Recenzie: „Asasinul Regal” de Robin Hobb
Cât de mult ar trebui să scriu în această recenzie și ce
anume ar trebui să punctez pentru a vă convinge că nu trebuie să ratați această
serie magistral scrisă? Cu greu găsesc cuvintele potrivite pentru a exprima cât
de minunată este această carte, cât de mult mi-a plăcut, cât de profund m-a
impresionat scriitura acestei autoare care într-un timp atât de scurt și-a
găsit locul printre scriitorii mei favoriți.
Dacă începutul primului volum a decurs destul de greoi
și, așa cum spuneam în recenzie, în mai bine de jumătate de carte ai impresia
că acțiunea bate pasul pe loc, abia ultimele capitole fiind extrem de intense,
ei bine, cu siguranță nu pot spune același lucru și despre Asasinul Regal, care este
o carte desăvârșită de la primul până la ultimul capitol. Mi-a depășit toate
așteptările, m-a ținut captivă în ținutul celor Șase Ducate pe parcursul celor
718 pagini, umplându-mi inima de toate
emoțiile posibile: bucurie, tristețe, exatz, frică, iubire. Este un volum
exploziv, un vulcan gata să erupă cu fiecare capitol, o mare învolburată
capabilă să sfărâme în mii de bucățele corăbiile ce înceracă să supraviețuiască
unei alte zile pline de incertitudini și intrigi regale.
„Forțele se schimbă. Umbrele fâlfâie. Dintr-odată, se
aude susurul posibilităților. Se reordonează vremurile viitoare, pe măsură ce
se înmulțesc destinele. Toate cărările se împart, o dată și încă o dată.”
Întâmplările petrecute la finele primului volum l-au
lăsat pe bastardul Fitz aproape infirm și cu un gust amar, gustul trădării și al
sângelui. Toate amenințările la care a fost supus micul bastard, la care se
adaugă tentativa de omor aproape reușită, l-au făcut pe Fitz mai puțin stăpân
pe puterile sale. Cu toate acestea, împotriva voinței sale, se vede nevoit să
se întoarcă în Bukkeep, pentru a-și respecta jurământul făcut regelui și pentru
a salva tronul și viitorul regatului din mâinile celor care le vor distruse.
Pericolele ce l-au pândit la fiecare pas încă de când a poposit la ușa castelului
familiei Farseer sunt infime comparativ cu ce va avea de înfruntat în cel de-al
doilea volum.
Micuțul bastard
mânuit cu atâta dibăcite în primul volum aproape că nu mai există. Orice
fărâmă de inocență este de mult pierdută, iar maturizarea acestuia este
dobândită în urma suferințelor. Prins în împăienjenișul de trădări, minciuni și
ură, Fitz aproape că nu-și mai aparține. Gândurile îi sunt asediate din toate
părțile, este urmărit și nevoit să se ascundă atât fizic cât și psihic,
ridicând bariere pentru a-și feri mintea și gândurile de invadatorii ce
stăpânesc mult mai bine decât el Meșteșugul. Din cauza comploturilor prințului
Regal se vede nevoit să se îndepărteze de persoanele dragi pentru a le proteja.
Totodată Meșteșugul îl secătuiește de putere, însă Harul cu care este înzestrat,
deși considerat un blestem, îi salvează visța de nenumărate ori. Greutatea care
apasă pe umerii săi este nimicitoare, el este doar un pion în crudele jocuri
regale. Dar este și un catalizator. Și un asasin. Asasinul Regal. Cel care
aduce moartea la cea mai mică poruncă a regelui. Cel care nu trebuie să decidă
singur, ci să execute. Lioalitatea, credința și devotamentul nemărginit ce le
poartă Fitz regelui, prințului Verity și viitoarei regine Kettricken îl fac pe
acesta capabil de nenumărate sacrificii ce îi vor pune viața în pericol.
“Emoțiile se ciocneau și mă împingeau înainte. Nu voi ști
niciodată care dintre ele îmi aparțineau și în ce măsură. Mă colpeșeau.
FitzChivarly se pierdea în ele. Am devenit emoția echipajului. Cu toporul
ridicat, răcnind, am deschis drumul. Nu-mi doream să fiu eu conducătorul, dar
m-a mânat dorința lui înflăcărată de a urma pe cineva. Dintr-odată, am vrut să
ucid cât de mulți pirați puteam, cât de repede puteam.”
Întunericul pândește din toate cotloanele, alungând bruma
de lumină și speranță. Neoamenii avansează tot mai rapid spre Buckkeep, iar
atacurile lor par organizate. Pare că acum au o țintă, un scop, în ciuda
faptului că aceștia, prin definiție, nu sunt capabili de a judeca, organiza ori
complota. Sunt fără simțuri. Sunt animale. Sunt monștrii deghizați în chipurile
celor dragi. Raidurile piraților Corăbiilor Roșii sunt tot mai dese, luptele
tot mai crâncene, pierderile tot mai mari. Interesele opuse ale celor două
regiuni, ducatele de coastă și cele interioare, aproape frâng tărâmul celor Șase
Ducate pe din două. Vrajbă, ură, sânge, răzbunare. Atacuri pe mare dar și pe
uscat, orașe prădate și oameni omorâți, la care se adaugă urzeli și intrigi
politice, alianțe nefaste și magii străvechi. Întunericul vine și dinăuntrul
familiei regale, poate sub forma cea mai nimicitoare și mai letală. Trădarea și
răzbunarea sunt cuvintele cheie, iar în familia regală Farseer ambițiile
depășesc legăturile de sânge.
„Corăbiile Roșii din Insulele Străine ne hărțuiau țărmul
mai înverșunat decât în generațiile trecute, distrugând mult mai mult decât
furau. Prima iarnă a lui Kettricken ca viitoare regină a fost și prima iarnă
când am avut parte de raiduri. Amenințarea lor permanentă și tortura nesfârșită
a neoamenilor aflați printre noi clătinau cele Șase Ducate din temelii.”
Unul dintre personajele introduse de către autoare spre
sfârșitul primului volum și care mie mi-a plăcut în mod special, cucerindu-mă
rapid, beneficiază acum de întreaga atenție a cititorului. Kettricken. Curajul
reginei de la munte este de netăgăduit și pe măsură ce aceasta se implică și
luptă ca o adevărată războinică cot la cot cu gărzile regelui pentru a putea
ține piept sângeroaselor asedii ale piraților de pe Corăbiile Roșii, vitejia și
mărinimia neînfricatei Kettricken se răspândește de jur împrejurul ducatelor.
Înțelepciunea și curajul acestei tinere femei care a acceptat să fie soția
prințului Verity doar în folosul acestuia, realizând o alianță politică, fiind
sacrificiul poporului său, după datinile de la munte, sunt doar două dintre
calitățile acesteia, iar scenele în care viitoarea regină își pune viața în
pericol de dragul poporului soțului ei sunt excelent zugrăvite, copleșitoare și
extrem de realiste. De parcă însăși cititorul ar lua parte la luptă.
„O vulpe albă, am presupus eu, din tundra îndepărtată a
Regatului Munților. Mâinile și le acoperise cu mănuși negre. Vântul se jucase
cu părul ei lung și blond, întinzându-l și încâlcindu-i-l peste umeri. (...).
Față de celelalte femei, îmbrăcate în fuste și mantii largi, Kettricken părea
agilă ca o pisică. Amintea de un războinic dintr-o altă țară, poate dintr-un
tărâm nordic, sau de un aventurier dintr-o poveste de demult.”
Verity,
viitorul rege, sacrifică în continuare totul pentru bunăstarea regatului său,
plecând într-o primejdioasă expediție în munți, spre a-i afla pe Străbuni și a
le cere ajutorul în lupta contra piraților. În plus, sacrificiul pe care îl
face constant, folosind Meșteșugul, luptând mental cu asupritorii țărmurilor
sale, îl seacă de putere și îl îmbătrânește înainte de vreme. Singur Fitz este
cel care formează o legătură mentală cu prințul său, relația celor doi fiind
explorată la maximum în acest volum.
„- Obosesc așa de tare, spuse Verity încet. Își turnă vin
și se duse să-l bea lângă șemineu. Știi ce mi-aș dori?
Nu era o întrebare. De-asta nici nu i-am răspuns.
- Aș vrea ca tatăl tău să fie în viață, să fie viitorul
rege. Iar eu, mâna lui dreaptă. Mi-ar spune de ce trebuie să mă ocup, iar eu aș
face ce mi-ar cere. Aș fi împăcat cu mine însumi, oricât de grea mi-ar fi
munca, pentru că aș ști sigur că el știe ce-i mai bine. Știi ce ușor e, Fitz,
să umezi un om în care ai înredere?
Ridică, în sfâșit, ochii spre mine.
- Cred că da, prințul meu, i-am răspuns cuminte.”
Un alt personaj frumos reliefat de către Hobb este Ochi
Întunecați. Un lup cenușiu. Un
prieten cu adevărat loial lui Fitz, un suflet neîmblânzit, dar atât de frumos.
Legătura creată între asasin și lup este indestructibilă. Dialogurile (dacă le
pot numi așa) purtate între cei doi constituie adevărate delicii pentru
cititor. Inteligente, sarcastice, amuzante și de cele mai multe ori
edificatoare. Rolul lui Ochi Întunecați este complex, iar prezența și
implicarea micului lup cenușiu aduce schimbarea viitorului celorlalte
personaje. Mai multe nu vă dezvălui, dar cu siguranță acest personaj
nonconformist vă va ajunge la inimă. La fel ca toată seria.
„- Eu sunt om. Tu ești lup.
Am rostit cuvintele cu glas tare, știind că le înțelege
citindu-mi gândurile, dar încercând să-l fac să priceapă diferența dintre noi
cu toate simțurile.
Pe dinafară. Pe dinăuntru, suntem o haită. Tăcu și se
linse mulțumit pe bot. Stropi de sânge îi colorau labele din față.”
„Puiul îmi oferea o lume în lumina lunii, în alb și
negru, simplă, desăvârșită, numai pentru mâncat și dormit. Nu ne dezlipeam
ochii unul de altul. Ai lui erau verzi scânteietori și mă ispiteau. Vino. Vino
cu mine. Ce au de-aface semenii noștrii cu oamenii și urzelile lor josnice?
Încă iertările lor nu valorează nici cât o bucată de carne, comploturile lor nu
aduc nicio plăcere nepătată și nu știu să se bucure de nimic fără să gândească.
De ce îi alegi pe ei? Vino, hai să fugim !”
Pagini întregi de emoții și sentimente amestecate,
adrenalină pură. Robin Hobb reușește să transpună cititorul în frumoasele și
copleșitoarele ducate, în tărâmurile ce mustesc de magie și istorie, într-o
lume feerică dar extrem de periculoasă în care vorbele șoptite în miez de
noapte se pot transforma în lame ascuțite ce-ți vor frânge gâtul pe timp de zi,
în care propriile-ți gânduri trebuiesc ferecate pentru a nu ți le invada și
folosi împotriva ta dușmanii tăi. O lume în care o zi senină nu reprezintă
altceva decât o nouă amenințare, iar gustul sângelui și răzbunării, odată
deprins, greu mai poate fi înăbușit.
„Vino, vânează cu mine, îmi șoptește ispita din suflet.
Uită de durere și trăiește-ți viața din nou. Cunosc un loc în care nu există
timp, ci doar clipa de acum, iar hotărârile sunt ușor de luat și sunt numai ale
tale. Lupii nu au regi.”
Mii de mulțumiri editurii Nemira pentru acest volum
superb. Asasinul Regal poate fi achiziționat de aici.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere