Recenzie "Umanii" de Matt Haig

       

       Ce înseamnă progresul pentru omenire? Care este impactul unei descoperiri științifice sau matematice asupra evoluției și bunăstării vieții umane? Poate tinde acest impact mai mult spre ceva negativ decât spre ceva pozitiv, iar rezultatele să se transforme în unele devastatoare atât timp cât se află în mâinile persoanelor nepotrivite? Are progresul puterea de a corupe mintea umană? Au oamenii capacitatea de a înțelege în profunzime anumite lucruri aparent de neînțeles? Ei doresc cunoașterea absolută (dar, mai ales, recunoașterea meritelor lor și primirea laudelor pentru decoperirile făcute), dar oare, dacă ar atinge-o, ar știi ce să facă cu ea, când anume să se oprească și care sunt limitele care nu trebuiesc niciodată trecute?

„Progresul tehnologic e ca un topor în mâinile unui animal patologic.” – Einstein

Și, mai ales, ce înseamnă să fii uman, să empatizezi cu cei din jurul tău, să reușești să găsești și să menții un echilibru în viața ta, să vrei să dobândești răspunsurile la toate întrebările avute dar să știi și când să te oprești din a mai căuta explicații la tot ce te înconjoară și să accepți că, uneori, în anumite circumstanțe, cunoașterea poate însemna la fel de bine și regres, catastrofă, mai multe întrebări decât răspunsuri.

Sunt, oare, umanii, capabili să-și vândă și sufletul în ideea de a obține ceea ce își doresc cel mai mult? Se pierd pe ei înșiși în această luptă pentru putere, avuție și recunoaștere, se lasă conduși de laurii înșelători ai gloriei și resping voit ce este firesc, natural, frumos prin simplitate pentru a se deda ipocriziei, violenței și superficialului?

„- Crezi că umanii pot fi cunoscuți vreodată? am întrebat-o.
- Am scris o carte despre Carol cel Mare. Așa sper.
- Dar umanii, în starea lor naturală, sunt buni sau răi, tu cum ai zice că sunt? Poți avea încredere în ei? Sau starea lor naturală e definită doar de violență și lăcomie, și cruzime?
- Ei bine, asta e cea mai veche întrebare care există.”

La toate aceste întrebări și la multe altele vom găsi răspuns în cartea autorului Matt Haig care, aflându-se într-un moment de cumpănă în care viața umană i se părea incredibil de stranie și înșelătoare, după cum el însuși declară la finalul cărții, se decide să dea glas gândurilor și neliniștilor sale prin scrierea acestui roman, dar nu mai înainte de a fi citit foarte mult, regăsindu-se, astfel, pe sine, descoprind frumusețea și puterea cu care literatura și cuvintele potrivite te fac să îți regăsești drumul pierdut. Încă un motiv destul de bun pentru a citi cât mai mult și cât mai diversificat, o altă confirmare a faptului că literatura are acest dar de a schimba concepte și viziuni, răul în bine și poate chiar sensul vieții unui om.

          Pe scurt, descoperirea ipotezei Riemann de către profesorul universitar Andrew Martin duce la eliminarea și înocuirea acestuia cu un locuitor al îndepărtatei planete Vonnadoria. Adică cu un extraterestru. Acesta este teleportat pe Pământ pentru a-și duce la îndeplinire misiunea, și anume să distrugă atât datele matematice care riscă să ducă la schimbări majore asupra umanității (și nu numai), cât și persoanele care cunosc aceste date.


De obicei nu ofer prea multe detalii ale poveștii în recenziile mele pentru a nu strica plăcerea lecturii, dar de această dată am să fac o mică excepție, aceste informații fiind importante pentru a înțelege de la început anumite lucruri din carte, aceasta fiind una neobișnuită, iar frumusețea ei constă nu neapărat în povestea propriu-zisă, deși este destul de reușită, ci mai mult în povestea din spatele poveștii inițiale, în tot ce a vrut autorul să scoată în evidență și să transmită, (re)aducând la cunoștință cititorilor noțiuni ce se referă la importanța iubirii și sentimentelor, puterea pe care cuvintele și sprijinul o pot conferi celor de lângă noi, nemurirea și umanitatea, alegerile pe care le facem, consecințele acestor alegeri.

Cu alte cuvinte, o viziune precisă și nedeformată a unei ființe străină până deunăzi conceptului de umanitate, asupra ce înseamnă să fii om.

„Aceasta, aveam să îmi dau eu seama mai tărziu, era o planetă a lucrurilor împachetate în alte lucruri. Mâncarea în ambalaje. Corpurile în haine. Disprețul în zâmbete. Totul era ascuns.”



Ușor-ușor, vonnadorienul descoperă partea umană a umanilor și nu mai este sigur că aceștia sunt doar o specie insignifiantă și dezgustătoare, perdispusă la violență și urățenie. Începe să empatizeze cu soția și fiul profesorului, doi umani buni și dornici de iubire, însă aflați într-o relație de familie defectuoasă din cauza ambivalenței soțului și tatălui, al cărui singur scop în viață era păstrarea și glorificarea titlului de profesor universitar, concentrându-se exclusiv muncii sale, dând la o parte orice sentiment de grijă sau afecțiune pentru propria familie, uitând de nevoile și dorințele acesteia.

Egoist, nepăsător, lacom, superficial și incapabil de sentimente, Andrew Martin întruchipează exact acel gen de persoană care merită dezgustul, inaprecierea și toate părerile mai puțin bune ale celorlalte ființe, fie ele umane, extraterestre sau de alt fel.

L-am urât și am urât starea în care își adusese partenera de viață de mai bine de douăzeci de ani, dar mai ales neimplicarea în viața fiului său adoelscent care resimțea pe toate planurile efectele negative induse de instabilitatea familială.

De cealaltă baricadă, mi-a plăcut foarte tare “vizitatorul” nostru, vonnadorienul aducându-mi zâmbetul pe buze de fiecare dată când se afla într-o situație hilară cauzată de lipsa cunoștințelor lui în ceea ce privește obiceiurile umanilor și lucrurile considerate normale sau ciudate de către aceștia. Din cauza numărului mare de informații noi pe care trebuie să le proceseze și să le însușească, acesta devine de multe ori personajul principal al celor mai amuzante scene. Însă în spatele acestui amuzament se află exemple concrete ce scot la lumină adevărata față a umanilor, cu însușirile, caracteristicile, prejudecățile și defectele lor, cu tot ce au ei mai bun, mai pur și mai frumos, sau, după caz, cu toate greșelile, prejudecățile, nestatornicia și violența acestora.

„Unor umani nu numai că le place violența, dar ei chiar tânjesc după ea, mi-am dat seama. Nu pentru că și-ar dori durerea, ci pentru că ei au deja o durere și vor să li se abată atenția de la acest soi de durere de un alt soi de durere, mai puțin intensă.”

Vonnadorianul devine treptat capabil de a-și schimba părerea despre rasa umană, fiecare zi petrecută printre oameni fiind o lecție de viață, învățând din mers care sunt tabieturile unui om, ce presupune o căsnicie, de ce este necesar ca umanii să poarte haine. Inevitabil, se confruntă și cu acea parte urâtă și ingrată a oamenilor, de a cărei existență era deja ferm convins, la fel ca și restul speciei acestuia, însă el este singurul capabil să vadă și să accepte frumusețea laolaltă cu urâțenia, maleficul laolaltă cu bunătatea, durerea laolaltă cu fericirea. Pentru că pe Pământ aceste lucruri sunt posibile și pot fi găsite în aceeași măsură. Iar el îmbrățișează și frumosul, și urâtul. Face ca totul să pară mai simplu, înceracă să schimbe urâtul în frumos, să schimbe anumite concepții și să aducă un echilibru în viața noii lui familii. Înceracă să fie mai uman decât umanii, și asta îi reușește pe deplin.

„Două oglinzi opuse și privind una spre cealaltă în unghiuri perfect paralele, privindu-se pe ele însele prin intermediul celeilalte, priveliștea fiind la fel de profundă ca infinitul.
Da, la asta era bună dragostea. (E posibil ca eu să nu fi înțeles căsnicia, dar înțelegeam iubirea, eram sigur de asta.)”

„Aceasta era, mi-am dat eu seama, o planetă frumoasă. Poate că nu era cea mai frumoasă dintre toate. Numai că frumusețea își creează propriile probleme. Te uiți la o cascadă sau la un ocean sau la un apus de soare și te trezești că vrei să le împarți cu cineva. (...) Pentru a trăi experiența frumuseții pe Pământ aveai nevoie să trăiești experința durerii și să cunoști ce înseamnă să fii muritor. De aceea atât de multe dintre lucrurile care sunt frumoase pe această planetă au de a face cu timpul care trece și cu Pământul care se învârtește.”

Cartea este o adevărată lecție despre umanitate, o barcă ce salvează cititorul de la naufragiu, o scriere ce te readuce pe drumul cel bun, atunci când ești ferm convins că nimic nu mai poate merge bine.

Matt Haig, prin povestea imaginată și personajele create, ne reamintește că trebuie să fim, mai presus de orice, oameni. Că trebuie să lăsăm deoparte interesul propriu și să ne gândim la binele general. Că nu trebuie să uităm să iubim și să oferim mai mult celor dragi nouă. Că nu trebuie să uităm cum să fim umani.

„Ce vreau să spun e că e nevoie de timp pentru a-i înțelege pe umani, deoarece nici ei nu se înțeleg pe ei înșiși. Au purtat hainele pentru atât de mult timp ! Haine metaforice. Despre asta vorbesc. Acesta este prețul civilizației umane – pentru a o crea, ei au nevoie să închidă ușa către eurile lor adevărate. Așa că sunt pierduți, așa înțeleg eu. Și de aceea au inventat arta: cărțile, muzica, filmele, piesele de teatru, pictura, sculptura. Le-au inventat ca punți către ei înșiși, înapoi către cine sunt cu adevărat."


Mulțumesc editurii Nemira pentru această carte. Umanii poate fi achiziționată de aici




Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu