Recenzie "Umanii" de Matt Haig
Ce înseamnă progresul pentru omenire? Care este impactul
unei descoperiri științifice sau matematice asupra evoluției și bunăstării
vieții umane? Poate tinde acest impact mai mult spre ceva negativ decât spre
ceva pozitiv, iar rezultatele să se transforme în unele devastatoare atât timp
cât se află în mâinile persoanelor nepotrivite? Are progresul puterea de a
corupe mintea umană? Au oamenii capacitatea de a înțelege în profunzime anumite
lucruri aparent de neînțeles? Ei doresc cunoașterea absolută (dar, mai ales,
recunoașterea meritelor lor și primirea laudelor pentru decoperirile făcute),
dar oare, dacă ar atinge-o, ar știi ce să facă cu ea, când anume să se oprească
și care sunt limitele care nu trebuiesc niciodată trecute?
„Progresul tehnologic e ca un topor în mâinile unui
animal patologic.” – Einstein
Și, mai ales, ce înseamnă să fii uman, să empatizezi cu
cei din jurul tău, să reușești să găsești și să menții un echilibru în viața
ta, să vrei să dobândești răspunsurile la toate întrebările avute dar să știi
și când să te oprești din a mai căuta explicații la tot ce te înconjoară și să
accepți că, uneori, în anumite circumstanțe, cunoașterea poate însemna la fel
de bine și regres, catastrofă, mai multe întrebări decât răspunsuri.
Sunt, oare, umanii, capabili să-și vândă și sufletul în
ideea de a obține ceea ce își doresc cel mai mult? Se pierd pe ei înșiși în
această luptă pentru putere, avuție și recunoaștere, se lasă conduși de laurii
înșelători ai gloriei și resping voit ce este firesc, natural, frumos prin
simplitate pentru a se deda ipocriziei, violenței și superficialului?
„- Crezi că umanii pot fi cunoscuți vreodată? am întrebat-o.
- Am scris o carte despre Carol cel Mare. Așa sper.
- Dar umanii, în starea lor naturală, sunt buni sau răi,
tu cum ai zice că sunt? Poți avea încredere în ei? Sau starea lor naturală e
definită doar de violență și lăcomie, și cruzime?
- Ei bine, asta e cea mai veche întrebare care există.”
La toate aceste întrebări și la multe altele vom găsi
răspuns în cartea autorului Matt Haig care, aflându-se într-un moment de
cumpănă în care viața umană i se părea incredibil de stranie și înșelătoare,
după cum el însuși declară la finalul cărții, se decide să dea glas gândurilor
și neliniștilor sale prin scrierea acestui roman, dar nu mai înainte de a fi citit
foarte mult, regăsindu-se, astfel, pe sine, descoprind frumusețea și puterea cu
care literatura și cuvintele potrivite te fac să îți regăsești drumul pierdut.
Încă un motiv destul de bun pentru a citi cât mai mult și cât mai diversificat,
o altă confirmare a faptului că literatura are acest dar de a schimba concepte
și viziuni, răul în bine și poate chiar sensul vieții unui om.
Pe scurt, descoperirea
ipotezei Riemann de către profesorul universitar Andrew Martin duce la eliminarea și înocuirea acestuia cu un locuitor
al îndepărtatei planete Vonnadoria. Adică cu un extraterestru. Acesta este
teleportat pe Pământ pentru a-și duce la îndeplinire misiunea, și anume să
distrugă atât datele matematice care riscă să ducă la schimbări majore asupra
umanității (și nu numai), cât și persoanele care cunosc aceste date.
De obicei nu ofer prea multe detalii ale poveștii în
recenziile mele pentru a nu strica plăcerea lecturii, dar de această dată am să
fac o mică excepție, aceste informații fiind importante pentru a înțelege de la
început anumite lucruri din carte, aceasta fiind una neobișnuită, iar
frumusețea ei constă nu neapărat în povestea propriu-zisă, deși este destul de
reușită, ci mai mult în povestea din spatele poveștii inițiale, în tot ce a
vrut autorul să scoată în evidență și să transmită, (re)aducând la cunoștință
cititorilor noțiuni ce se referă la importanța iubirii și sentimentelor,
puterea pe care cuvintele și sprijinul o pot conferi celor de lângă noi,
nemurirea și umanitatea, alegerile pe care le facem, consecințele acestor
alegeri.
Cu alte cuvinte, o viziune precisă și nedeformată a unei
ființe străină până deunăzi conceptului de umanitate, asupra ce înseamnă să fii
om.
„Aceasta, aveam să îmi dau eu seama mai tărziu, era o
planetă a lucrurilor împachetate în alte lucruri. Mâncarea în ambalaje.
Corpurile în haine. Disprețul în zâmbete. Totul era ascuns.”
Ușor-ușor, vonnadorienul descoperă partea umană a
umanilor și nu mai este sigur că aceștia sunt doar o specie insignifiantă și
dezgustătoare, perdispusă la violență și urățenie. Începe să empatizeze cu
soția și fiul profesorului, doi umani buni și dornici de iubire, însă aflați
într-o relație de familie defectuoasă din cauza ambivalenței soțului și
tatălui, al cărui singur scop în viață era păstrarea și glorificarea titlului
de profesor universitar, concentrându-se exclusiv muncii sale, dând la o parte
orice sentiment de grijă sau afecțiune pentru propria familie, uitând de
nevoile și dorințele acesteia.
Egoist, nepăsător, lacom, superficial și incapabil de
sentimente, Andrew Martin întruchipează exact acel gen de persoană care merită
dezgustul, inaprecierea și toate părerile mai puțin bune ale celorlalte ființe,
fie ele umane, extraterestre sau de alt fel.
L-am urât și am urât starea în care își adusese partenera
de viață de mai bine de douăzeci de ani, dar mai ales neimplicarea în viața
fiului său adoelscent care resimțea pe toate planurile efectele negative induse
de instabilitatea familială.
De cealaltă baricadă, mi-a plăcut foarte tare “vizitatorul” nostru, vonnadorienul aducându-mi zâmbetul pe
buze de fiecare dată când se afla într-o situație hilară cauzată de lipsa
cunoștințelor lui în ceea ce privește obiceiurile umanilor și lucrurile
considerate normale sau ciudate de către aceștia. Din cauza numărului mare de
informații noi pe care trebuie să le proceseze și să le însușească, acesta
devine de multe ori personajul principal al celor mai amuzante scene. Însă în
spatele acestui amuzament se află exemple concrete ce scot la lumină adevărata
față a umanilor, cu însușirile, caracteristicile, prejudecățile și defectele
lor, cu tot ce au ei mai bun, mai pur și mai frumos, sau, după caz, cu toate
greșelile, prejudecățile, nestatornicia și violența acestora.
„Unor umani nu numai că le place violența, dar ei chiar
tânjesc după ea, mi-am dat seama. Nu pentru că și-ar dori durerea, ci pentru că
ei au deja o durere și vor să li se abată atenția de la acest soi de durere de
un alt soi de durere, mai puțin intensă.”
Vonnadorianul devine treptat capabil de a-și schimba
părerea despre rasa umană, fiecare zi petrecută printre oameni fiind o lecție
de viață, învățând din mers care sunt tabieturile unui om, ce presupune o
căsnicie, de ce este necesar ca umanii să poarte haine. Inevitabil, se
confruntă și cu acea parte urâtă și ingrată a oamenilor, de a cărei existență
era deja ferm convins, la fel ca și restul speciei acestuia, însă el este
singurul capabil să vadă și să accepte frumusețea laolaltă cu urâțenia,
maleficul laolaltă cu bunătatea, durerea laolaltă cu fericirea. Pentru că pe
Pământ aceste lucruri sunt posibile și pot fi găsite în aceeași măsură. Iar el
îmbrățișează și frumosul, și urâtul. Face ca totul să pară mai simplu, înceracă
să schimbe urâtul în frumos, să schimbe anumite concepții și să aducă un
echilibru în viața noii lui familii. Înceracă să fie mai uman decât umanii, și
asta îi reușește pe deplin.
„Două oglinzi opuse și privind una spre cealaltă în
unghiuri perfect paralele, privindu-se pe ele însele prin intermediul
celeilalte, priveliștea fiind la fel de profundă ca infinitul.
Da, la asta era bună dragostea. (E posibil ca eu să nu fi
înțeles căsnicia, dar înțelegeam iubirea, eram sigur de asta.)”
„Aceasta era, mi-am dat eu seama, o planetă frumoasă.
Poate că nu era cea mai frumoasă dintre toate. Numai că frumusețea își creează
propriile probleme. Te uiți la o cascadă sau la un ocean sau la un apus de
soare și te trezești că vrei să le împarți cu cineva. (...) Pentru a trăi
experiența frumuseții pe Pământ aveai nevoie să trăiești experința durerii și
să cunoști ce înseamnă să fii muritor. De aceea atât de multe dintre lucrurile
care sunt frumoase pe această planetă au de a face cu timpul care trece și cu
Pământul care se învârtește.”
Cartea este o adevărată lecție despre umanitate, o barcă
ce salvează cititorul de la naufragiu, o scriere ce te readuce pe drumul cel
bun, atunci când ești ferm convins că nimic nu mai poate merge bine.
Matt Haig, prin povestea imaginată și personajele create, ne reamintește că trebuie
să fim, mai presus de orice, oameni. Că trebuie să lăsăm deoparte interesul
propriu și să ne gândim la binele general. Că nu trebuie să uităm să iubim și
să oferim mai mult celor dragi nouă. Că nu trebuie să uităm cum să fim umani.
„Ce vreau să spun e că e nevoie de timp pentru a-i
înțelege pe umani, deoarece nici ei nu se înțeleg pe ei înșiși. Au purtat hainele
pentru atât de mult timp ! Haine metaforice. Despre asta vorbesc. Acesta este
prețul civilizației umane – pentru a o crea, ei au nevoie să închidă ușa către
eurile lor adevărate. Așa că sunt pierduți, așa înțeleg eu. Și de aceea au
inventat arta: cărțile, muzica, filmele, piesele de teatru, pictura, sculptura.
Le-au inventat ca punți către ei înșiși, înapoi către cine sunt cu adevărat."
Mulțumesc editurii Nemira pentru această
carte. Umanii poate fi achiziționată de aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu