Recenzie “Zgomotul timpului” de Julian Barnes



Ultima carte scrisă de autorul britanic Julian Barnes aduce în atenția cititorilor viața celui mai mare compozitor rus, Șostakovici, concentrându-și atenția asupra condiției artistului în timpul uneia dintre cele mai dificile și neîngăduitoare perioade din câte au existat vreodată - perioada comunistă, și accentuând numeroasele piedici ce i-au fost puse tânărului compozitor încă de la începutul carierei sale și care au continuat de-a lungul întregii lui vieți, luând sfărșit abia în momentul trecerii sale în neființă.

Fiind a doua carte citită de mine (după Până când m-a cunoscut) dintre numeroasele titluri publicate ale acestui autor și ambele plăcându-mi la fel de mult (bine, poate că Zgomotul timpului mult mai mult), deși fac parte din genuri total diferite (prima fiind de factură psihologică, a doua încadrându-se atât în stilul biografic, cât și în cel de ficțiune istorică), pot spune că Barnes m-a câștigat drept viitor cititor fidel într-un timp relativ scurt, cu doar două cărți, găsindu-și locul pe lista mea de autori preferați spre care îmi voi îndrepta de-acum înainte atenția.

„Cei care se bucurau de favoare rareori rămâneau favoriți; singura necunoscută era când vor cădea.”

Lipsit de apărare părintească, orfan de tată și luptându-se cu o sănătate fragilă încă din copilărie, viitorul faimos compozitor se vede nevoit să preia datoria de bărbat al casei și susținător al celor două surori și mamei lor, maturizându-se de timpuriu, dar în același timp tânjind după atenție și grijă, fapt ce se va reflecta și mai târziu, în relațiile sale amoroase.  Tânăr, ambițios, talentat, Dmitri Dmitrievici compune muzică de la o vărstă fragedă și cunoaște gustul faimei de timpuriu, lucrările sale fiind interpretate pe marile scene și gustate de publicul larg, cu precădere de o anumită clasă socială superioară.  Însă aprecierile și ovațiile câștigate prin muncă și studii temeinice îi sunt anulate pe motivul îndreptării atenției spre anumiți artiști europeni, pe care îi admira și cu care se identifica nu de puține ori, și a nerespectării cerințelor artei sovietice, considerată a fi cu mult superioară oricărui alt sistem muzical și cea mai potrivită pentru a fi reprezentată pe scenă și făcută publică și altor populații, spre a servi drept exemplu, așa cum s-a întâmplat la Congresul Cultural pentru pacea lumii de la New York.

Lucrarea sa Lady Macbeth din Mtensk este dur criticată de către partidul comunist, iar articolele defăimătoare din publicația de renume Pravda, scrise, probabil, de însuși Stalin, nu încetează să apară constant, Șostakovici fiind “sfătuit” să-și ceară scuze în mod public și să ia toată vina asupra tinereții și neștiinței sale, dorindu-se să își declare intenția de a se îndrepta exclusiv spre muzica tradițională rusească. Cu alte cuvinte spus, un om ce dispune de un real talent muzical, dar forțat să se lepede de ceea ce este el ca persoană și artist, înăbușindu-și propriile viziuni despre pace, muzică, război și transformându-le în convingeri politice și culturale favorabile partidului din acel timp numit sugestiv Cultul personalității.

“Arta aparține tuturor și nimănui. Arta aparține tuturor timpurilor și niciunei epoci. Arta aparține creatorilor ei și celor care se bucură de ea. Arta nu aparține Poporului și Partidului mai mult decât aparținea odinioară aristocrației și patronilor. Arta este șoapta istoriei, auzită peste zgomotul timpului.”


Te întrebi cum poate fi posibilă o asemenea existență, cum tu, ca muzician, scriitor, interpret sau compozitor mai poți continua munca de creație atunci când nu te mai regăsești nici măcar într-un minim procent în notele, compozițiile, cuvintele ce ies din tine, dar care nu îți aparțin, ci sunt cerute și dictate pe bandă rulantă de către călăii tăi morali? În aceste condiții extreme, în care aproape îți dorești să te omoare, dar suporți de dragul siguranței familiei, ce rost mai are arta, unde îi este frumusețea și expresivitatea, cum de ceva ce se preuspune că ar trebui să fie plăcut, revelator și pur este de fapt măsluit și transformat după bunul plac al puterii?  


 În timpul Uniunii Sovietice nimic nu era lăsat la întâmplare, propriile personalități erau anulate și nu exista o cale de mijloc: te conformai sau mureai. De o parte erau arta și talentul tău personal (folositor pentru că îl aveai, obținând în același timp și anumite privilegii, cum ar fi renume național și/sau internațional, o remunerație bunicică, un apartament, o casă și o mașină cu șofer cu tot, dar cel mai mare privilegiu pe care ți-l puteau acorda era propria ta existență, faptul de a te lăsau să-ți trăiești viața – cum voiau ei, ce-i drept; nefolositor dacă refuzai să-ți exprimi talentul conform intereselor politice, devenind un dușman al poporului), de cealaltă parte, și sufocându-te constant, erau birocrația, puterea, politica.

“În Rusia lui Stalin nu existau compozitori care să scrie cu tocul între dinți. De acum încolo vor exista doar două categorii de compozitori cei vii și înspăimântați și cei morți.”

“Muzica este nemuritoare, muzica dăinuiește o veșnicie și va fi nevoie de ea întotdeauna, muzica poate spune totul, muzica...și așa mai departe. Îți astupa urechile în timp ce ei îi explicau natura propriei lui arte. Aplauda idealismul lor. Și, da, muzica poate fi nemuritoare, dar, vai, compozitorii nu sunt. Ei sunt ușor de redus la tăcere și mai ușor de ucis.”

De departe una dintre cele mai emoționante și reprezentative scene este cea care arată gradul de decădere și înjosire a artistului, în care Nikolas Nabokov (vărul acelui Nabokov) îl face practic pe marele compozitor să își recunoască în public rolul în toată această mascaradă politică, și anume acela de simplu delegat trimis de regimul Stalinist, dezbrăcat de propriile idei și credințe, golit până și de propria demnitate, o păpușă fără simțuri și drept de apel, mânuită fără milă de către maestrul păpușar – Puterea/Stalin, care anula orice libertate individuală.

Moartea dictatorului vine ca o eliberare pentru Șostakovici, care își regăsește o parte din curaj și din libertate și decide să compună doar ceea ce simte că este necesar, însă spun doar o parte, deoarece locul unui dictator este ocupat de un altul (cum altfel?), iar Dmitri este somat să devină membru al Partidului.

“Poate conștiința nu mai avea o funcție evolutivă, așa că fusese eliminată. Intră sub pielea tiranului modern, pătrunde-l strat după strat și vei observa că țesutul nu se schimbă, că sub granit tot granit găsești și că nu dai peste nicio nișă a conștiinței.”

Un ciclu fără de sfărșit al unei puteri opresive , un destin frânt, o degradare a conștiinței și o distrugere a sufletului acordată pe notele unei simfonii.

O carte despre ce înseamnă libertatea de exprimare și până unde poate merge încătușarea și constrângerea unui artist; despre repercursiunile suferite în urma cenzurării și denaturării propriilor gânduri, credințe, valori. Barnes ne relevă adevărata față a faimei și ce se ascunde de fapt în spatele procesului de creare a marilor compoziții ce au luat naștere sub cupola unui sistem defect și opresiv.

“Învățase de asemenea cum se distruge un suflet de om. Un suflet putea fi distrus în trei feluri: prin ceea ce îți făceau alții, prin ceea ce te puneau alții să faci; prin ceea ce alegeai de bunăvoie să-ți faci ție. Una dintre metodele acestea era suficientă, dar, dacă erau prezente toate trei, rezultatul era irezistibil.”

Zgomotul timpului ne prezintă în culori de alb și negru povestea celui mai faimos muzician de secol XX, cu bucuriile și reușitele lui, dar mai ales cu toată agonia psihică la care a fost supus și cu toate limitările și cenzura pe care a fost nevoit să le accepte, ca parte a unui compromis făcut în numele artei și pentru a rămâne în viață, el și familia sa.

Mă bucur enorm de mult că am avut șansa să citesc această biografie ficțională magistral scrisă, o capodoperă ce îmbină teme precum rolul artistului în societate, puterea politică, sacrificiile făcute în numele artei, regimul sovietic. Cărțile de acest gen sunt adevărate lecții de viață ce ne aduc o mica parte din istoria și zgomotul timpurilor trecute.

Mulțumesc editurii Nemira pentru volumul oferit.

P.S. Pentru cei interesați de scrierile autorului Julian Branes, Nemira ne aduce o întâlnire virtuală cu acesta luni, 28 noiembrie, la Librăria Humanitas Cișmigiu. Pentru cei care nu sunt din București sau nu au mai prins locuri la eveniment, întâlnirea va fi filmată și făcută public pe paginile editurii. 

Share this:

CONVERSATION

2 comentarii:

  1. Buna!
    Am blogul tau de pe B3 - Be free!
    Te invit la un concurs http://heartofthewords.blogspot.ro/2016/11/concurs.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc de invitatie ! Si foarte dragut blogul tau :)

      Ștergere