„Omul Pictat merge prin întuneric și miezingii fug la vederea lui.”

Cărțile fantasy bine scrise sunt deliciul literar pe care nu îl voi refuza niciodată, precum un copil nu poate refuza o prajitură gustoasă. Orice stare aș avea, în ciuda faptului că sunt un mood reader, cartea fantasy potrivită mă va scoate pentru câteva ore din realitatea anostă și mă va purta spre lumi fermecătoare, promițătoare și epopeice. Asta s-a întâmplat și în cazul volumului de față, Sulița deșertului, partea a doua a seriei epic/high fantasy Demon, scrisă de Peter V. Brett și apărută în 2010.

Chiar nu pot să explic de ce m-am alăturat atât de târziu petrecerii literare puse la cale de autor. Bine, poate că wish-list-ul meu intimidant reușește să explice !! Însă cred cu tărie că romanele potrivite ajung la noi la timpul potrivit, atunci când avem mai mare nevoie de ele, iar seria Demon este seria perfectă alături de care să îmi petrec vara și să trec cu bine de aceste luni epuizante și caniculare.

Povestea imaginată de autor m-a cucerit de la primul volum, care a fost un preludiu a ceea ce va urma, o introducere în care cititorul cunoaște personajele (destul de numeroase), le află poveștile de viață (incredibil de emoționante, aproape am plâns la anumite scene), fricile, dorințele și evoluția. Și ce mai evoluție au ele ! Cu siguranță, autorul nu se joacă când le creionează parcursul, iar destinul lor este măreț, în aceeași măsură în care este și tragic.

Universul imaginat de autor este magistral, creat în cel mai mic detaliu, ofertant și plin de pericole la tot pasul. În lumea medievală în care personajele noastre își duc traiul (extrem de limitat), miezingii (demonii nopții), care sunt de nenumărate feluri – ai aerului, apei, focului, pietrei, nispului, dar și o specie nouă, mai pericuolasă și brutală decât orice s-a văzut până acum, fac prăpăd începând cu fiecare asfințit, decimând populația și lăsând în urmă doar moarte, distrugere, jale și groază. Zeci de ani trec în acest fel, oamenii fiind din ce în ce mai puțini, mai limitați și mai slăbiți în fața dușmanului supranatural, singurele arme împotriva miezingilor fiind glifele, un fel de simboluri magice cu care oamenii își decorează armele, casele, pământul din jurul locuințelor pentru a se feri de demoni. Astfel protejați pe timpul nopții, oamenii din nord încearcă să facă față năpastei demonice, ziua încercând să își ducă un trai cât mai apropiat de normalitate. Însă nu trece noapte fără ca cineva să plătească prețul lașității generale a oamenilor, care în loc să se mobilizeze pentru a găsi o soluție inteligentă, se baricadează în spatele glifelor mai mult sau mai puțin trasate corect. Însă în partea sudică a ținutului, într-un loc deșertic cunoscut sub denumirea de Krasia, oamenii sunt altfel plămădiți. Sub conducerea războinicului Jardir Ahmann, cunoscut și sub numele Shar’Dama Ka, Primul Războinic Preot, considerat de popor noul Izbăvitor, cel care va veni să scape lumea de alagai (demoni, miezingi în limba krasiană), poporul krasian pornește spre ținuturile nordice, pentru a cuceri oamenii de acolo și de a-i unifica cu forța, sub un singur conducător, Izbăvitorul, pentru a-i învăța cum să se lupte cât mai eficient cu alagaii și a începe astfel Sharak Ka, războiul sfânt contra demonilor.

Nu știu daca vreun cititor al seriei Demon a mai afirmat asta până acum, însă, cel puțin în acest volum, personajul meu preferat este Jardir. Dacă în primul volum îl cunoaștem extrem de puțin prin perspectiva Omului Pictat, aici Jardir aproape că devine personaj principal, căci autorul ne introduce în viața lui încă din copilărie, când era doar un băiețel firav, despărțit de familia sa și supus unor brutaliăți greu de imaginat, totul  pentru a deveni un războinic neînfricat. Parcursul lui este intimidant și la fel de emoționant ca și parcursurile celorlalte personje principale – Arlen Bales, denumit ulterior Omul Pictat, Leesha, culegătoarea de ierburi a satului și Rojer, saltimbancul haios și inocent, înzestrat cu un talent neobișnuit.

Jardir este prototipul personajului dur, neînțeles. Îmi pare a fi mai mult un grey character, nu un villian. Sau cel puțin așa l-am perceput eu. Pregătit din copilărie să devină un luptător redutabil, acesta crește rapid în ierarhie și iese în evidență datorită ambiției sale nemăsurate, dar mai ales datorită dorinței de a supraviețui încercărilor brutale la care el (dar și alți copii asemenea lui) este supus. Nevoit să se apere din toate puterile, micul Jardir devine unul dintre cei mai letali luptători, iar sub oblăduirea unei femei misterioase, extrem de dure și inteligente, Inevera, cunoscută ca și dama’ting, femeie krasiană vindecătoare, cu o mare putere vrăjitorească, crește în rang, atingând puterea absolută. Inteligent, frumos și ambițios, Jardir dorește să unifice nordul și sudul sub conducerea sa, pentru a începe Războiul la lumina zilei împotriva demonilor, însă este manipulat de soția sa, Inevera, ale cărei planuri ne sunt dezvăluite pe parcurs,  lucru care m-a făcut să văd o oarecare asemănare între  femeile dama’ting ale lui Peter V. Brett si femeile Bene Gesserit ale lui Frank Herbert, creatorul seriei Dune. Bineînțeles, influența pe care Inevera o are asupra lui Jardir începe să se clatine din momentul în care acesta ajunge în nord și cunoaște cele trei personaje menționate mai sus, iar eu sunt extrem de curioasă să aflu ce se va întâmpla în volumul trei.

„Îmbrățișează insulta și va trece prin tine, lăsându-te să vezi calea lui Everam.”

Nu pot să închei recenzia fără a-i prezenta mai pe larg pe Arlen, Leesha și Rojer, cei trei muschetari ai primului volum, pe care îi regăsim și aici și avem ocazia de a afla cum au evoluat în ciuda lumii dure create de autor. Tânărul de doar 13 ani din primul volum, Arlen Bales, care a asistat la moartea mamei sale, atacată de miezingi, devine un bărbat al cărui singut țel în viață este acela de a nimici miezingi. Deprinde arta luptelor, își șlefuiește arme decorate cu glife și merge într-atât de departe încât își tatuează întregul corp cu glife, transformându-se cu bună știință într-o armă pe două picioare. La căderea nopții, Omul Pictat este singurul om care stă afară și nimicește demoni, pe când toată suflarea se află baricadată în case. Cu toate acestea, el nu vrea recunoașterea ori adulația celorlalți, trăiește singur și își acoperă trupul pictat cu o mantie, nedorind să fie supranumit Izbăvitorul, așa cum oamenii îi spun în partea de nord. Singurele lui dorințe sunt să nimicească cât mai mulți miezingi și oamenii să fie dispuși să se lupte singuri cu demonii, nu să dea dovadă de lașitate. Însă curajul lui are un preț pe măsură: magia pe care o absoarbe și care îi conferă o putere uriașă  în lupta cu demonii îl preschimbă în ceva neomenesc, mai aproape de demon decât de ființă umană.

„Numele meu îmi aparține, și niciun oraș nu mi-e casă.”

Leesha, culegătoarea de ierburi și vindecătoarea satului, este personajul care dispune de cea mai remarcabilă evoluție. Dacă în primul volum, tânăra a suferit cât pentru o viață întreagă, în această carte ea devine stâlpul satului, depășindu-și atribuțiile de vindecătoare și făcând față cu brio nenumăratelor provocări. Conduce spitalul cu o mână de fier, caută leacuri noi, vindecă și moșește, și, mai presus de toate, devine expertă în arta glifării, născocind arme glifate și chiar mantii glifate, care purtate, pot proteja omenii în fața miezingilor, aceștia nefiind detectabili de către demoni. Leesha este personajul meu feminin preferat și sunt tare curioasă ce i-a rezervat autorul pentru viitor.

Micuțul Rojer, orfanul cu destin tragic crescut de un saltimbanc bețiv, se alătură Omului Pictat și Culegătoarei de Ierburi, pentru a lupta împotriva răului așa cum știe el cel mai bine: cântând la scripcă și fermecând miezingii.

Cea care completează panoplia personajelor memorabile este Renna Tanner, tânăra țărancă ce are un rol episodic în primul volum, însă își ia revanșa în cel de-al doilea. Destinul ei este la fel de tragic ca al tuturor tinerilor de mai sus, însă, dacă la început, avem impesia că Renna nu va scăpa nicicând de sub tirania tatălui ei și lașitatea surorilor ei mai mari, spre final Renna renaște precum pasărea Pheonix, trecând de la statutul de victimă la cel de războinică.

Cartea m-a trecut prin toate stările și mi-a oferit o lectură calitativă, antrenată și memorabilia. Avem personaje credibile, creionate magistral și care au un background psihologic exceptional, un sistem magic realizat inteligent și subiecte delicate precum îndoctrinarea religioasă, eterna lupta dintre Bine și Rău, umanitatea sau, mai exact, lipsa acesteia, răzbunarea, ambiția nemăsurată și dorința nesățioasă de a avea tot mai multă putere, capacitatea oamenilor ce provin din culturi diferite de a conviețui împreună prin înțelegere și respect reciproc, doliul și traumele, manipularea psihică și emoțională.

„Tot ce-i apără pe oamenii pe care-i iubim e frumos.”

În concluzie, Sulița deșertului este un epic fantasy magistral care vă va cuceri de la prima până la ultima pagină.

Mulțumesc prietenilor dragi de la Libris.ro pentru că mi-au ofrit acest exemplar pentru părerea mea sinceră. Pe Libris.ro găsiți cele mai noi tituri la un click distanță.