Recenzie “Fata cu toate darurile” de M.R.Carey
Captivantă, surprinzătoare, emoționantă. Aceastea sunt doar câteva dintre cuvintele care caracterizează la perfecție această lectură antrenantă și sfâșietoare, Fata cu toate darurile.
Mai mult decât o simplă carte, volumul de față este o
adevărată călătorie în căutarea adevărului și umanității, pe parcursul căreia
vom învăța că supraviețuirea înseamnă atât curaj, pregătire, dăruire, dar mai
ales sacrificiu și încrederea necesară că în final toate lucrurile la care am
renunțat și toate principiile pe care le-am încălcat nu au fost în van și că,
pe parcurs, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, lupta și zbaterile
noastre vor fi răsplătite pe măsura eforturilor depuse.
Deși o carte distopică, The girl with all the gifts
este o lectură suficient de realistă și zguduitoare, care ajunge încă de la
primele pagini în inimile cititorilor prin auratețea cu care sunt relatate
întâmplările, prin lecțiile de viață deprinse în urma lecturării și prin
multitudinea de secvențe emoționante și pline de subînțelesuri, construite cu
ajutorul unor personaje mult mai umane și mai naturale decât ai putea găsi în
oricare altă carte ce tratează tema postapocaliptică.
Fumusețea și lejeritatea cu care sunt redate evenimentele
se împletesc într-o stranie armonie cu acele părți șocante ale lecturii,
zugrăvind un tablou al degradării umanității, pe de o parte, și al izbăvirii și
păstrării purității în cele mai dezumanizante momente, pe de altă parte.
Mare parte din acțiunea cărții are loc într-o bază
militară, însă această bază nu este una obișnuită, fiind construită în așa fel
încât să se permită efectuarea unor experimente (cartea conținând o mulțime de
termeni medicali și științifici destul de importanți pentru a ajuta cititorul
să înțeleagă în profunzime ce anume a vrut autorul să creeze), fiind dotată cu
laboratoare și ustensile, celule de maximă siguranță, armamente și tot felul de
echipamnete menite să ofere o oarece siguranță celor câteva zeci de oameni,
posibili ultimi supraviețuitori ai Colapsului ce a avut loc mai bine de douăzeci
de ani în urmă și care a decimat mare parte a populației prin infectarea cu
ciuperca Ophiocordyceps, lăsând în
urmă nu oameni vii, raționali și capabili de sentimente și gândire, ci creaturi
aflate în stadiul de descompunere și dezumanizare, nici vii dar nici morți,
dezgustătoare, cu simțuri și comportament animalic, numiți sugestiv flămânzi.
În spatele gratiilor solitare își duc existența câțiva
copii infectați, care alcătuiesc subiectele de studiu ale doctoriței Caldwell. Păziți
și încătușați, legați de scaunele cu rotile și purtând botnițe precum cele mai
fioroase animale, amenințați cu armele la orice mișcare, fără a li se oferi
explicații pentru acest tratament inuman și fără a le spune de unde vin sau de
ce se află închiși în acel Bloc, aceștia inspiră o stare generală de teamă și
repulsie și sunt priviți cu neîncredere de către militarii, doctorii de știință
și profesorii care alcătuiesc efectivul bazei militare.
În fiecare dimineață, celulele se deschid și rând pe
rând, micuții flămânzi sunt duși de către Sergentul Parks și oamenii săi în
sala de curs, unde, în continuare legați fedeleș, sunt învățați lucruri
elementare de scriere, citire și socotire, mai apoi fiind duși în temințele
lor, închiși pentru tot restul zilei, privați de oricare altă interacțiune. Totul
decurge într-o stare de repetitivitate, cu excepția dimineților în care unul
sau mai mulți subiecți nu sunt prezenți pentru lecțiile uzuale, lipsa lor
devenind îngrijorătoare pentru micuța Melanie, copila de zece ani care prin inteligența
și empatia de care dă dovadă sfidează aproape toate teoriile științifice emise
de doamna dr. Caldwell.
Curajoasă, perspicace și dornică să asimileze cât mai
multe lucruri cu putință și să se remarce în fața profesoarei ei preferate,
domnișoara Justineau, Melanie atrage cu rapiditate atenția asupra sa, câștigând
simpatia și compasiunea tinerei Helen Justineau, dar și teama Sergentului Parks
precum și a celorlalți militari, pentru ei reprezentând o prefăcătorie
comportamentul dupilicitar al fetiței și al celorlalți flămânzi care sunt, în
definitiv, niște monștrii cu chip uman, capabili să te salute respectuos, dar
dacă nu ai grijă să folosești blocantul (substanțe chimice care acoperă mirosul
natural emanat de oameni) indispensabil în aceste condiții extreme, ar fi capabili
să te sfâșie dintr-o singură mușcăură, infectându-te cu Ophiocordyceps.
Astfel, într-o lume uitată de umanitate, în care
șocantele, dar atât de necesarele studii realizate în numele salvării
populației, mușcă tot mai adânc din carnea și puțina conștiință rămasă a
subiecților minori, și unde supraviețuirea rasei umane depinde de experimentele
efectuate pe flămânzi, Helen Justineau este singura care îi percepe pe aceștia
ca fiind niște copii adevărați, cu
trăiri, nevoi și sentimente.
Între Melanie, subiectul numărul unu, și domnișaoara
Justineau se înfiripă o relație colpeșitoare și neînțeleasă de către cei din
jur, cu atât mai mult cu cât riscurile la care se expune aceasta din urmă,
copleșită de sentimente greu de descris pentru aceste ființe nevinovate, se
apropie periculos de mult de ei și încalcă regulamentul stabilit de la început,
punându-și viața în pericol și riscând să pericliteze studiile realizate cu
atâta efort.
„Domnișoara Justineau întinde mâna și o mângâie pe păr. Mângâie
părul lui Melanie, de parcă acesta ar fi cel mai firesc și normal lucru din
lume.
Și Melanie vede dansuri de lumini înaintea ochilor și
aproape nu mai poate să respire și nici nu poate să vorbească sau să audă sau
să se gândească la ceva, pentu că, în afară de oamenii Sergentului, nu a mai
atins-o nimeni decât de două sau trei ori ș întotdeauna din pură întâmplare –
și uite-o acum pe domnișoara Justineau cum o mângâie dinadins și lumea a devenit
brusc mult prea frumoasă.”
Nesăbuința lui Justineau, cauzată de un prea mare
atașament față de Melanie, dar și de un secret din trecut ce pare să nu-i dea
pace, contrastează puternic cu tăria de caracter și precauția fetiței, care nu
dorește sub nicio formă să facă rău și luptă cu îndârjire pentru a nu se lăsa
pradă foametei și instinctului animalic care riscă să pună stăpânire totală pe
corpul și mintea acesteia.
Curajul, forța și instinctele de supraviețuire ale
Melaniei devin cu atât mai puternice în momentul în care asupra bezei militare
are loc un sângeros atac al flămânzilor, în urma căruia singurii
supraviețuitori sunt Dr. Caldwell, Sergentul Praks și subofițerul Gallagher,
domnișoara Justineau și Melanie. Aceștia se văd nevoiți să invețe să
conviețuiască și să ajungă la un numitor comun, pentru a putea supraviețui miilor de flămânzi care
îi așteaptă la orice colț, miilor de corpuri aflate în stare de putrefacție,
acelor zombi descărnați și respingători care așteaptă cu nerăbdare să se
înfrupte din carnea proaspătă a celor patru – aceștia reprezentând, în mod
ironic, ospățul lor mobil.
Ajutor nesperat, Melanie devine un pion important în
acest joc de-a vânătoarea, asigurându-le de nenumărate ori spatele și fiind
singura capabilă să interacționeze cu ceilalți flămânzi fără a risca să devină
hrana lor.
„Se streoară cu mare grijă printre flămânzi, neobservată,
neagresată. Însă a mințit atunci când a spus că nu-i este frică. I se pare
înspăimântător să se afle în mijlocul lor, să levadă capetele plecate, gurile
întredeschise, ochii albicioși. Ieri credea că flămânzii sunt asemenea unor
case locuite odinioară. Acum credea că aceste case sunt bântuite. Nu este
înconjurată doar de flămânzi. Este înconjurată și de fantomele bărbaților și femeilor de dinainte
de contaminare. Și trebuie să-și stăpânească impulsul să o rupă la fugă și să
ajungă căt mai repede la aer curat.”
Până să citesc acest volum, consideram cărțile cu zombi
dstul de neinteresante și puțin respingătoare, însă Fata cu toate darurile
mi-a spulberat toate prejudecățile pe care le aveam privitor la aceste ființe
și, deși sunt conștientă că nu voi mai întâlni în alte cărți zombi asemenea lui
Melanie, niciodată nu mă voi mai gândi la ei ca la niște creaturi lipsite de
sentimente și judecată. Dar bineînțeles, acesta este doar meritul lui M.R.Carey,
care a creat o poveste palpitantă, plină de adrenalină și neprevăzut, dând
naștere unor personaje care, deși nu sunt pe deplin umane – așa cum este cazul Melaniei, sunt de multe ori mai empatice decât
oricare alt om aflat într-o situație asemănătoare.
Cât despre celelalte personaje, deși alți cititori le-au
împărțit în eroi și anti-eroi, eu nu am rămas cu această impresie și le
consider pe toate suficient de umane, cu bune și cu rele, de o veridicitate
copleșitoare, nefiind nici mai mult nici mai puțin decât exact ce au arătat,
prin fapte și vorbe, că sunt. Cu temeri și frici, curajoși ori mai lași,
predispuși greșelilor sau luptând până la capăt pentru a le îndepărta, crezând
până la sfârșit în idealurile lor și încercând să supraviețuiască unei lumi
greu de imaginat. Atât Sergentul Parks, cât și doctorița Caldwell reprezintă
genul de personaje bine conturate, care ajung repede la inima cititorului și pe
care ajungi să le respecți și să le accepți în ciuda greșelilor pe care le fac,
mânați de ceea ce cred ei că este corect. Sau cel puțin așa i-am considerat pe
tot parcursul cărții și am trăit cu impresia că sunt mai mult decât simple
personje fictive, comportamentul lor făcându-mă să cred că ei chiar există
într-o realitate paralelă cu a noastră.
În final, nu pot decât să laud încă o dată scriitura
perfectă și surprinzătoarea lecție de viață ce se ascunde între paginile
acestei cărți înduioșătoare, captivante și greu de uitat, The girl with all the
gifts.
Mulțumesc din suflet editurii Nemira pentru cartea
oferită spre recenzare.
O recenzie bine conturată si care pune accent pe trăirile personajelor carti. Cu aceasta recenzie m-ai facut curioasă asupra carti si imi doresc sa o citesc asa ca o voi comanda de la Nemira. Multumesc pentru recenzie.
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru vizita si cometariu si ma bucur enorm de mult ca am reusit, prin recenzia mea, sa te conving sa achizitionezi aceasta minunata carte. Lectura placuta si te astept cu o parere dupa ce o lecturezi :)
ȘtergereRecenziile tale sunt foarte frumoase, detaliate într-un mod care atrage vizitatorii blogului. Și recenzia la această carte e făcută cu măiestrie.
RăspundețiȘtergereÎmi place literatura distopică, deși, fiindcă sunt cam selectivă, nu am citit prea multe cărți de acest gen. Dar cartea lui M.R. Carey pare un must. Citatele sunt așa frumoase!
Multumesc mult pentru frumoasele cuvinte :3
ȘtergereSi eu sunt selctiva in ceea ce priveste literatura distopica, cartea aceasta nici macar nu se afla pe lista mea de must-read, dar am avt o surpriza foarte placuta cu ea. Este deosebita, diferita de tot ce am citit pana acum. Ti-o recomand din suflet ! :)
Ce frumos sună, Doamne, chiar vreau să citesc ceva distopic și sunt sigur că asta e următoarea carte! Mulțumesc!
RăspundețiȘtergereEu multumesc, Anndrei :) sunt sigura ca o sa iti placa si abia astept parerea ta ! Lectura placuta ! :)
ȘtergereMulțumesc, asemenea!
ȘtergereO recenzie frumoasa. Imi dau seama ca este o carte inyeresanta ce merita citita. Totusi cred ca este prea dura pentru mine. Nu zic un "nu" definitiv acestei carti dar momentan da.
RăspundețiȘtergereNu as cataloga-o drept dura, mai degraba foarte emotionanta si cu un impact puternic asupra cititorului. Ce-i drept, are si cateva scene mai..greu digerabile, dar destul de necesare pentru o carte de acest gen.
ȘtergereFelicitări pentru recenzie! Cartea nu este chiar genul meu, dar o am în wishlist pentru că am citit Fellside și m-a surprins cât de mult mi-a plăcut.
RăspundețiȘtergereSi mie mi-a placut enorm Fellside <3
Ștergere