Recenzie "Pervertirea" de Cristina Nemerovschi

Câteodată, după perioadele lungi în care citesc mult și cam din aceleași genuri, simt nevoia de ceva diferit, ciudat, controversat și totodată inteligent, dark și neprevăzut, care să mă intrige și care să îmi rămână în minte mult timp după terminarea lecturii. În astfel de momente aleg una din cărțile Cristinei, pentru că știu prea bine că în ele găsesc toate ingredientele de mai sus.

Descrierea de pe spatele cărții sună cam așa: Un artist ucide și lumea din jurul lui se schimbă.

Amalia, o adolescentă deloc banală, dispare într-o dimineață de decembrie. În căutarea ei pornesc trei prieteni care sunt, în același timp, și suspecți în cazul dispariției tinerei: un scriitor mizantrop și de succes, un pictor fascinat de lolite, dar și de septuagenare, o prostituată atrasă de tot ce înseamnă sex extrem. Revoltele sociale din februarie 2012 constituie, în premieră în literatura română, o parte din fundalul acțiunii. Căutarea Amaliei reprezintă pentru fiecare dintre cei trei o introspecție dură, o permanentă și caustică analiză a umanității degradate. Pe urmele Amaliei, pășim într-un București underground, cu cluburi dedicate sado-masochismului, dar și cu memorabila și fascinanta Cală, un loc desprins parcă din Călăuza lui Tarkovski.

Alte figuri pitorești apar treptat în rolul de suspecți: o Dominatoare, o adolescentă cu tendințe de nimfomanie, Babuinu – tatăl vitreg al Amaliei, un paznic nebun al Calei, un moș însoțit de o ceată de pelicani.

Imaginația celor trei protagoniști abundă de fabulos, distopic, umor negru, cinism. Singurul subiect pe care nihilismul nu îl atinge este arta. În numele artei, se poate ajunge și la crimă?

Nu am să prezint acțiunea sau cum decurge povestea, ci am să vorbesc stric despre personaje și despre impresiile pe care mi le-a lăsat cartea.

Mi-a plăcut mult, foarte mult, și încă o dată m-am regăsit în scrierile Cristinei. M-am regăsit și în Păpușile, prima ei carte citită de mine, mă regăsesc și în Pervertirea. Mă regăsesc în Tara, în tristețea ei care provine din dorința de a călca în picioare rutina, acel lucru odios care este dușmanul dezvoltării și a cunoașterii de sine. „Nu vreau să ajung să intru într-o rutină din aia imbecilă. E tot ce am urât vreodată. Să mă trezesc, să plec la lucru, să fac tot felul de treburi, să n-am timp să respir, să îmi iau în fugă ceva de mâncare, să ajung seara acasă moartă de oboseală, să-mi încropesc o cină, să mă uit la un film și să adorm. mi-e teamă că rahatul ăsta ne atrage pe toți cumva, e ca o vrajă. Ne râde în nas, ne spune că oricum am încerca să-l fentăm, tot o să ne vină de hac la un moment dat. Și, pe de altă parte, îmi spun că am nevoie de ceva puternic pe care să-l pun la loc. Am nevoie de motivație ca să lupt cu monstrul asta că, dacă aștept, la un moment dat o să vină. Ceva-ul ăsta, viitorul meu și așa mai departe...înțelegi?
(...)
- Normal. Dar tu știi că niciodată n-o să te înghită monstrul, ești conștientă de asta, nu?
- Nu, zic eu.
(...)
- N-are cm să te înghită atât timp cât tu știi că el e monstrul de care trebuie să fugi. Și, cum văd, tu știi.”

 Mă regăsesc în naivitatea care o caracterizează la început, atunci când vrea să schimbe percepțiile oamenilor pe care îi întâlnește și vrea să-i scape de prejudecăți. „Mă scârbeau interdicțiile astea impuse de societate, de religie, de școală. Animale de turmă, cum bine zicea Ulf. În momentele alea îi dădeam toată dreptatea din lume. Așa era, exact cum zicea el. Asta nu însemna însă că extindeam concluzia atât de mult pe cât o întindea Ulf, ca pe un elastic. În primul rând, eu nu credeam că ar trebui să-i disprețuim și, în cazul extrem, chiar să-i ucidem, din cauză că sunt plini de prejudecăți. Eu îmi doream, din contră, să-i eliberez, să-i învăț, să le deschid mințile, să le prezint și altă realitate. De fiecare dată când îi spuneam asta lui Ulf, îmi reproșa că sunt naivă, prea altruistă. „Omul e un animal viciat prin esența lui, e animalul care se îndobitocește cu bună știință. Nu ai ce să mai repari la el”, spunea Ulf.”

Dar, așa cum Tara află de la Ulf că uneori această dorință de a schimba pe cineva sau ceva și de a-i arăta și altă variantă este în zadar, așa observ și eu că toate aceste cuvinte, deși poate sună dur, redau un mare adevăr, și anume că pe unii oameni nu ai cum să îi deștepți ori să îi scapi de prejudecăți și de gândirea nesănătoasă: „Pe proști nu are rost niciodată să încerci să-i deștepți. Mai rău îi strici”. Mă regăsesc și în Ulf, în tot ceea ce afirmă el despre necesitatea singurătății pentru un artist, efectul de turmă, socializarea cu acea categorie de oameni superficiali, ignoranți, proști, opusul a tot ceea ce înseamnă profunzime, unicitate, încălcare a legilor și a „așa trebuie- ului”.

„Dacă singurătatea e ceva ce te atrage doar fragmentar, dacă nu îți imaginezi întreaga ta viață trăită undeva cu totul și cu totul izolat de oameni, atunci ai o problemă care să te îngrijoreze – niciodată, cu niciun preț, sub nicio formă, nu trebuie să devii prea deștept. Deși prevăzusem că ar putea apărea la un momnt dat asta, am ignorat-o, m-am aruncat cu capul înainte și până la urma s-a întâmplat. Am devenit prea deștept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu. (...). odată ce s-a întâmplat, relația ta cu restul ființelor umane este iremediabil compromisă. Nu-i vei mai putea privi cu aceeași îngăduință ca până atunci. Îți vor părea ridicoli, scârboși, ignoranți. Iată tragedia, de acolo nu va mai fi cale de întoarcere, pentru că nu mai poți redeveni prost. (...). Ai grijă, deci. Gândește cât mai puțin posibil. Dacă îți vin prea multe întrebări în cap deodată, e semn rău de tot. Alungă-le. De acolo, de sub întrebările alea, începe prăpastia. Ține-te tare pe poziție. Simți că ești în pericol? Deschide televizorul. Desfă o pungă de semințe de floarea soarelui. Ieși în fața blocului și socializează. (..). ia totul așa cum ți-l livrează ceilalți. Nu ai de ce să afli propriile răspunsuri. E periculos și nu merită.” 


Tara și Ulf mi-au plăcut cel mai mult. Și Corbu, dar într-un procent mult mai mic. Ce respect la el este prietenia pe care i-o poartă lui Ulf, pe care l-a privit încă de mic cu admirație, chiar venerație aș putea spune, iar acest lucru nu s-a pierdut odată cu trecerea anilor, din contră, a devenit și mai profund. Un pasaj în special m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de un sentiment oarecum asemănător pe care la rândul meu l-am nutrit față de o persoană din viața mea, acum câțiva ani: „Începusem să-l iubesc pe Ulf cu multă vreme în urmă. Nici nu intrasem la liceu pe atunci hm. Îl admiram și țineam la el ca la o jucărie care e numai a ta pe care o păstrezi într-un locneștiut de alții. Îl iubeam chiar și pe când nu începusem să vorbim și nu-mi dădeam seama cât de bine mă înțelege.”

În  Pervertirea, autoarea se joacă cu o largă paletă de teme, cum ar fi condiția artistului în lume (mai ales când lumea este reprezentată de o Românie urâtă, săracă din atât de multe puncte de vedere, plină de prejudecăți), modul în care artistul diferit, autentic, este de neînțeles pentru acel gen de oameni care aleg întotdeauna comoditatea și plictisitorul, incapacitatea oamenilor de a înțelege orice altceva este departe de sfera lor de lejeritate, îndoctrinarea și efectul de turmă, dorința de a fi diferit, de a alege să te comporți diferit, necesitatea de a înota și în alte ape decât în cele cu care te-ai obișnuit și care nu îți mai oferă nimic nou, nimic excitant, nimic care să te reprezinte cu adevărat.

Cristina este totodată și o fină cunoscătoare a tipologiilor umane, a mentalităților, iar în cărțile ei redă direct, fără menajamente, multiplele fațete umane, portretizând firi care mai de care mai pitorești și răzlețe. Cu umor și lejeritate, împarte oamenii în două categorii: Păduchiuți – acea specie îndobitocită, lașă și superficială și Nemuritori – acei oameni adevărați, frumoși, fără prejudecăți, care gândesc și nu se lasă manevrați.

Mă amuz că de-acum înainte o să am tendința să clasific oamenii care-mi vor ieși în cale pe baza acestor denumiri. Am impresia că va fi foarte distractiv, dar și foarte trist, lumea fiind plină de Păduchiuți tembeli și dezgustători. În același timp, mă bucură faptul că am întâlnit la viața mea câteva exemplare de Nemuritori, foarte puține, ce-i drept, iar aici mă refer și la Cristina. Mă bucur că am avut ocazia să o cunosc, să o aud vorbind la lansări, să-i aflu gândurile, să îi iau un autograf și să îi citesc cărțile.

Mi se pare revoltător și penibil în același timp cum anumite persoane care nu au citit nici măcar o carte a autoarei încep și o judecă fără rost, fără argumente solide și în necunoștiință de cauză. Sau poate că se simt amenințați, mai precis își simt prostia amenințată. Cărțile Cristinei nu trebuie doar citite. Nu trebuie văzută doar partea în care se vorbește despre sex sau sunt folosite cuvinte directe, dure. În spatele acestora se ascund anumite adevăruri și, în plus, ea nu face decât să redea peisajul grotesc populat de multitudinea asta de Păduchiuți.

Când citești cărțile Cristinei te simți mai liber, mai descătușat de toate lanțurile societății. Râzi de prostie, de prejudecățile oamenilor, vrei să omori imbecilitatea celor din jur, pentru că fără doar și poate nu-i poți preschimba în Nemuritori sau ceva cât de cât apropiat, nu-i poți face să iasă din monotonia lor stupidă și, asemeni lui Ulf și Corbu, vrei să ucizi în numele artei, a frumosului, a lucrurilor și persoanelor care chiar contează.

„Acum, dacă stau bine și mă gândesc, cred că într-un fel era firesc s-o omoare Corbu pe Amalia. Era cel mai frumos gest pe care-l făcuse cineva vreodată pentru mine. Parcă m-aș fi întors în timp și am fi fost în vremea duelurilor. Cine mai riscă astăzi ceva pentru ca un prieten să fie fericit?”

Pervertirea nu poate fi încadrată într-un anumit gen literar, ea poate fi atât o carte polițistă (disariția și uciderea Amaliei), cât și una psihologică (aflarea vinovatului și a motivelor acestuia, portretizarea diferitelor categorii de oameni), o carte închinată artei, o carte închinată prieteniei, o carte care vorbește despre pervertirea sinelui, o satiră la adresa a ceea ce a ajuns România astăzi.

„Mâine am să mă trezesc și, din toate lucrurile pe care le-aș putea alege, îl voi alege pe cel care-mi va plăcea în momentul ăla cel mai mult. Nu contează care va fi el, pentru că nu există lucruri cu adevărat importante. Nu trebuie niciodată să-ți pui problema că poate nu alegi lucrul care trebuie, fiindcă asta te va face, mai târziu, să nu mai alegi nimic.”

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit. Cristina, mult succes pe mai departe și să rămâi la fel de originală ca și până acum. O Nemuritoare adevărată ! 

Share this:

CONVERSATION

2 comentarii:

  1. Nu am citit nimic de aceasta autoare. Cartea aceasta am auzit ca este interesanta si chiar are succes :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este o carte foarte tare, mi-a placut la maxim. Iti recomand sa incepi cu Papusile, o alta carte extraordinara si foarte emotionanta.

      Ștergere