrusese venind aici aștepta încă să fie făcut. Acolo unde se găsea om care putea înțelege ce înseamnă pentru ea să-și piardă dorința de o viață.”

Chiar dacă drumurile lor se separă și fiecare își urmează calea, dragostea pe care Moon i-o poartă vărului său este mai presus decât depărtarea și timpul ce-i separă, având încredere în el și justificându-i purtarea, chiar și atunci cand aceasta nu are justificare.

„Trebuie să existe un motiv pentru faptele lui. Dacă s-a schimbat, atunci există o cale să-l fac să redevină ce a fost.”

După părerea mea, Sparks nu merită iubirea Văraticei, nici măcar iubirea lui Arainrhod nu o merită, fiind un personaj mult prea slab, condus de aparențe, nedemn de locul ce-l ocupă, pe rând, lângă Regina Zăpezii, apoi lângă Regina Verii. Pur și simplu, unele lucruri nu pot fi uitate sau trecute cu vederea, nici chiar în numele celei mai pătimașe iubiri.

„În cea mai frumoasă zi a vieții lor, trecutul se va ridica între ei precum un mormânt deschis, îndepărtându-le fericirea aidoma fumului unui rug funerar.”

Pe de altă parte, iubirea, respectul și sprijinul pe care i le arată Inspectorul Gundhalinu Văraticei sunt reale, nu pot fi puse la îndoială sau negate. Ajutorul necondiționat pe care i-l oferă sibilei face din acest personaj un om de o bunătate extraordinară, care își sacrfică propria fericire numai pentru a ajuta persoana iubită să își găsească fericirea.

„Îi veghease somnul, visele care-i treceau peste chip...fața bălană și chipul răvășit, alb ca zăpada, paloarea sălbatică, nenaturală, ce-i era mai familiară acum decât propria piele zmeadă: toate îi deveniseră deodată frumoase și adevărate. În închipuirea lui, o ținuse iarăși în brațe, îi sărutase buzeleca să o trezească în zori...și în această pustietate fără de sfărșit, bărbatul fusese liber într-un fel cum nu fusese niciodată, liber de trecututl și de viitorul său, de codurile rigide ce-i defineau existență.”

Gundhalinu mi s-a părut personajul cel mai apropiat de realitate dintre toți ceilalți, împreună cu Herne, primul Starbuck al Reginei, care în final a dovedit că este în stare de sacrificul suprem în numele iubirii.

„Ele sunt mai asemănătoare deât știi tu. Mult mai asemănătoare...Ochii lui se pierdură î depărtare. Moon știa. Știa ce-mi trebuie mie și ce-mi doresc: pe Arianrhod, respectul pentru mine însumi...și un sfârșit pentru asta, ultimul râs.”

Cu toate că romanul poartă numele lui Arianrhod, Regina zăpezilor nu apare atât de des în carte pe cât mi-aș fi dorit, povestea axându-se foarte mult pe trăirile, sentimentele și deciziile Văraticei Moon. Practic ea este cea care „umple” tot romanul, dar Regina zăpezii este catalizatorul poveștii și cea care, în final, a avut ultimul cuvânt de spus. Și mă bucur că a fost așa.

Cele două personaje feminine au o legătură destul de puternică în carte și nu par atât de diferite pe cât vrea Moon să fie, fiind unite pe veci prin ceva mai mult decât un simplu chip, ceva ce veți descoperi doar citind cartea.

„Vara urmează Iernii precum noaptea urmează zilei, recită Regina Verii, Mrea se unește cu pământul. Una alături de cealaltă, jumătățile devin întregi – cine poate oare să le despartă?Cine oare poate să le nege locul sau timpul, când vremea lor a venit? Ele sunt născute de o forță mai mare decât oricare de aici – adevărul lor este universal !”

Joan D. Vinge a reușit să creeze un roman memorabil, complex atât din punct de evdere al acțiunii, poveștii, personajelor, cât și a celor 687 de pagini, care pot reprezenta uneori un mic impediment în continuarea lecturii.

„Regina zăpezilor” nu este o carte ușoară, în niciun caz nu este un basm pentru cei mici, necesitând o uneori o mare putere de concentrare pentru a înțelege toate dedesubturile create de autor, care trebuie descoperite pas cu pas, pe măsură ce înaintezi cu lectura și înțelegi că această carte reprezintă, pe lângă o lectură antrenantă, și o lecție de viață.

„ - Noi suntem veșnici. Acest moment e veșnic. Moartea e veșnică. Viața e..ceva ce nu durează.

- Trăim atât timp cât cineva își aduce aminte de noi. Și de acum, ei n-au să mă mai uite niciodată...”