Recenzie “Prieteni și eroi” de Olivia Manning
Înainte de toate vreau să spun că am rămas profund impresionată de scriitura Oliviei Manning, de Trilogia Balcanică și de tot ceea ce am descoperit între paginile acestor cărți. Chiar dacă mai sunt trei luni din acest an și nu se știe de ce lecturi memorabile voi mai avea parte în acest timp, mă încumet să afirm că această serie este cea mai bună citită de mine în acest an, dacă nu chiar pe primul loc în topul cărților citite în 2016. Dacă aveți impresia că m-am hazardat făcând această afirmație, ei bine, doar cumpărați aceste cărți, citiți-le, și pe urmă mă puteți contrazice sau nu, în funcție de părerea voastră. Dar să nu faceți asta fără a citi Trilogia, pentru că nu aș putea accepta sau înțelege o părere nefavorabilă de la cineva care ar spune că aceste cărți sunt demodate și nu merită citite, fără a știi măcar despre ce vorbește. Genul acesta de cărți merită să fie cunoscute pe deplin și ar trebui să ocupe un loc important în cadrul lecturilor tinerilor din ziua de azi, în special a celor care știu să aprecieze și recunosc o lectură de calitate.
Cartea debutează cu o scenă emoționantă, care poate fi
înțeleasă doar de către cei aflați în vremuri de restriște, copleșiți de grija
și dorul persoanelor dragi, cei care așteaptă cu sufletul la gură o cât de mică
veste (care uneori, poate întârzia zile în șir) referitoare la soarta celor
prinși la mijloc, în plin război, ducând o luptă (adeseori) fără voia lor. Acei
oameni puternici care riscă tot pentru persoana iubită, precum Harriet Pringle
care, în încheierea celui de-al doilea volum al trilogiei, se vede forțată,
odată cu decăderea Micului Paris, să se despartă temporar (dar oare ce
relevanță are acest cuvânt într-o perioadă zbuciumată și nesigură, în care nu
se știe ce-ți rezevă ziua de mâine, precum cea în care se petrece acțiunea
cărții?) de soțul ei, în speranța de a găsi un nou refugiu pentru amândoi, o
nouă cale de urmat într-o lume (poate) mai bună, la malul Mediteranei, la
Atena.
Spre deosebire de celelalte două romane, când acțiunea se
desfășura exclusiv pe teritoriu românesc, în această ultimă parte lăsăm în urmă
acel București odinioară stabil și primitor, în prezent nesigur și invadat de
nemți, pentru a ajunge în frumoasa, dar și ea greu încercata Grecie. Nu după
mult timp, aceasta intră în război cu Italia, iar manifestațiile la primirea
trupelor învingătoare sunt înduioșătoare și arată solidaritatea și respectul
cuvenit față de tinerii care se sacrifică pentru binele întregii țări.
„Pilotul nu se mai vedea, dar înainte ca entuziasmul să
se stingă, un camion încărcat de soldați greci opri la colț. Oamenii stăteau pe
baloturi de pături și haine groase, donate de atenienii care dăeau tot ce
puteau trupelor obligate acum să lupte în ploaie și lapoviță. La vederea
camionului, oamenii ieșiră să le strângă mâna soldaților. Luată de valul de
entuziasm, Harriet înșfăcă paharul lui Alan și se avântă cu el în stradă,
oferindu-l soldaților. Unul dintre ei îl apucă zâmbind, îl duse la buze dar,
înainte să poată bea, camionul porni, luând cu el și paharul, și soldatul.”
Încetul cu încetul, războiul (ce pare a nu se mai termina vreodată) lasă urme adânci
în viețile personajelor noastre, toată această fugă intempestivă și tot acest
montagne-russe violent prin care sunt nevoiți să treacă iar și iar, și iar,
contribuie la o totală schimbare în
viețile, concepțiile și sentimentele protagoniștilor.
“Se săturase de ordine și constatase că în război
așteparea se preface în teamă, profitul în pierdere și că îți consumi degeaba
emoțiile, ca să te alegi doar cu rămășițele vieții nesiguranța și frica.
- Mi-ar plăcea să trăiesc o vreme într-o comunitate unde
domnește ordinea, mărturisi. Te saturi uneori de lucruri neclare, ajung să
crezi că doar războiul mai e real, nu și viața...
- Sau că războiul e însăși viața..”
Cu toate acestea, schimbarea nu intervine și în modul în
care Guy percepe războiul și modificările care-l preced, fiind în continuare
fixat pe ideologiile lui politice și refuzând fără drept de apel oricare altă
opinie ce nu reflectă același mod de gândire precum al său, fiind de multe ori
considerat un agitator cu ideologii de stânga duse la extrem, lucru care îi
periclitază siguranța, și, cel mai tragic, își îndepărtează soția cu fiecare
acțiune întreprinsă și cu fiecare presupus prieten pe care și-l face și pentru
care este gata să sacrfice totul, chiar cu prețul bunăstării propriei căsnicii.
Mai mult singură și descurajată în orice tentativă ar
avea de a-și impune punctul de vedere în fața comportamentului pueril al
soțului, Harriet are impresia că își găsește consolarea în compania
enigmaticului ofițer britanic Charles Warden, alături de care împărtășește
aceleași viziuni și concepții, între cei doi luând naștere o relație de prietenie atipică, dar atât de
necesară pentru protagonista care se simte pentru a doua oară pierdută într-o
țară srăină și fără înțelegerea soțului, veșnic preocupat de a face pe plac
celor din jur, mai puțin ei.
„Țipătul lui îndurerat și surprins o opri brusc, dar nu
înțelese ce îl deranja atât de tare. El doar hotârâse să-i pună pe toți
înaintea ei și ăsta era rezultatul. De câte ori trecuse peste sentimentele ei
pentru a se dovedi loial față de nu se știe ce străin se mai rupsese câte o
legătură între ei. Acum ea simțea că nu mai rămăsese nimic care să-i unească.”
Harriet și Guy Pringle sunt doi străini prinși în același
război al neliniștilor și sentimentelor, acel război diferit de cel mondial,
dar poate la fel de periculos și de puternic, o luptă ce se dă pe frontul
iubirii, în care opiniile și sentimentele pot deveni la fel de incerte și de
efemere precum alianțele încheiate între diferitele puteri ori momentele de
liniște dintr-un război.
„Ajunsese și el, până la urmă, într-o situație fără
scăpare trebuia să împartă acea existență imposibilă cu ea, dar acum nu mai
conta. Ea se obișnuise s-o înfrunte singură.”
Îmbătați de succesul avut în fața Italiei, grecii nu se
lasă ușor pradă deznădejdii, sperând până în ultima clipă la o nouă reușită în
fața trupelor nemțești, luptând cu hotărâre alături de trupele aliate
britanice, care fac tot posibilul pentru a ține dușmanul la distanță.
„Dealurile Peloponezului, strălucind în lumina apusului,
se schimba din roz-violet în stacojiu, apoi se întunecară și dispărură. Partenonul,
prinzând ultimele raze de lumină, sclipi mult timp, ca o nălucă, în amurg, apoi
dispăru și el în întuneric...Și acestea erau ultimele imagini din Atena.”
Olivia Manning construiește cu măiestrie, simplitate și
realism un tablou al anilor ´39-´40, în care reliefează anumite tipologii de
oameni, cu tot cu defectele și calitățile acestora, îi pune în antiteză unul în
fața celuilalt, în fața lor înșiși și în fața războiului, dezbătând pe această
cale, cu o profunzime covârșitoare, o largă paletă de teme sociale, politice,
democratice și de altă natură, cum ar fi războiul, supraviețuirea, importanța
statutului social, veridicitatea relațiilor interumane în vremuri de cumpănă, favoritismele
(care da, existau și în acea perioadă), diferența dintre o relație de dragoste
adevărată și cea bazată pe interes sau comoditate, impasul în viața de cuplu,
etc.
În final, trebuie să vă îndemn să citiți aceste
memorabile cărți ce însumează Trilogia Balcanică, pentru a căpăta
o altfel de viziune asupra vieții și pentru a călători în trecut, acolo unde
lucrurile erau diferite (dar nu cu mult) față de cele din ziua de azi.
Nu am citit nimic de aceasta autoare. Nu cred ca ma atrage aceasta carte. Pare destul de interesanta totusi.
RăspundețiȘtergereEste geniala si iti recomand sa incerci primul volum. Chiar daca autoarea trateaza subiecte mai sensibile si de o importanta majora pentru acele vremuri (si nu numai), cartile se citesc destul de repede.
ȘtergereWow, felicitari pentru recenzie. Nu stiam de aceasta autoare.
RăspundețiȘtergereP.S: imi place felul tau de a scrie. Succes si spor la treaba! 😊