Recenzie „Ultimul avanpost: Vânătoarea” de Lavinia Călina
Cel de-al doilea volum al trilogiei distopice scrisă de
autoarea contemporană Lavinia Călina ne invită la o
vânătoare în toată regula, în care situațiile neașteptate, pericolul și
suspansul se găsesc la tot pasul, cititorul fiind nevoit să își îmbrace costumul
de luptă și să își prindă armele la cingătoare pentru a se alătura personajelor
într-un joc ce pare fără sfârșit, în care miza finală este chiar viața.
Vânătoarea începe încă de la primele pagini, când Diane,
fostă prințesă, actualmente membră în gruparea de rebeli E.S.C.U. se vede
nevoită să ducă la bun sfărșit o nouă misiune riscantă care, bineînțeles, se va
încheia cu o altă vărsare de sânge.
Evoluția personajului principal este notabilă, Diane
trecând de la prințesa răsfățată și manipulată de către soțul ei din primul
volum, la luptătoarea neobosită și gata de orice sacrificiu pentru răzbunare.
„Degetele ele au strâns arma în momentul în care am
apăsat pe trăgaci. Glonțul își urmă traiectoria, despică aerul în două, trecu
prin fereastra dormitorului și se împlântă în capul bărbatului.”
Supusă experimentelor genetice încă din copilărie și
dispunând de puteri cu mult peste cele normale, Diane este pregătită să facă
chiar și imposibilul pentru a afla adevărul despre trecutul ei și pentru a se
putea răzbuna pe Alex, fostul ei soț și torționar.
Capabilă de o putere fizică superioară care ar întrece-o
și pe cea a unui soldat bine antrenat, dar fiind totuși o ființă umană cu
trăiri și neliniști, Diane este de multe ori orbită de ură, aceasta
întunecându-i judecata și făcând-o să riște inutil atât propria viață, cât și
pe cea a persoanelor alături de care luptă. Neascultarea ordinelor emise de
Eva, liderul E.S.C.U , neputința de a empatiza cu cei din jur și impulsivitatea
de care dă dovadă duc la repercursiuni majore, Diane fiind din acest punct de
vedere nesăbuită și prea aprigă. De multe ori mi-aș fi dorit să văd o altfel de
Diane, o Diane mult mai atentă la cei din jurul ei, care să nu se lase păcălită
de acei lupi în blană de oaie, și care să le acorde mai mult credit altor
persoane care s-ar putea dovedi aliați de nădejde și refugiu în lupta pentru
combaterea răului. Așa cum am precizat, evoluția ei de la primul volum la cel
de-al doilea este remarcabilă, însă tot îmi doresc o Diane mai calculată, mai
prevăzătoare, o bună strategă și o învingătoare, care în final să facă dreptate
și să își dobândească libertatea bine meritată.
„Dacă am luptat pentru ceva în viața asta de rahat, a
fost libertatea. Acel sentiment de independență, posibilitatea de a acționa
după propria mea voință. Atunci când am ales să le întorc spatele creatorilor
mei, am gustat acel sentiment din plin. Ca să o spun așa, mai poetic, mi-am
întins aripile și am zburat în văzduh.”
Pe de altă parte, am adorat acea ironie specifică ei,
care i se potrivește atât de bine, replicile acide servite cu nonșalanță chiar
și în unele situații extreme făcând cititorul să zâmbească chiar și când nu e
cazul, fiind atât de amuzante și de savuroase.
Relația dintre Diane și Dan este la fel de ambiguă ca și
în primul volum, ambii fiind la fel de încăpățânați pentru a spune lucrurilor
pe nume ori pentru a da un sens trăirilor pe care le împărtășesc. Incertitudinea
este cuvântul de bază în relația lor, ceea ce nu se poate spune și despre
relația Dianei cu Alex, aceasta fiind foarte intensă prin ura pe care și-o
poartă reciproc.
Se spune adeseori că ura se naște din iubire, însă aici
se vede clar cum ura poate înlătura cu ușurință oricare alt sentiment,
înăbușind orice formă de iubire și lăsând în suflet doar un foc mistuitor care
nu poate fi stins decât prin răzbunare. Acesta este singurul sentiment pe care
Diane îl mai recunoaște și dă cu piciorul ocaziei de a fi fericită, nici chiar
atracția/iubirea pentru Dan nu are puterea de a o face să renunțe la ideea de
răzbunare. Oare Lavinia vrea de fapt să ne spună că, în împrejurări speciale, sentimentul
de ura este de fapt mai puternic decât cel de iubire? În orice caz, va fi
foarte interesant de urmărit (din punct de vedere psihologic și nu numai) cum
va decurge în cel de-al treilea volum această vânătoare dintre protagonistă și
Alex. Eu îmi doresc să fie ceva memorabil.
“Realiză abia în ultima clipă ce se întâmplă. Încercă să
se retragă, dar tot am reușit să-i tai pulpa stângă. Țipăul lui îmi oferi o
adevărată plăcere interioară. Poate că acesta era singurul punct comun pe care
eu și Alex îl aveam. Amândurora ne plăcea să-l vedem pe celălalt suferind.”
Acțiunea cărții se precipită și mai mult pe măsură ce în avanpost
au loc crime neașteptate, membrii grupării E.S.C.U. sunt atrași în cutarea unor
piste ce mai târziu se dovedesc a fi false, iar un trădător se plimbă
nestingherit printre ei. Vânătoarea devine din ce în ce mai
periculoasă, iar finalul ne prinde pe nepregătite într-o capcană de zile mari,
marca Lavinia Călina.
Recomand „Ultimul avanpost: Vânătoarea” tuturor
celor care vor să citească o carte alertă, în care imprevizibilul, situațiile
limită și răzbunarea se îmbină perfect cu dragostea, puterea de a merge mai
departe și momentele amuzante.
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru această carte.
Am auzit atatea despre aceasta serie incat o sa imi fac curajul si o s-o cumpar.
RăspundețiȘtergereNu o sa regreti :) Iti mai recomand si seria Neamul corbilor, tot de Lavinia Calina. Este preferata mea :d
ȘtergereAdor autoarea si tot ce scrie
RăspundețiȘtergere