la aprilie 06, 2017

Recenzie: „Jurnalul primei mele morți” de Ioana Duda

aprilie 06, 2017 4 Comments Edit

Într-unul dintre interviurile date (ultimul, dacă nu mă înșel), Ioana Duda spunea că, în opinia ei, cel mai important lucru la o carte este să te facă să simți, iar pentru asta cartea respectivă trebuie să fie scrisă cu suflet. Nimic mai neadevărat, sunt total de acord cu ea, iar eu mereu am spus că autorii Herg Benet, cei pe care am apucat să-i citesc până acum și care au devenit preferații mei (știu ei care sunt) chiar așa scriu: cu sufletul, pentru alte suflete. Iar acum, după ~~lecturarea~~ devorarea Jurnalului, a devenit și Ioana prferata mea. Pentru că ea știe cum să scrie astfel încât să te facă să simți. Și scrie liber, cinstit, așa cum declară ea că trebuie să se scrie, scrie din inimă și asta se observă de la primele pagini.

Am citit cartea în decursul unei perioade destul de sensibile, când simțeam pe propria-mi piele efectele distrugătoare, dar și înălțătoare ale iubirii, o perioadă când nimic nu mă mulțumea, când vedeam mai clar ca oricând urâțenia vieții și neputința mea, iar toate acestea adunate mă făceau să mă simt oribil. O perioadă propice pentru a simți această carte. O perioadă când mă simțeam slăbită psihic, singură, apatică, în fiecare zi ducându-mi gândurile și lacrimile și depresiile. Sau poate din contră, a fost o alegere neinspirată, poate ar fi fost mai benefic pentru mine să mă afund într-o lectură cu multă acțiune, pentru a mă putea elibera de propriile gânduri și întrebări, decât să mă scufund la propriu în oceanul de tristețe al trăirilor din această carte. Dar nu, cred că am să rămân la prima părere, și anume că am citit cartea exact când trebuia. Când aveam mai mare nevoie. O aveam în bibliotecă de câteva luni bune, și totuși nu am citit-o până deunăzi, nu m-a strigat, nu m-a tentat, nu mi-a făcut cu ochiul multă vreme. De ce? Trebuia să o citesc într-o anumită perioadă. Coincidență? Nu prea cred.

„Și îmi tot spuneți că mâine, mâine sigur va fi altfel, că mă iubiți, că voi trece peste. Și eu trebuie să mă prefac, în fiecare zi, că pot trece peste. Să râd, să zâmbesc, să vă strâng în brațe, să spun că da, știu. Va trece până la urmă. Am oboist să mint și să zâmbesc.”

Cartea este de o profunzime greu de redat în cuvinte și sincer vă spun că nu mă așteptam să mă atingă atât de mult. Ce am descoperit între paginile cărții m-a lăsat aproape mută de uimire și cu ochii în lacrimi. Am simțit efectiv fiecare pagină, fiecare regret al Valentinei, durerile și tristețile ei au fost și sunt și ale mele. Niciodată nu am rezonat mai mult cu un personaj, rare au fost cazurile când o poveste a reușit să mă facă să sufăr atât de mult. Sufeream pentru Valentina și pentru mine. Sufeream pentru cât de superficială a ajuns lumea, cât de ignorantă și plină de prejudecăți, pentru câtă tristețe îți poate aduce o iubire neîmplinită. Aproape eram una și aceeași. M-am regăsit foarte mult în trăirile ei, anumite lucruri pe care ea nu le înțelegea nu le înțelegeam nici eu, stările mele de depresie, regret pentru toate visurile neatinse și mai ales pentru sentimentul de singurătate și neînțelegere a celor din jur erau și ale ei și viceversa. Să vrei să dai totul din tine, dar să nu ai pentru cine, să nu fi înțeleasă și iubită pentru ceea ce ești de către persoanele la care ții cel mai mult, să te complaci și să-ți refuzi fericirea și dorința aceea imensă de a da tot ce e mai bun din tine, de a schimba în bine oamenii, de a-i face să vadă că pot trăi intens, nu doar supraviețui de pe o zi pe alta, să-i faci mai buni și mai nebuni și frumoși și asumați și inteligenți, iar la rândul lor ei să facă asta pentru tine. Să fii ca un foc, care vrea să ardă totul în jur, în cel mai frumos mod cu putință, dar atunci când ești pregătit să transformi totul în scrum, primești o nemeritată baie rece, iar focul se stinge, nu este ușor deloc. Tu te stingi. Și eventual, te arzi singur. Pentru că altceva nu mai ești în stare să (re)aprinzi la viață. Și ard și visurile tale, și ochii aceia care priveau cu speranță în jur, la alți ochi, și pofta de viață pe care o căpătaseși cu greu, și încrederea în oameni și o lume mai...diferită.

„Cât timp am fost împreună, am crezut că descoperisem leacul. Sau nu. Mint. Chiar îl descoperisem. Leacul oricăror dureri e iubirea. Fără doar și poate. Să spună cine ce o spune. Iubirea cicatrizează toate rănile de care știi și ălea de le credeai uitate. Ce, credeați că rănile se vindecă? Aș ! Iluzii. Timpul nu vindecă nimic. Doar trece. Iubirea vindecă.”

„Aș fi în stare de orice, doar ca să simt seara, în mâna mea, o altă mână. A omului pe care îl iubesc. Alături de care vreau să îmi petrec tot restul vieții.”

Vaentina suferă și decide că cel mai bine pentru ea este să se omoare, să pună capăt suferinței și durerii care vine din toate părțile, în special dinspre acele persoane pe care le iubește cel mai mult. În decursul câtorva ore, pe parcursul unei nopți întregi, ea rememorează momentele cheie din viața ei, amintiri dragi dar și mai puțin dragi, clipele de fericire și extaz dar și cele în care a simțit ce înseamnă cu adevărat suferința, acele momente care au dus-o mai aproape de hotărârea de a renunța.

„Și, poate, dacă aș mai avea răbdare, dacă aș mai putea suporta durerea asta încă un pic, dacă aș mai avea puterea să cred, să visez, să îmi spun așa cum face antreonrul la sală: „hai, încă un pic. În sport și dragoste nu se poate fără durere. 1,2,3” și mai știi că ai șapte secunde și scapi, dacă ar fi așa, poate nu m-aș omorî. Dar nu mai pot suporta durerea. Nu sunt dramatică, nici exagerată. Sunt ca un om cu metastază în oase, căruia doza mortală de morfină nu îi mai alină durerea și a venit momentul.”

„Dar fiecare își trăiește emoțiile în felul lui. Iar eu am fost mereu nespus de sensibilă. Ca și cum m-aș fi născut cu o rană în suflet și orice dezamăgire, durere, neîmplinire, vis spulberat, moment prost, au râșcâit și mai adânc acolo.”

Valentina este pentru mine un fel de alter-ego în ceea ce privește intensitatea trăirilor, tumultul de sentimente, gânduri, emoții. Este o femeie sensibilă care tânjește după iubire, după o iubire la un alt nivel, cel mai înalt nivel, o iubire diferită și specială așa cum este și ea. Dialogul pe care îl poartă cu îngerul ei păzitor (sau poate e monolog?) este revelator, dureros, frumos, neașteptat. Relația ei cu Matilda, cea mai bună prietenă și cea care i-a fost mereu aproape este extraordinară. Aproape că m-a făcut geloasă, dar în același timp bucuroasă că în viața reală mai există asemenea relații și prietenii. Și spun în viața reală pentru că povestea asta poate fi a oricăruia dintre noi. Cu o asemenea prietenă alături, un suflet- pereche, poți trece mai ușor peste durere.

„Eram atât de singure amândouă. Mereu ne-am înțeles singurătatea una alteia. Noi nu ne-am mințit niciodată. Am știut în adâncul sufletului că avem nevoie de un partener ca să fim fericite.”

Cu toate acestea, așa cum scrie și în carte, nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Însă, în definitiv, leacul oricăror dureri e iubirea.

Și poate că încă mai sunt puțin (mai mult) slăbită, apatică, depresivă, dar odată cu această lectură am învățat că nu trebuie să mă dau bătută și să mă bucur de tot ceea ce contează cu adevărat. Și că nu trebuie să mă schimb sau să-mi reprim sentimentele și focul din mine. Că este greu, dureros, că uneori începi să te stingi ușor ușor și simți că toată esența ta dispare înghițită de superficialitatea, ignoranța, incapacitatea celor din jur de a simți, iubi, trăi. Dar și de incapacitatea ta de a trece mai ușor peste toate aceste lucruri. Nici nu ai avea cum să treci peste ele, căci fac parte din tine, vrei nu vrei. Și te modelează. Și te schimbă. Și te lasă fără suflu, apoi ți-l redă din nou pentru ca tu să o iei din nou la drum. Sau pentru a-și bate joc de tine. Dar nu trebuie să mă dau bătută. Cel puțin, nu acum.

„- De ce îl iubesc așa de mult, Matilda?

- Pentru că iubești tot ceea ce trebuie salvat. Pe tine vrei să te salvezi, de fapt. Și nu știi cum. Ți se pare mai ușor cu ceilalți. De fapt, nu e nimic de salvat în tine. Tu ești bine. Ești doar foarte sensibilă. Iar ceea ce pentru unii e minor sau ușor de dus, în tine se amplifică de mii de ori. Exact ca toți câinii, care aud sunetele amplificate. Așa e și la tine cu emoțiile. Așa te-ai născut. Nu e rău. Dimpotrivă. E minunat. Să simți. Ești binecuvântată. Trebuie doar să faci ceva bun cu toate emoțiile și stările ăstea. O faci deja cu scrisul tău.”

Jurnalul primei mele morți este cea mai profundă carte citită de mine în ultima perioadă, iar asta spune multe, deoarece în ultimele luni am parcurs foarte multe cărți bune, intense, profunde, care te răscolesc și pe care vei vrea să le recitești imediat ce le-ai terminat. Iar cartea Ioanei Duda este cel mai veridic exemplu. Te sfâșie, dar te și recompune. Este o contradicție greu de explicat în cuvinte și doar atât mai pot spune: citiți-o, pentru că merită.

Mulțumesc din suflet editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit. Cartea o găsiți aici.

Recenzie: „Jurnalul primei mele morți” de Ioana Duda

Share this:

CONVERSATION

4 comentarii: