la aprilie 27, 2017

Recenzie: „Noumenoir” de Flavius Ardelean

aprilie 27, 2017 4 Comments Edit

Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte, deși intuiam că-mi va da puțin de furcă. Cum așa? Experiența mea cu Miasma, o altă carte a autorului, a fost una neașteptată, atipică, unică. Exact așa cum este și stilul de scriere al lui Flavius Ardelean. Atât de atipică și one of a kind, încât, spre rușinea mea, nu am reușit să o duc până la capăt. Rar mi se întâmplă asta, să nu fiu capabilă să termin o carte începută ! Și încă o carte care îmi place ! Pur și simplu, după aproximativ o sută de pagini, după ce m-a trecut prin toate stările posibile, am lăsat Miasma deoparte, cu gâdul că am să o iau la citit de la început după o vreme. Dar iată că a trecut mult prea mult timp, iar eu tot nu am reușit să lecturez integral Miasma. În schimb, autorul a mai scos o altă carte, Noumenoir, care bineînțeles că și aceasta m-a atras. Cum am spus mai sus, și aceasta mi-a dat de furcă, m-a bulversat, amețit, intrigat, surescitat, obosit, însuflețit dar am parcurs-o extrem de rapid și la final m-a lăsat foarte încântată și extaziată, ca și cum aș fi consumat droguri distilate din figuri de stil, precum personajele acestei cărți. Da, încântată și extaziată de ceea ce tocmai am citit, de această lectură umitoare, de faptul că există autori români contemporani excepționali, așa ca Flavius Ardelean. Capabili să scrie original, într-un mod cu totul și cu totul aparte. El se joacă cu mintea cititorului, folosește cuvintele pentru a da naștere unori lumi atât de cunoscute, pe de o parte, dar și atât de ireale, pe de altă parte, satirizând lumea actuală și imaginându-și cum va fi peste o perioadă mai îndelungată de timp.

Noumenoir este o distopie diferită de oricare altă distopie citită de mine până acum. Anul 2085, România, hotelul A nus Dei. Lumea este împărțită între cei care scriu și cei care critică ce se scrie. O imagine destul de îndrăzneață, un tablou nu foarte departe de România anului 2017, dacă stăm bine să ne gândim. Foștii scriitori care, din diverse motive, nu mai pot scrie, sunt exilați în apartamentele hotelului, nevoiți să ducă un trai anost, lipsit de orice satisfacție ori sens, ba pe deasupra nevoiți să se lase hăituiți de critici literari și blogări, mereu cu secta Kritikos suflându-le în ceafă. Radu Lenea, unul dintre acești scriitori, își duce astfel zilele, până în momentul în care, odată cu dispariția unui alt fost scriitor, A.R. Deleanu, Lenea primește un manuscris de la Lizaveta Markov, fostă Deleanu, femeia fatală a hotelului, un personaj de o importanță covârșitoare pentru destinul celor din hotel și nu numai. Mauscrisul nu este un simplu document, o simplă carte. Manuscrisul lui Kubin (un alt personaj important, nu am să divulg ce rol are el) este unul atipic și, pentru mult timp, aparent de nedeslușit. El ascunde un secret ce are puterea de a aduce schimbări majore în cursul istoriei. Însă pentru a desluși ceea ce s-a vrut a fi transmis, pentru a dezlega secretul, cel sau cea care deține manuscrisul trebuie să își dovedească abilitățile și să știe a citi printre rânduri, a privi dincolo de ce i se așterne în fața ochilor, dincolo de ce este evident, sare imediat în ochi ori este prea superficial. În mâinile cui nu trebuie, manuscrisul se poate dovedi periculos. În plus, o altă abilitate pe care trebuie să o posede cel/cea în mâinile căruia va rămâne manuscrisul este aceea de a fi capabil/ă să deslușească adevărul de fantezie și invers. Și de a rămâne cât mai mult timp în viață, pentru că toate aceste evenimente declanșează urmări în masă, în care Radu Lenea, Lizaveta Markov, Catinca Văduva, Asmodeus și alte personaje implicate sunt hăituite la propriu de maleficii Kritikos.

„Moartea îmi pare singurul lucru cu adevărat demn de încropit vreo discuție în juru-i, iar iubirea – că pentru asta ne-am adunat cu toții aici, nu? – nu e decât un pretext, un panaceu, o fugă de, o mai-lasa-mă-un-pic. Când spui iubire, spui de fapt moarte. Stii tu, domnule, că iubirea e de fapt moartea scrisă greșit? Și că, deși singurele litere în comun formează cuvintele rea, era și are, aceastea sunt de fapt emisari nocturni care, dincolo de toate, când totul se termină, la sfârșitul zilei, formează cu totul alte cuvinte, absolut improbabile statistic și lexical? Iar asta e ceva cu adevărat sfâșietor, ceva ce-ți poate frânge inima, nu, scumpule? Multitudinea improbabilă de combinații ale literelor e ceva ce-ți poate frânge spiritul.”

Mi-a plăcut enorm de mult povestea și modul de scriere al autorului, recognoscibil și dintr-o mie de texte. Cuvintele pe care le folosește, modul de exprimare, atmosfera pe care o creează, modalitatea în care își conturează personajele, toate acestea contribuie la alcătuirea unui roman unic, extrem, pe care ori îl vei adora, ori îl vei urî (sau nu vei înțelege nimic). Cale de mijloc nu există. Recunosc că modalitatea de scriere a autorului mi-a îngreunat oarecum lectura. Nu se folosesc alineate, nici linii de dialog, iar pentru acest lucru, care poate fi considerat ciudat/ mult prea sugestiv/inacceptabil, m-am gândit dacă să scad ratingul pe goodreads ori ba. Da, este obositor să citești o carte fără alineat și linii de dialog, mai ales dacă mai este și o carte cu un subiect mai aparte unde este nevoie de toată atenția de care dispui. Dar probabil că Flavius Ardelean a vrut să accentueze faptul că nu contează modalitatea în care este scrisă o carte, atât timp cât aceasta este una memorabilă, are ceva de transmis și trezește ceva în cel care o citește. Iar eu zic că asta i-a ieșit de minune, așa că, după îndelungi cugetări și încă sub efectul Noumenoir-ului, am hotărât să-i acord punctaj maxim J

„Noumenoirul este o formulă care conține toate potențialitățile literaturii, știi?, a tot ce s-a gândit vreodată, a tot ce se poate gândi și a tot ce se va putea vreodată gândi. Noumeniorul încapsulează toată literatura trecută, toate posibilele literaturi și întreaga literatură a viitorului.”

Ce mi-a mai plăcut și atras atenția la această carte a fost numele hotelului. A nus Dei. Destul de atipic pentru cititorii de rând, nu? De fire curioasă și nerăbdătoare să descopăr cât mai multe lucruri noi din cărțile pe care le citesc, am căutat cuvântul pe net și am găsit o altă variantă (care poate fi observată și în desenul de pe coperta cărții, un desen magnific, apropo ! ): Agnus Dei. Nu am să vă divulg semnificația cuvântului, dacă v-am făcut curioasă căutați pe net sau, și mai bine, citiți cartea apoi interesați-vă de anumite cuvinte.

Relația dintre Radu Lenea și Lizaveta Markov, respectiv Catinca Văduva mi-a plăcut și m-a impresionat, la fel și povestea Catincăi. Să nu uit de A.R. Deleanu, de manuscrisul care îi pune pe toți pe jar, de A nus Dei, hotelul ce pare el însuși un personaj, de semnificația cuvântului noumenoir. Urmăriri, comploturi, organizații secrete, amor și sânge, foarte mult sânge. Toate acestea sunt ingredientele ce vă vor ține lipit de carte, devorând pagină după pagină.

„Iubirea se poate stinge, se gândește și strânge și el din pumn, dar litera scrisă rămâne.”

„Nu e nimic dincolo de foaie. Nici dincoace de ea. Un gol indescriptibil camuflat în cuvinte niciodată precise.”

Noumenoir este o lectură obligatorie pentru toți cei care vor ceva diferit, cei care știu să citească printre rânduri, cei care adoră suspansul, adrenalina, personajele bine conturate, poveștile inspirate din realitatea actuală, umorul negru și satirele.

„Cândva omul se va uita la stele și nu va mai fi cuprins de obsesia de a le captura-n vorbe. Cândva literatura va dispărea și, odată cu ea, și noi.”

P.S. Cât de curând am să mă întorc la Miasma; acum știu de ce nu a mers de prima oară când am vrut să citesc cartea. Pur și simplu, trebuia ca Noumenoir să intre în scenă J

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzare.

Recenzie: „Noumenoir” de Flavius Ardelean

Share this:

CONVERSATION

4 comentarii: