„Sfârșitul va veni când n-o să mai fim în stare să dansăm. Oricât de triste sau abătute am fost, ne-am trăit cu bucurie întâlnirile. Muzica ne-a însoțit de fiecare dată și chiar dacă uneori doar îngânam cine știe ce versuri, ne unduiam mai mult pe scaun sau pe loc, reușeam cumva să dansăm cu sufletele, prinse într-o horă imaginară care ne ținea înlănțuite strâns.”

Despre cel mai recent roman al mult îndrăgitei scriitoare românce, Camelia Cavadia, s-au scris atât de multe lucruri, încât nu știu ce aș mai putea completa eu, încât să aduc o notă de originalitate. Cel mai potrivit ar fi, probabil, să scot în evidență emoțiile ce mi-au fost trezite citind această poveste originală și emoționantă despre relația dintre trei prietene ce s-au întâlnit pentru prima dată în școală, iar viața le-a ținut împreună până când moartea a intervenit, separându-le necruțător. Așadar, nu este doar o carte despre prietenie, ci și despre cum înoți la suprafață, după ce un eveniment tragic te-a tras în jos. E despre lucrurile  (care de fapt nu sunt lucruri, nu din categoria celor tangibile, cel puțin) care te mențin la suprafață, după ce un om drag ție a murit. E despre capacitatea de a nu te lăsa doborât definitiv, atunci când suferința e prea mare. Iar cele două prietene supraviețuitoare se agață de singurul lucru valoros ce le-a rămas după zeci de ani de prietenie: amintirile. Și câte amintiri și-au construit de-a lungul anilor ! Cam cât un roman de 500 de pagini.

„Înțelegerea că pierderea e definitivă făcea ca trecutul să devină prețios. Trecutul e un timp pe care l-ai câștigat deja o dată. Nu poți uza de el la infinit.”

Fie ele amintiri dureroase, rămase în urma clipelor dificile pe care le-au parcurs, amintiri fericite, în care cântau și dansau, toate amintiri dulce-amărui, Simona și Raluca introduc cititorul în cartea vieții lor, pe măsură ce răsfoiesc albumul cu fotografii, numeroase fotografii făcute în momente-cheie ale romanului lor. Evident, am adorat existanța acestui album, căci mi-a adus aminte de albumele vechi de familie, pline de amintiri ale persoanelor dragi mie, ori ale persoanelor pe care nu am apucat să le cunosc, însă știu că au jucat un rol important în familia mea. Da, întotdeauna mi-au plăcut fotografiile pe film, felul în care mă făceau să mă simt, ca și cum aș fi adunat bucățele din mine și aș fi completat părți dintr-un trecut esențial pentru imaginea mea finală, reîntregită. La fel de mult mi-au plăcut și referințele autoarei la conexiunea adevărată, profundă, a oamenilor. Acel gen de legătură umană emoționantă, care se simte, se trăiește, se celebrează. Un fel de pasăre rară în ziua de azi, când, de cele mai multe ori, este atât de dificil și dezamăgitor de greu, să reușești să menții o conexiune sinceră, genunină, onestă, profundă, asumată. O relație în care să te arăți așa cum ești, fără măști și artificii, fără teama și angoasa că celălalt va judeca, va abuza, va fi nepăsător și individualist. Într-un fel, această carte este și despre frumusețea și originalitatea relațiilor construite odinioară, în perioadele în care nici tehnologia, nici superficialitatea, nici individualismul nu atingeau oamenii la o scară atât de uriașă..Are acel aer de melancolie a unor vremuri mai tihnite, mai cuminți, în care timpul trecea mai molcom și parcă mai asumat, în care oamenii nu fugeau constant după ceva de atins, de bifat, de realizat, în care relațiile și implcit prieteniile erau mai trainice, mai reale.

„Am avut întreaga revelație a tristeții acestei lumi pe care tehnologia, în loc să o apropie, o îndepărtează de scopul ei final conexinea, conectarea, spune-i cum vrei. Am avut atunci o certitudine rece și clară că iarăși omul a pierdut lupta cu propriile descoperiri. Cum să trăiești captiv într-un ecran, în timp ce toată viața adevărată se întâmplă în jurul tău? Cum să nu mai vrei să privești oamenii în ochi, când ochii sunt fascinante ferestre căre suflet? Cum să nu mai vrei să râzi cu ceilalți, când râsul e ceva ce nu se va putea stârni înăuntrul niciunei alte ființe din această lume? Și cum să nu vrei să-i atingi pe cei de lângă tine, când carnea ne face fragili și puternici deopotrivă?”

Povestea celor trei înglobează o mulțime de subiecte despre viață: relațiile de iubire și prietenie, capacitatea de a te remonta după intemperiile vieții, curajul de a te face auzit și de a-ți urma idealurile, fără a-ți schingiui prea mult din propriile-ți valori, capacitatea de a îți observa greșelile și de a o lua de la capăt, chiar dacă nu mai ești tânără, puterea de a te remonta după un doliu și de a găsi motive care să îți amintească că trebuie să fii recunoscătoare pentru ce ai avut, pentru dragostea oferită și primită, pentru toate amintirile ce te vor însoți neîncetat.

Deși toate cele trei personaje principale au avut caracteristici, năzuințe și temeri în care, parțial, m-am regăsit, cel mai mult mi-a atras atenția Ileana, datorită carcaterului ei demn, de femeie veșnic aflată într-o dezvoltare interioară. Ea este mereu acolo pentru prietenele ei, cu sfaturi, susținere, alinare, chiar dacă viața ei nu este roz, deși așa pare la exterior. Deși așa au crezut, de multe ori, prietenele ei apropiate, că Ileana este cea mai puternică figură dintre ele trei, și slabe șanse ca ea să fie frântă, pierdută…Iar aici apare întrebarea câte dintre noi vedem, de fapt, sufletul celei pe care o numim prietenă cu atâta ușurință? Chiar și în contexte în care prieteniile se întind pe parcursul atâtor ani și momente, câte dintre noi vedem mai departe de suprafață, intuim ce vrea cealaltă persoană să ne comunice, observăm cu atenție și profunzime cu ce se confruntă, de fapt, persoana pe care o numim prietenă?

„Ajungem să cunoaștem cu adevărat doar o mână de oameni. Doar pe cei de care ne legăm pe viață. În fața cărora nu ne temem să rămânem dezgoliți, așa imperfecți cum suntem, deplorabili uneori, strălucitori altă dată. Cei în fața cărora putem lăsa să se vadă părțile noastre demonice – cele de care ne rușinăm și ne temem – slăbiciunile, umilințele, durerile, fără teama că vom fi judecați.”

„Uneori, viața îți scoate în cale oameni, posibilități, contexte care se pot dovedi miraculoase dacă ai flerul sau măcar curiozitatea să le vezi și mai apoi să le accepți. Unele se dovedesc a fi capcane, experiențe pe care ți-ai dori să nu le fi trăit. Dar altele se dovedesc a fi lucruri la care nici măcar n-ai îndrăzni să visezi. Nu întotdeauna viața repară, dar uneori reconstruiește, recompune și aliniază improbabilul cu posibilul, oferindu-ți daruri, pur și simplu daruri de neînchipuit.”

Povestea celor trei prietene duce cuvântul prietenie la alt nivel și îți deschide ușa spre adevărata introspecție, făcându-te să îți pui întrebări despre propriile-ți prietenii, trăinicia și sinceritatea lor, felul în care tu ți-ai tratat prietenele, modul în care le-ai văzut și simțit și în care ele te-au tratat, înțeles și acceptat, gradul de sinceritate și încredere din cadrul relației. Prietenia celor trei este nefiltrată, marcată de momente dificile, frici, sărăcie, neajunsuri și neputințe, multă nedreptate. Nu este o relație cosmetizată și asta mi-a plăcut, am simțit povestea ca fiind foarte reală. Ilinca, Simona și Raluca trăiesc experiențe diferite de viață, sunt încercate de temeri și năzuințe diferite, însă capacitatea lor de a se înțelege și respecta reciproc este de admirat. Fiecare dintre ele este acolo pentru cealaltă, nu se mint și nu există competiție între ele, nu renunță una la cealaltă, își sunt sprijin și nu se judecă. Este, categoric, o relație din care multe persoane din ziua de azi ar avea ce fura.

Cu toate acestea, deși am citit cartea recunoscătoare pentru experiențele și lecțiile de viață pe care mi le-a transmis, aș fi dorit, pe alocuri, mai multă profunzime. Recunosc, poate așteptările pe care eu mi le-am setat, văzând cât este de lăudată, au fost prea mari, sau poate cu timpul am devenit mai exigentă cu lecturile alese. Este, categoric, o carte pe care mă bucur că am descoperit-o, însă de la care doream mai mult: mai multă profunzime, mai multe emoții viscerale, poate chiar să îmi aducă lacrimi în ochi și o legătură mai strânsă cu cele trei femei.

„Prietenia nu se repară prin tăceri lungi și așteptări încăpățânate, ci prin gesturi asumate și prin disponibilitatea de a lăsa garda jos. De a te lăsa pe tine deoparte pentru binele comun. Împăcarea cere uraj și acțiune, nu dreptate absolută. Cere să alegi relația în locul victoriei personale și să înțelegi că uneori a ceda nu înseamnă a pierde, ci a păstra ceva ce altfel s-ar rupe definitiv.”

“Danseazăcând îți vine să plângi” este titlul pe care îl voi recomanda cititorilor care își doresc să descopere un autor român care scrie cu sensibilitate și asumare, femeilor care cunosc ce înseamnă să te bucuri de cel puțin o prietenă de nădejde și tuturor celor care trec prin perioade grele, pentru a nu se mai simți singuri ori neînțeleși. Pentru că, de fapt, noi, femeile, trecem toate prin momente grele, defiitorii, și cât de frumos ar fi să ne susținem reciproc, să avem mai multă empatie și considerație, să nu lăsăm răutatea și individualismul să preia frâiele relațiilor noastre.

Mulțumesc prietenilor de la Libris.ro pentru că au făcut posibilă această lectură. Pe Libris. ro găsiți și celelalte titluri ale scriitoarei Camelia Cavadia.