Recenzie: Întotdeauna diavolul de Donald Ray Pollock

 




„Lumea era o fundătură de tot rahatul în care erai împotmolit pe viață.”

Se știe prea bine că violența naște violență. Indiscutabil și irevocabil. Este un fapt bine cunoscut, o constatare sumbră, tristă.  Atunci când, de exemplu, ai un copil, iar acesta nu cunoaște decât ură, țipete, vorbe urâte, lovituri și pedepse – pe scurt, violență -, nu te poți aștepta ca acel copil să crească sănătos mintal și fizic, să își dezvolte o anumită empatie și cunoștințele necesare care să îl ajute să răzbească, demn și corect, în această viață.

Bineînțeles că există și excepții de la regulă, slavă cerului. Însă în majoritatea cazurilor, un copil/tânăr crescut și familiarizat cu violență va deveni un adult problematic, violent, periculos.

Donald Ray Pollock a scris primul său roman, Întotdeauna diavolul, în 2011, câștigând numeroase premii de specialitate. Anul acesta romanul a primit și o ecranizare marca Netflix, în care actori celebri precum Robert Pattinson, Bill Skarsgard și românul Sebastian Stan întruchipează câteva dintre personajele imaginate de autor. Iar dacă am ajuns la subiectul personaje, trebuie să vă spun că principalul personaj al acestui roman este violența. Așadar, dacă nu vă plac cărțile cu subiecte dure, limbaj specific și acțiune șocantă, sfatul meu este să nu alegeți această carte, deoarece subiectul sau mai bine spus subiectele sunt greu de digerat. Nu mă înțelegeți greșit, cartea nu este una cu subiect brutal și atât. Cei suficient de receptivi și cărora le place să disece personaje, fapte și vorbe vor recunoaște caracterul psihologic al întregii povești și vor descoperi, cu o curiozitate morbida, tot ce a vrut să transmită autorul, multiplele fațete ale ființei umane, influența pe care o avem asupra celor din jurul nostru și viceversa, efemeritatea cu care noi toți suntem înconjurați și neputința în fața soartei, care este crudă de cele mai multe ori, incapacitatea de a schimba răul în bine și durerea care derivă din toate aceste lucruri.

Dacă violența este principalul personaj al cărții, cel de-al doilea, care îl urmeză periculos de îndeaproape, este religia (credința). Iar în caz că nu ați constatat până acum, de-a lungul vremii s-au înfăptuit nenumărate acte violente....în numele credinței/religiei, bineînțeles. Personal nu cred să existe două cuvinte mai diferite, însă iată, ființa omenească a reușit să le alăture și să le folosească în același context într-atât de mult, încât acestea aproape s-au unificat, formând un tot unitar grotesc și dezgustător.

Cum poate cineva alătura cele două cuvinte astfel încât rezultatul să fie unul inuman? Simplu, prin pretextarea unui simț al corectitudinii și justiției total modificat. Astfel, un om poate înfăptui un rău iremediabil prin simplul fapt că el își spune (și chiar crede acest lucru) că singurul mod prin care dreptatea poate fi instaurată este prin violență.

Conduse de o falsă credință în Dumnezeu și păcătuind în numele dreptății și a Domnului, persoanjele închipuite de autor împletesc și desfac destine, trasând ițe invizbile în marele joc numit destin. Complexe, defecte și bolnăvicioase, acestea întruchipează exemplul omului de rând, simplu și limitat, lipsit de orice mjloace ajutătoare ori de cunoștințele psihice și morale care i-ar putea face existența mai bună.

Cu acțiunea plasată imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, pe fundalul vieții rurale din America,  cititorul urmărește cu stupoare și tristețe cum destinele mai multor perosnaje se împletesc în mod bolăvicios, ducând la tragedii colective care ar fi putut fi evitate în mod inteligent.

În prim plan îl avem pe Willard Rusell, recent înapoiat de pe front, bântuit de amintiri greu de descris, însă fiind, categoric, un supraviețuitor. Tânărul Willard se îndrăgostește de frumoasa Charlotte, pe care o și ia de soție, având împreună un fiu, pe Arvin. Însă traiul lor, simplu dar mulțumitor, este zguduit din momentul în care Charlotte primește un diagnostic crunt, acesta fiind unul dintre momentele declanșatoare în care oamenii, sub presiunea greutăților vieții, o iau, efectiv, razna.

Moartea unei persoane tinere, în special a unei mame care este fericită și împlinită, reprezintă întotdeauna o adevărată nenorocire, însă tragismul este nuanțat, de această dată, de reacția soțului și tatălui copilului. Înnebunit de durere, Willard reacționează, probabil, instinctual și sub presiune, organizând un fel de altar de sacrificiu în curtea casei, un așa zis buștean de rugăciune, acolo unde ajunge să își facă ritualurile ore în șir, zi și noapte, obligându-și fiul, care încă nu are zece ani, să-l acompanieze în această rugăciune brutală, aceasta find, poate, una dintre cele mai dezgustătoare și șocante scene din toată cartea.

„El și Arvin petreceau ore întregi rugându-se zilnic lângă buștean. De fiecare dată când porneau peste câmp spre pădure, Willard îi explica din nou că vocile lor trebuiau să ajungă la cer și singura cale ca acest lucru să se întâmple era să fie absolut sinceri în implorările lor. Oamenii din Knockemstiff se trezeau în sunetul lor pătimaș în fiecare dimineață și se duceau la culcare acompaniați de ele în fiecare seară. Uneori, când Charlotte trecea printr-o perioadă deosebit de proastă, Willard îl acuza pe fiul său că nu își dorea ca ea să se facă bine. Îl lovea și îl lua la șuturi pe băiat, pentru ca mai apoi să fie cuprins de remușcări. Uneori lui Arvin i se părea că tatăl său îi cerea iertare în fiecare zi. După un timp, încetă să se mai sinchisească și acceptă atât loviturile și cuvintele aspre, cât și regretele ulterioare, ca făcând, pur și simplu, parte din viața pe care o trăiau acum.”

„Câteva zile mai târziu, Willard începu să adune animale moarte de-a lungul drumului. Cadavre care ersu prea înțepenite și prea vechi pentru a sângera sfârșeau atârnate de cruci și de ramurile copacilor din jurul bușteanului de rugăciune. Duhoarea îl făcea pe Arvin și pe el să se înece cu propria vomă în timp ce îngenuncheau și invocau mila Mântuitorului. Viermii cădeau din copaci și lăsau niște dâre șerpuitoare care arătau ca niște picături de grăsime albe. Pământul din jurul bușteanului mustea de sânge.

- Asta înseamnă moartea, îi spuse Willard într-o seară, pe un ton sumbru, când el și Arvin înghenuncheau lângă bușteanul îmbibat cu sânge. Vrei așa ceva pentru mama ta?

- Nu, domnule ! răspunse băiatul.

Willard lovi cu pumnul deasupra bușteanului.

- Atunci roagă-te, pe toți dracii !”

Willard află foarte curând că, indiferent câte sacrificii va înfăptui și în ciuda numeroaselor rugăciuni închinate  (sau mai bine spus urlate, țipate, toți vecinii find martorii tăcuți ai chinului îndurat de tată și copil), destinul este necruțător și nu poate fi schimbat, indiferent câtă dorință și ambiție există în sufletul omului. Țin să precizez că acest detaliu nu este spoiler, fiind dezvăluit chiar în descrierea de spatele cărții.

De aici încolo, destinul micului Arvin se schimbă neîncetat, până la punctul în care viața lui de adolescent se interesectează cu viața altor personaje, la fel sau poate chiar mai toxice decât a fost cea a tatălui său.

Fără drept de replică și consternat, însă neputând lăsa cartea deoparte, cititorul va întâlni de-a lungul capitolelor tot soiul de personaje, caractere modelate de tragedii familiale și personale, oameni simpli cu destine complicate, suflete neliniștite măcinate de dureri cunosccute doar de ele.

Familia Rusell nu este singura căreia autorul îi pune viața sub reflectoare. Cartea aduce la suprafață și destinul cuplului Carl –un fotograf atipic și bolanv mintal și Sandy, mult prea tânăra soție a acestuia, care face un pact cu diavolul în încercarea ei extrem de reușită de a-și distruge viitorul. Cei doi sunt exemplul de netăgăduit al omului care, dacă viața nu îi oferă necazuri, și le găsește și singur. Iar problemele în care se bagă cei doi, în mod voit, pentru a obține plăcere și amuzament, sunt genul de tragedii grotești care nu pot avea decât un singur final.

„În timp ce stătea la marginea gropii adânci, Carl se gândise la felul în care Sandy își înfășurase brațele în jurul soldatului când îl observase pe el punând aparatul de fotografiat jos și scoțând pistolul, ca și cum ar fi vrut să-l salveze. Întotdeauna încerca rahatul ăsta cu cei drăguți și, deși nu putea să o învinovățească cu adevărat pentru că dorea să dureze mai mult timp, nu era vorba doar despre o nenorocită de dostracție. După cum vedea Carl lucrurile, era sngura religie adevărată, ceea ce căutase el toată viața. Numai în compania umbrei morții, putea simți prezzența a ceva ce putea fi considerat Dumnezeu.”




Un alt duo disfuncțional este cel format din predicatorul Roy și vărul acestuia, Theodore, un infirm blocat într-un scaun cu rotile care dezvoltă o pasiune (cum dacă nu bolnăvicioasă) pentru mai sus numitul Roy. Fără pic de conștiință, empatie ori sănătate mintală, cei doi comit un act criminal și dispar din mica localitate în care trăiau, lăsând în urma lor haos și un suflet inocent, nenorocit, care mai târziu, după ani, va plăti cu vârf și îndesat pentru nelegiuirea comisă de cei doi.

Șeriful Lee și părintele Preston Teagardin sunt alte două personaje exemplificatoare pentru ceea ce autorul a vrut să transmită prin această poveste. Viața șerifului este strâns legată atât de cea a surorii sale, Sandy, cât și de cea a micuțului Arvin, pe care l-a cunoscut într-o noapte fatidică în care copilul și-a pierdut familia. Deși introdus mult mai târziu, aproape de final, părintele are și el un rol de jucat pe această scenă violentă, iar moralitatea lui îndoielnică și faptele necuvinciioase pe care le comite constant duc la un dezodământ întunecat, însă just.

Fiecare om primește ceea ce merită sau cum îți așterni, așa dormi sunt două zicale care se potrivesc extrem de bine acestei cărți. Un thriller psihologic dur, cu subiecte delicate și oarecum de actualitate, deși acțiunea se petrece în jurul anilor 1960 și s-ar spune că oamenii ar fi trebuit să evolueze mult mai mult decât au făcut-o, de fapt, Întotdeauna diavolul ne arată urâțimea și miezeria cu care omul se înconjoară constant, fiind rareori capabil să lase loc frumuseții și demnității să se strecoare în viața lui întunecată, limitată și efemeră.

O lectură în care lipsește cu desăvârșire bunătatea umană – poate doar cu excepția tânărului Arvin, care deși trece prin iad și este martorul a numeroase întâmplări care ar lăsa un copil labil psihic, reușește, chiar și în acest fel, să devină un adult empatic, munictor și din care nu lipsește bunătatea. Însă, din păcate, nici violența căci, așa cum am început recenzia, vă spun din nou că violența și răul nu pot da naștere decât la violență și rău. Tot ce putem spera este ca acestea să nu fie ireversibile, să existe și motive de iertare, bunătate, empatie.

Mulțumesc celor de la librăria online Libris.ro pentru acest exemplar impresionant. Pe Libris.ro găsiți volumele preferate la prețuri avantajoase.

 

Share this:

CONVERSATION

1 comentarii: