la octombrie 13, 2016

Recenzie "Născută din fum și os" de Laini Taylor

octombrie 13, 2016 6 Comments Edit

Aveam mari așteptări de la această carte. Nesperat de mari. Am tot dat târcoale recenziilor și fragmentelor care, în marea lor majoritate, prezentau cartea într-o lumină favorabilă, hrănindu-mi în acest fel nerăbdarea și curiozitatea până în momentul în care urma să o țin în mâini, să îi admir frumoasa copertă și să încerc să înțeleg alegerea ciudată și totodată frumoasă a neobișnuitului titlu. Un titlu perfect, cum aveam să îmi dau seama mai târziu, o traducere impecabilă, melodioasă, o poveste tumultoasă ce transcede timpul, personaje incredibil de perfecte prin imperfecțiunea lor – atât cea fizică, cât și cea a sufletului - , o lume ireală, supranaturală, atât de atipică dar în același timp atât de familiară prin războaiele și luptele care se dau între bine și rău, corect și greșit, vis și realitate, dorință și speranță, încredere și suspiciune. Rar mi-a fost dat să citesc o carte fantasy atât de bizară și de complexă, inuman de bine gândită, o scriere ce întrece orice imaginație lumească și care îmbină perfect frumoasa și magica lume imaginară cu multitudinea de trăiri și caracteristici specifice mundanilor. Puterea sentimentelor, speranța regăsirii, povara secretelor, actele de răzbunare ce înfrâng orice urmă de sentimente, solitudinea și camuflarea adevăratului sine în spatele măștilor atent construite, renașterea și șansa la un nou început, de cele mai multe ori cu prețul conștiinței, toate acestea se întrepătrund creând un volum demn de aprecierea și laudele celor mai pretențioși și avizi cititori de fantastic, dar nelipsindu-i profunzimea caraceristică lecturilor ce îndeamnă la meditația și regăsirea sinelui în această realitate crudă ce a început să semene dezamăgitor de mult cu un câmp de luptă presărat cu cadavre.

Himere versus serafimi, diavoli versus îngeri, inocență versus vinovăție.

O parte din acțiunea cărții se desfășoară în Orașul celor o sută de clopotnițe, un oraș medieval asemănător dar în același timp diferit de cel din zilele noastre, dominat și înfrumusețat de cupole baroce și turle gotice, cu străduțe lăturalnice și pasaje secrete, cu uși ce se prefac în portaluri și te transpun în orice parte a lumii. Praga, un oraș de care m-am îndrăgostit iremediabil.

“Exista o înșelătoare încurcătură de străduțe care dădea impresia unei hărți ce se schimba în spatele tău, garguiele ștergând-o în vărful picioarelor, pietrele ca niște puzzle aranjându-se din nou în alte configurații, când nu te uitai. Praga te ademenea, te atrăgea înăuntru, ca ielele, până cînd te rătăceai definitiv.”

Karou, o tânără aparent normală, dar care stârnește uimire prin extrencitatea de care dă dovadă și prin desenele incredibile care îi umplu caietele de schițe. Ah, da, și prin frumusețea ei și veșnica ironie, dar mai ales prin aura de mister cu care se înconjoară de fiecare data când cineva vrea să pătrundă mai adânc în viața ei.

“Cu piele catifelată și cu picioare lungi, cu părul lung azuriu și ochii unei stele de cinema din perioada filmului mut, se mișca precum un poem și zâmbea precum un sfinx. Fața ei nu numai că era frumoasă, dar era și plină de viață, cu privirea totdeauna scânteietoare și luminoasă, și avea un fel de a-și lăsa capul un pic într-o parte, ca o pasăre, cu buzele strânse, în timp ce ochii ei negri jucau vioi, un gest care sugera secrete și mistere.”

Fragilă, dar în același timp puternică, dorită de atât de mulți, dar în realitate solitară și intangibilă, Karou dispune de forțe nebănuite care sălășluiesc înăuntrul ființei sale și riscă să erupă la suprafață și să distrugă tot în cale, precum un vulcan înainte de a mătura tot în cale.

“Se simțea puternică. Viața ei imaginară încetase s-o tachineze, se strecurase în schimb în pielea ei și-o luase în posesie. Asta era ea, de fapt: nu pradă, ci forță.”

Brismstone, ciudatul personaj ce domină mare parte din caietele de schițe ale tinerei cu păr albastru și care este veșnic prezent în povestirile ei. Brimstone, neguțătorul de dorințe, cel care face afaceri cu cei mai periculoși vânători și criminali care îi furnizează dinți ai celor mai exotice exemplare de animale. Câteodată, și dinți de om. Un Brimstone care pentru colegii de la liceul de artă ai lui Karou reprezintă doar o plăsmuire a imaginației fetei. În realitate, într-o altă realitate, un Brimstone pe jumătate om, pe jumătate animal, un demon, un magician, o himeră. O enigma chiar și pentru Karou, cea care îndeplinește comisioane pentru această ființă stranie și își pune viața în pericol de fiecare data când este trimisă în diferite colțuri ale lumii, pentru a face rost de cele trebuincioase diavolului. Un diavol împovărat de secrete și minciuni, forțat să facă alegeri nu fără de repercursiuni asupra unor ființe neștiutoare și nevinovate.

“Și de-a lungul anilor, ea văzuse ce efect avea asupa lui să impună soarta aceasta asupra atâtor creaturi bune, care nu erau niciodată libere să-și găsească odihna, cum rămânea cu capul plecat, privind în gol și posomorât.”

Brimstone, alături de șerpoaica Issa și celelale două himere – Twiga și Yasri reprezintă singura familie a lui Karou, o familie inumană și înfricoșătoare pentru orice persoană normală, diavoli sau himere, ființe malefice rupte parcă din cele mai negre coșmaruri, dar unicul sprijin al eroinei principale.

Singură, goală pe dinăuntru, depinzând de singura familie pe care o are, inocentă și neștiutoare, incompletă în prezent, Karou “fusese odinioară plină de candoare, o fetiță care se juca fără nicio grijă cu niște pene pe podeaua bârlogului unui diavol. Acum, nu mai era deloc inocentă, dar nu știa ce-ar fi putut face. Asta era viața ei magice, și ruine, și secrete, și dinți, și un gol adânc, ce nu-i dădea pace, în mijlocul făpturii ei, unde ceva cu siguranță lipsea. Karou era chinuită de ideea că nu era completă.”

Laini are o imaginație debordantă și ne prezintă o lume (de fapt, mai multe lumi) fascinantă, care poate depăși cu ușurință orice fantezie scrisă până acum, o poveste cu și despre serafimi și himere, cu și despre dragoste, trădare, încredere și dreptate.

Un alt personaj memorabil și intrigant este Akiva, a cărui prezență impunătoare și intimidantă este copleșitoare pentru toți mundanii din jur, dar nu și pentru curajoasa Karou, care simte că îl poate birui într-o luptă, asta în ciuda sentimentelor contradictorii cu care se luptă încă de când l-a cunoscut prima oară, pe o străduță din Maroc.

Înger, de o frumusețe izbitoare, nepământeană, soldat invincibil în orice luptă, dar înfrânt de amintirile unui trecut plin de suferință și pierdere, Akiva este orbit de răzbunare și bântuit de războiul dintre serafimi și himere pornit cu mii de ani în urmă.

“Aveau culoarea ambrei ca ochii de tigru și, tot ca la tigru, erau încondeiați cu negru – negru atât de la genele dese, cât și de la fardul de ochi, scoțându-i în evidență aurul irișilor ca niște raze. Erau curați și luminoși, hipnotizanți și dureros de frumoși, dar ceva nu era în regulă, ceva lipsea. Omenia, probabil, calitatea aceea de bunăvoință pe care o au oamenii, fără ironie, numită după ei înșiși.”

Serafimul are o poveste impresionantă și brutală, fiind crescut nu din iubire sau datorită vreunui sentiment patern, așa cum se întâmplă cu odraslele dorite. Nu, el a fost dorit, dar pentru a putea fi folosit în cele mai crâncene lupte, precum o armă, precum un demon cu chip de înger, prcum monstrul răzbunător ce este, aprig și împovărat cu amintirea unei iubiri de mult pierdute, sfâșiat între dorința a ceea ce ar fi putut să fie – bland și empatic cu cei din jur, dar puternic și capabil să renege scopul pentru care fusese procreat – și realitatea care îl înfățișează așa cum este – un monstru mânat de instincte distrugătoare.

“Era sfâșiat, distrus. Dragoste, pace, minune – pierdute. Speranță, omenie – pierdute.”

Akiva vine dintr-o lume unde războiul e totul, singura rațiune și singurul motiv pentru care te trezești dimineața. El nu mai cunoaște dragostea, puterea de a ierta, speranța, fericirea.

“Eu exist numai din cauza războiului – un război început în urmă cu o mie de ani prin masacrarea poporului meu (…). Viața mea e de sânge, pentru că lumea mea e de fiare.”

Întâlnirea dintre Karou și Akiva este explozivă, spumoasă, neprevăzută și de neuitat pentru amândoi. Mânați de instinct și uimiți de prezența celuilalt, serafimul și tânăra fată descoperă grandioasa legătură ce-i leagă și-i desparte în același timp, și cum fiecare atingere, privire și cuvânt îndreptate unul spre celălalt capătă conotații surprinzătoare, iar atmosfera din jurul lor devine apăsătoare și plină de electricitate.

“Ca ochii fiarelor luminând într-o pădure, noaptea, ea era acolo, o scurtă licărire de lumină într-un întuneric atotcuprinzător. Ea era acolo.”

Atracția dintre cei doi depășește orice bariere. Nu conoaște granițe, este o dragoste ce transcede timpul. Nu tine cont de spațiu, de înfățișare ori de vrajbă, de războiul ce i-a separat,de toată nimicnicia și incapacitatea celor din jur de a le accepta sentimentele. Toată ura îndreptată spre ei, spre visurile lor le sfărâmă orice speranță, însă legătura ditre ei este cea mai pură și puternică formă de iubire pe care am întâlnit-o până acum în poveștile fantasy. O adevărată poveste, într-adevăr, pentru că mi-ar fi greu să îmi închipui una asemănătoare și atât de puternică în viața reală. Și acesta este unul dintre motivele pentru care care ador cărțile de ficțiune – iubirea și loialitatea și încrederea care se simt la cote maxime și care sunt dăruite celui drag fără menajamente și teamă. Două suflete contra unei lumi întregi, pofunzime în sentimente și trăiri din cele mai intense.

“Brațele lui o cuprinseră și o strânseră. Karou și Akiva erau ca două pietre de cremene ciocnindu-se una de alta pentru a aprinde stelele.”

“Totul era între ei, tot ce el simțise că încărca aerul când stătuseră față în față, deasupra acoperișurilor. Să fie lângă ea era de parcă și-ar fi ținut echilibrul pe o lume care se răsturna, încercând să-și păstreze puncul de sprijin când pământul îl împingea să se rostogolească în față, să îl arunce într-o spirală din care nu mai exista salvare, ci numai impact, și era un impact îndelung dorit, o dulce și ademenitoare coliziune.”

O carte epică despre valorile umane, despre puterea de a distinge răul și de a avea înțelepciunea de a nu ne alătura lui, despre capacitatea și voința de a ne debarasa de aparențe și de a accepta să privim și dintr-un alt unghi ce se întâmplă în jurul nostru, de a scăpa de prejudecăți și a privi realitatea în față, despre frumusețea interioară a sufletului, care are o importanță mai mare decât carapacea cu care defilăm prin lume.

Născută din fum și os mi-a depășit toate așteptările și mi-a oferit chiar mai mult decât mă așteptam, purtându-mă pe aripile unei povești atent zugrăvite, magice, născută dintr-o imaginație ce nu cunoaște limite și din dorința de a transmite mai departe frumusețea și unicitatea cuvintelor făurite cu atâta măestrie și profunzime.

“Nu te lupta cu monștrii, ca să nu devii tu însuți un monstru, căci dacă privești în prăpastie, și prăpasatia privește în tine, de asemenea.”

“Speranță? Speranța poat fi o forță puternică. Poate că nu e magie autentică în ea, dar când știi care e cea mai arzătoare speranță și o păstrezi ca pe o lumină în tine, poți face lucrurile să se întâmple. E aproape ca o magie.”

Mulțumesc din suflet Editurii Epica pentru că mi-a oferit spre recenzare acest volum uimitor, antrenant și covârșitor de frumos, pe care l-am savurat de la prima până la ultima pagină și pe care îl recomand cu drag tuturor cititorilor. Eu una abia aștept publicarea în limba română a celui de-al doilea volum, sfărșitul m-a lăsat cu și mai multe întrebări și simt că Laini nu a spus nici măcar jumătate din poveste, păstrând surprizele și descoperirile cu adevărat remarcabile pentru următoarele volume.

Recenzie "Născută din fum și os" de Laini Taylor

Share this:

CONVERSATION

6 comentarii: