la septembrie 16, 2016

Recenzie “Fata cu toate darurile” de M.R.Carey

septembrie 16, 2016 11 Comments Edit

Captivantă, surprinzătoare, emoționantă. Aceastea sunt doar câteva dintre cuvintele care caracterizează la perfecție această lectură antrenantă și sfâșietoare, Fata cu toate darurile.

Mai mult decât o simplă carte, volumul de față este o adevărată călătorie în căutarea adevărului și umanității, pe parcursul căreia vom învăța că supraviețuirea înseamnă atât curaj, pregătire, dăruire, dar mai ales sacrificiu și încrederea necesară că în final toate lucrurile la care am renunțat și toate principiile pe care le-am încălcat nu au fost în van și că, pe parcurs, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, lupta și zbaterile noastre vor fi răsplătite pe măsura eforturilor depuse.

Deși o carte distopică, The girl with all the gifts este o lectură suficient de realistă și zguduitoare, care ajunge încă de la primele pagini în inimile cititorilor prin auratețea cu care sunt relatate întâmplările, prin lecțiile de viață deprinse în urma lecturării și prin multitudinea de secvențe emoționante și pline de subînțelesuri, construite cu ajutorul unor personaje mult mai umane și mai naturale decât ai putea găsi în oricare altă carte ce tratează tema postapocaliptică.

Fumusețea și lejeritatea cu care sunt redate evenimentele se împletesc într-o stranie armonie cu acele părți șocante ale lecturii, zugrăvind un tablou al degradării umanității, pe de o parte, și al izbăvirii și păstrării purității în cele mai dezumanizante momente, pe de altă parte.

Mare parte din acțiunea cărții are loc într-o bază militară, însă această bază nu este una obișnuită, fiind construită în așa fel încât să se permită efectuarea unor experimente (cartea conținând o mulțime de termeni medicali și științifici destul de importanți pentru a ajuta cititorul să înțeleagă în profunzime ce anume a vrut autorul să creeze), fiind dotată cu laboratoare și ustensile, celule de maximă siguranță, armamente și tot felul de echipamnete menite să ofere o oarece siguranță celor câteva zeci de oameni, posibili ultimi supraviețuitori ai Colapsului ce a avut loc mai bine de douăzeci de ani în urmă și care a decimat mare parte a populației prin infectarea cu ciuperca Ophiocordyceps, lăsând în urmă nu oameni vii, raționali și capabili de sentimente și gândire, ci creaturi aflate în stadiul de descompunere și dezumanizare, nici vii dar nici morți, dezgustătoare, cu simțuri și comportament animalic, numiți sugestiv flămânzi.

În spatele gratiilor solitare își duc existența câțiva copii infectați, care alcătuiesc subiectele de studiu ale doctoriței Caldwell. Păziți și încătușați, legați de scaunele cu rotile și purtând botnițe precum cele mai fioroase animale, amenințați cu armele la orice mișcare, fără a li se oferi explicații pentru acest tratament inuman și fără a le spune de unde vin sau de ce se află închiși în acel Bloc, aceștia inspiră o stare generală de teamă și repulsie și sunt priviți cu neîncredere de către militarii, doctorii de știință și profesorii care alcătuiesc efectivul bazei militare.

În fiecare dimineață, celulele se deschid și rând pe rând, micuții flămânzi sunt duși de către Sergentul Parks și oamenii săi în sala de curs, unde, în continuare legați fedeleș, sunt învățați lucruri elementare de scriere, citire și socotire, mai apoi fiind duși în temințele lor, închiși pentru tot restul zilei, privați de oricare altă interacțiune. Totul decurge într-o stare de repetitivitate, cu excepția dimineților în care unul sau mai mulți subiecți nu sunt prezenți pentru lecțiile uzuale, lipsa lor devenind îngrijorătoare pentru micuța Melanie, copila de zece ani care prin inteligența și empatia de care dă dovadă sfidează aproape toate teoriile științifice emise de doamna dr. Caldwell.

Curajoasă, perspicace și dornică să asimileze cât mai multe lucruri cu putință și să se remarce în fața profesoarei ei preferate, domnișoara Justineau, Melanie atrage cu rapiditate atenția asupra sa, câștigând simpatia și compasiunea tinerei Helen Justineau, dar și teama Sergentului Parks precum și a celorlalți militari, pentru ei reprezentând o prefăcătorie comportamentul dupilicitar al fetiței și al celorlalți flămânzi care sunt, în definitiv, niște monștrii cu chip uman, capabili să te salute respectuos, dar dacă nu ai grijă să folosești blocantul (substanțe chimice care acoperă mirosul natural emanat de oameni) indispensabil în aceste condiții extreme, ar fi capabili să te sfâșie dintr-o singură mușcăură, infectându-te cu Ophiocordyceps.

Astfel, într-o lume uitată de umanitate, în care șocantele, dar atât de necesarele studii realizate în numele salvării populației, mușcă tot mai adânc din carnea și puțina conștiință rămasă a subiecților minori, și unde supraviețuirea rasei umane depinde de experimentele efectuate pe flămânzi, Helen Justineau este singura care îi percepe pe aceștia ca fiind niște copii adevărați, cu trăiri, nevoi și sentimente.

Între Melanie, subiectul numărul unu, și domnișaoara Justineau se înfiripă o relație colpeșitoare și neînțeleasă de către cei din jur, cu atât mai mult cu cât riscurile la care se expune aceasta din urmă, copleșită de sentimente greu de descris pentru aceste ființe nevinovate, se apropie periculos de mult de ei și încalcă regulamentul stabilit de la început, punându-și viața în pericol și riscând să pericliteze studiile realizate cu atâta efort.

„Domnișoara Justineau întinde mâna și o mângâie pe păr. Mângâie părul lui Melanie, de parcă acesta ar fi cel mai firesc și normal lucru din lume.

Și Melanie vede dansuri de lumini înaintea ochilor și aproape nu mai poate să respire și nici nu poate să vorbească sau să audă sau să se gândească la ceva, pentu că, în afară de oamenii Sergentului, nu a mai atins-o nimeni decât de două sau trei ori ș întotdeauna din pură întâmplare – și uite-o acum pe domnișoara Justineau cum o mângâie dinadins și lumea a devenit brusc mult prea frumoasă.”

Nesăbuința lui Justineau, cauzată de un prea mare atașament față de Melanie, dar și de un secret din trecut ce pare să nu-i dea pace, contrastează puternic cu tăria de caracter și precauția fetiței, care nu dorește sub nicio formă să facă rău și luptă cu îndârjire pentru a nu se lăsa pradă foametei și instinctului animalic care riscă să pună stăpânire totală pe corpul și mintea acesteia.

Curajul, forța și instinctele de supraviețuire ale Melaniei devin cu atât mai puternice în momentul în care asupra bezei militare are loc un sângeros atac al flămânzilor, în urma căruia singurii supraviețuitori sunt Dr. Caldwell, Sergentul Praks și subofițerul Gallagher, domnișoara Justineau și Melanie. Aceștia se văd nevoiți să invețe să conviețuiască și să ajungă la un numitor comun, pentru a putea supraviețui miilor de flămânzi care îi așteaptă la orice colț, miilor de corpuri aflate în stare de putrefacție, acelor zombi descărnați și respingători care așteaptă cu nerăbdare să se înfrupte din carnea proaspătă a celor patru – aceștia reprezentând, în mod ironic, ospățul lor mobil.

Ajutor nesperat, Melanie devine un pion important în acest joc de-a vânătoarea, asigurându-le de nenumărate ori spatele și fiind singura capabilă să interacționeze cu ceilalți flămânzi fără a risca să devină hrana lor.

„Se streoară cu mare grijă printre flămânzi, neobservată, neagresată. Însă a mințit atunci când a spus că nu-i este frică. I se pare înspăimântător să se afle în mijlocul lor, să levadă capetele plecate, gurile întredeschise, ochii albicioși. Ieri credea că flămânzii sunt asemenea unor case locuite odinioară. Acum credea că aceste case sunt bântuite. Nu este înconjurată doar de flămânzi. Este înconjurată și de fantomele bărbaților și femeilor de dinainte de contaminare. Și trebuie să-și stăpânească impulsul să o rupă la fugă și să ajungă căt mai repede la aer curat.”

Până să citesc acest volum, consideram cărțile cu zombi dstul de neinteresante și puțin respingătoare, însă Fata cu toate darurile mi-a spulberat toate prejudecățile pe care le aveam privitor la aceste ființe și, deși sunt conștientă că nu voi mai întâlni în alte cărți zombi asemenea lui Melanie, niciodată nu mă voi mai gândi la ei ca la niște creaturi lipsite de sentimente și judecată. Dar bineînțeles, acesta este doar meritul lui M.R.Carey, care a creat o poveste palpitantă, plină de adrenalină și neprevăzut, dând naștere unor personaje care, deși nu sunt pe deplin umane – așa cum este cazul Melaniei, sunt de multe ori mai empatice decât oricare alt om aflat într-o situație asemănătoare.

Cât despre celelalte personaje, deși alți cititori le-au împărțit în eroi și anti-eroi, eu nu am rămas cu această impresie și le consider pe toate suficient de umane, cu bune și cu rele, de o veridicitate copleșitoare, nefiind nici mai mult nici mai puțin decât exact ce au arătat, prin fapte și vorbe, că sunt. Cu temeri și frici, curajoși ori mai lași, predispuși greșelilor sau luptând până la capăt pentru a le îndepărta, crezând până la sfârșit în idealurile lor și încercând să supraviețuiască unei lumi greu de imaginat. Atât Sergentul Parks, cât și doctorița Caldwell reprezintă genul de personaje bine conturate, care ajung repede la inima cititorului și pe care ajungi să le respecți și să le accepți în ciuda greșelilor pe care le fac, mânați de ceea ce cred ei că este corect. Sau cel puțin așa i-am considerat pe tot parcursul cărții și am trăit cu impresia că sunt mai mult decât simple personje fictive, comportamentul lor făcându-mă să cred că ei chiar există într-o realitate paralelă cu a noastră.

În final, nu pot decât să laud încă o dată scriitura perfectă și surprinzătoarea lecție de viață ce se ascunde între paginile acestei cărți înduioșătoare, captivante și greu de uitat, The girl with all the gifts.

Mulțumesc din suflet editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare.

Recenzie “Fata cu toate darurile” de M.R.Carey

Share this:

CONVERSATION

11 comentarii: