Recenzie “Zgomotul timpului” de Julian Barnes
Ultima carte scrisă de autorul britanic Julian
Barnes aduce în atenția cititorilor viața celui mai mare compozitor
rus, Șostakovici,
concentrându-și atenția asupra condiției artistului în timpul uneia dintre cele
mai dificile și neîngăduitoare perioade din câte au existat vreodată - perioada comunistă, și accentuând numeroasele
piedici ce i-au fost puse tânărului
compozitor încă de la începutul carierei sale și care au continuat de-a lungul
întregii lui vieți, luând sfărșit abia în momentul trecerii sale în neființă.
Fiind a doua carte citită de mine (după Până când m-a cunoscut) dintre
numeroasele titluri publicate ale acestui autor și ambele plăcându-mi la fel de
mult (bine, poate că Zgomotul timpului
mult mai mult), deși fac parte din genuri total diferite (prima fiind de
factură psihologică, a doua încadrându-se atât în stilul biografic, cât și în
cel de ficțiune istorică), pot spune că Barnes m-a câștigat drept viitor
cititor fidel într-un timp relativ scurt, cu doar două cărți, găsindu-și locul
pe lista mea de autori preferați spre care îmi voi îndrepta de-acum înainte
atenția.
„Cei care se bucurau de favoare rareori rămâneau
favoriți; singura necunoscută era când vor cădea.”
Lipsit
de apărare părintească, orfan de tată și luptându-se cu o sănătate fragilă încă
din copilărie, viitorul faimos compozitor se vede nevoit să preia datoria de
bărbat al casei și susținător al celor două surori și mamei lor, maturizându-se
de timpuriu, dar în același timp tânjind după atenție și grijă, fapt ce se va
reflecta și mai târziu, în relațiile sale amoroase. Tânăr, ambițios, talentat, Dmitri Dmitrievici compune
muzică de la o vărstă fragedă și cunoaște gustul faimei de timpuriu, lucrările
sale fiind interpretate pe marile scene și gustate de publicul larg, cu
precădere de o anumită clasă socială superioară. Însă aprecierile și ovațiile câștigate prin
muncă și studii temeinice îi sunt anulate pe motivul îndreptării atenției spre anumiți artiști europeni, pe care îi admira și
cu care se identifica nu de puține ori, și a nerespectării cerințelor artei
sovietice, considerată a fi cu mult superioară oricărui alt sistem muzical și cea
mai potrivită pentru a fi reprezentată pe scenă și făcută publică și altor populații,
spre a servi drept exemplu, așa cum s-a întâmplat la Congresul Cultural pentru
pacea lumii de la New York.
Lucrarea
sa Lady Macbeth din Mtensk este dur
criticată de către partidul comunist, iar articolele defăimătoare din
publicația de renume Pravda, scrise,
probabil, de însuși Stalin, nu încetează să apară constant, Șostakovici fiind “sfătuit”
să-și ceară scuze în mod public și să ia toată vina asupra tinereții și
neștiinței sale, dorindu-se să își declare intenția de a se îndrepta exclusiv
spre muzica tradițională rusească. Cu alte cuvinte spus, un om ce dispune de un
real talent muzical, dar forțat să se lepede de ceea ce este el ca persoană și
artist, înăbușindu-și propriile viziuni despre pace, muzică, război și
transformându-le în convingeri politice și culturale favorabile partidului din
acel timp numit sugestiv Cultul personalității.
“Arta
aparține tuturor și nimănui. Arta aparține tuturor timpurilor și niciunei
epoci. Arta aparține creatorilor ei și celor care se bucură de ea. Arta nu aparține
Poporului și Partidului mai mult decât aparținea odinioară aristocrației și
patronilor. Arta este șoapta istoriei, auzită peste zgomotul timpului.”
Te
întrebi cum poate fi posibilă o asemenea existență, cum tu, ca muzician,
scriitor, interpret sau compozitor mai poți continua munca de creație atunci
când nu te mai regăsești nici măcar într-un minim procent în notele,
compozițiile, cuvintele ce ies din tine, dar care nu îți aparțin, ci sunt
cerute și dictate pe bandă rulantă de către călăii tăi morali? În aceste
condiții extreme, în care aproape îți dorești să te omoare, dar suporți de
dragul siguranței familiei, ce rost mai are arta, unde îi este frumusețea și
expresivitatea, cum de ceva ce se preuspune că ar trebui să fie plăcut, revelator
și pur este de fapt măsluit și transformat după bunul plac al puterii?
“În
Rusia lui Stalin nu existau compozitori care să scrie cu tocul între dinți. De
acum încolo vor exista doar două categorii de compozitori cei vii și
înspăimântați și cei morți.”
“Muzica
este nemuritoare, muzica dăinuiește o veșnicie și va fi nevoie de ea
întotdeauna, muzica poate spune totul, muzica...și așa mai departe. Îți astupa
urechile în timp ce ei îi explicau natura propriei lui arte. Aplauda idealismul
lor. Și, da, muzica poate fi nemuritoare, dar, vai, compozitorii nu sunt. Ei
sunt ușor de redus la tăcere și mai ușor de ucis.”
De
departe una dintre cele mai emoționante și reprezentative scene este cea care
arată gradul de decădere și înjosire a artistului, în care Nikolas Nabokov
(vărul acelui Nabokov) îl face
practic pe marele compozitor să își recunoască în public rolul
în toată această mascaradă politică, și anume acela de simplu delegat trimis de
regimul Stalinist, dezbrăcat de propriile idei și credințe, golit până și de
propria demnitate, o păpușă fără simțuri și drept de apel, mânuită fără milă de
către maestrul păpușar – Puterea/Stalin, care anula orice libertate
individuală.
Moartea
dictatorului vine ca o eliberare pentru Șostakovici, care își regăsește o parte
din curaj și din libertate și decide să compună doar ceea ce simte că este
necesar, însă spun doar o parte, deoarece locul unui dictator este ocupat de un
altul (cum altfel?), iar Dmitri este somat să devină membru al Partidului.
“Poate
conștiința nu mai avea o funcție evolutivă, așa că fusese eliminată. Intră sub
pielea tiranului modern, pătrunde-l strat după strat și vei observa că țesutul
nu se schimbă, că sub granit tot granit găsești și că nu dai peste nicio nișă a
conștiinței.”
Un
ciclu fără de sfărșit al unei puteri opresive , un destin
frânt, o degradare a conștiinței și o distrugere a sufletului acordată pe
notele unei simfonii.
O
carte despre ce înseamnă libertatea de exprimare și până unde poate merge
încătușarea și constrângerea unui artist; despre repercursiunile suferite în
urma cenzurării și denaturării propriilor gânduri, credințe, valori. Barnes
ne relevă adevărata față a faimei și ce se ascunde de fapt în spatele
procesului de creare a marilor compoziții ce au luat naștere sub cupola unui
sistem defect și opresiv.
“Învățase
de asemenea cum se distruge un suflet de om. Un suflet putea fi distrus în trei
feluri: prin ceea ce îți făceau alții, prin ceea ce te puneau alții să faci;
prin ceea ce alegeai de bunăvoie să-ți faci ție. Una dintre metodele acestea
era suficientă, dar, dacă erau prezente toate trei, rezultatul era irezistibil.”
Zgomotul
timpului ne prezintă în culori de alb și negru
povestea celui mai faimos muzician de secol XX, cu bucuriile și reușitele lui,
dar mai ales cu toată agonia psihică la care a fost supus și cu toate
limitările și cenzura pe care a fost nevoit să le accepte, ca parte a unui
compromis făcut în numele artei și pentru a rămâne în viață, el și familia sa.
Mă
bucur enorm de mult că am avut șansa să citesc această biografie ficțională
magistral scrisă, o capodoperă ce îmbină teme precum rolul artistului în
societate, puterea politică, sacrificiile făcute în numele artei, regimul
sovietic. Cărțile de acest gen sunt adevărate lecții de viață ce ne aduc o mica
parte din istoria și zgomotul timpurilor trecute.
Mulțumesc
editurii Nemira pentru volumul oferit.
P.S.
Pentru cei interesați de scrierile autorului Julian Branes, Nemira
ne aduce o întâlnire virtuală cu acesta luni, 28 noiembrie, la Librăria
Humanitas Cișmigiu. Pentru cei care nu sunt din București sau nu au mai prins
locuri la eveniment, întâlnirea va fi filmată și făcută public pe paginile
editurii.
Buna!
RăspundețiȘtergereAm blogul tau de pe B3 - Be free!
Te invit la un concurs http://heartofthewords.blogspot.ro/2016/11/concurs.html
Multumesc de invitatie ! Si foarte dragut blogul tau :)
Ștergere