la februarie 16, 2017

Recenzie „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” de Cristina Nemerovschi

februarie 16, 2017 8 Comments Edit

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este o (altă) carte genială scrisă de Cristina, o carte complexă care acoperă o largă paletă de teme, precum iubirea, moartea, destinul, suferința, arta, timpul, trăirile interioare, lupta pentru supraviețuire, depresia, anxietatea, prejudecățile și prietenia adevărată.

Este o carte emoționantă și răvășitoare, o lecție de viață, o mică parte din sufletul unor oameni speciali.

Este povestea Anei, o tânără diagnosticată cu anxietate generalizată și agorafobie, “căpătate” în urma moții mamei sale. Înainte - plină de viață, exuberantă, cu o familie frumoasă, iubit și prieteni, urmând o facultate și visând să devină o mare artistă. Acum – nesigură pe ea, pe semnalele transmise de creierul mult prea obosit și trupul chinuit, obosită fizic dar mai ales psihic, Ana își pierde încet încet controlul asupra propriei persoane, se confruntă tot mai des cu emoții puternice, fie ele constructive sau negative, se îndepărtează de oameni și este incapabilă să mai ducă o viață socială. În acest context, alege să se interneze într-un sanatoriu situat lângă o frumoasă stațiune montană. Aici destinul i se schimbă în totalitate când este aruncată fără voia ei într-un caz de crimă, ajungând chiar să își pună la îndoială nevinovăția, bănuindu-se în prima fază pe ea, apoi pe cei din jurul ei, apoi din nou pe ea și tot așa. Sentimente peste sentimente, gânduri și emoții copleșitoare.

Este povestea lui Sin, un tânăr fotomodel narcisist, extrem de atrăgător, cool și nonconformist, care percepe viața într-un mod cu totul diferit față de oamenii „normali”.

Este povestea lui Sagri, iubita mai în vărstă a lui Sin, o scriitoare de cărți polițiste extrem de genială și de viață, o tipă trecută prin multe, depresivă și cu multe încercări de sinucidere la activ, dar o ființă frumoasă și inteligentă, care a învățat cum să trăiască fără a avea regrete, iubindu-se și acceptându-se așa cum este, damaged și cu probleme.

Este și povestea lui Cris, sora mai mică cu tendințe bipolare a Anei, și a iubitului ei, Punky, un adolescent complicat, crazy și, da, ați ghicit, cu probelme psihice. Cei doi sunt cele mai zvăpăiate personaje din întreaga carte, au o permanentă atitudine de I don’t give a fuck, sunt direcți, exuberanți și excentrici.

Ei sunt Învingătorii, “cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit”. Cei care suferă, luptă, înving problemele ivite sau se lasă învinși, cei care pierd totul dar nu pierd nimic.

Destinul lor se intersectează în locul și în momentul potrivit, așa cum îmi place mie să cred că nici în viața reală, nici măcar în cărți, nu există coincidențe, dându-le viața (oricum fragilă) peste cap, răsturându-le credințele, trezindu-i din visare. Relația care se înfiripă între cele cinci personaje este tumultoasă și revelatoare. Ana se îndrăgostește de Sin, iubitul celei care a devenit într-un timp atât de scurt o persoană importantă pentru Ana. Înțeleapta, boema și depresiva Sagri, cea care i-a dat lumea peste cap Anei, în cel mai profund și frumos fel; Sagri, artista neîmblânzită, femeia fragilă și puternică, prietena și iubita perfectă, cea care le va schimba viața celor patru pentru totdeauna. Sagri devine, încetul cu încetul, un model demn de urmat pentru Ana și Cris, singura femeie care merită atenția și admirația celor două surori după moartea mamei. Cris se înrăgostește de Punky, puștiul rebel, care se simte oarecum atras și de Sin și Sagri. Dar mai mult de Sin J În același timp, Sin este dorit și de fotograful său, Scary Z., care face o adevărată obsesie pentru el.

„Voiam să-i spun că numai așa mi-aș dori să trăiesc toată viața. Oriunde pe lume, dar să mă țină în brațe. Să mă lase să-i spun toate lucrurile pe care le gândesc. Tot ce nu pot spune altora. Tot ce nu ar înțelege normalii. Chestile alea ale noastre, de învingători.”

Nu am să ofer mai multe detalii despre relația lor, dar vă pot spune că aceasta le va schimba viețile într-un final. Ca și în alte cărți ale Cristinei - dar aici la o scară mult mai largă, povestea redată cu simplitate și profunzime îmbină mai multe elemente, dând naștere unei cărți care poate fi încadrată atât în genul psihologic, cât și thriller-crime. Este o carte din care nu a lipsit absolut nimic.

E despre oamenii frumoși, inteligenți, nonconformiști, geniali și interesanți din viața noastră. Cei care au făcut la un moment dat parte din ea sau cei pe care va urma să îi primim în viața noastră, dacă vom fi suficient de nebuni și curajoși să îi vedem așa cum sunt, fără voaluri sau măști, secrete sau prefăcătorii.

E despre psihicul fragil, sensibiltate și trăiri, mintea care îți joacă feste, viață și moarte.

E despre frumusețea artei, dar și greutatea cu care cei care tind spre infinit – infinitul artei și al frumosului, se vor lupta întotdeauna, limitați de prejudecățile altora și de impedimentele apărute în drumul lor spre regăsire și afirmare.

E despre libertate vs confort. Libertatea aduce cu ea maturizare, asumare, griji, pentru cei mai sensibili poate chiar depresie. Mulți tânjesc după libertate, dar știu și ce presupune ea de fapt? Renunțarea la micile plăceri ale vieții, asumarea multor lucruri de care până în acel moment habar n-aveai că la un moment dat va trebui să dai piept cu ele, piederea hobby-urilor, plăcerilor, visurilor...Sau alegerea de a le păstra, în ciuda maturizării.

E despre asumarea realității și a rolurilor pe care le avem în viață – de fiică, soră, iubită, artistă, etc. Ana se simte sufocată și de responsabilitățile pe care simte că le are față de cei din jur – ea trebuie să învețe să fie o parteneră pe potriva iubitului său, o fiică matură și capabilă în ochii tatălui ei, o soră corectă, nu foarte exigentă dar nici foarte permisivă pentru Cris, sora mai mică cu opt ani, rebelă și bipolară. În spatele oricărei depresii, anxietăți, agorafobii, stă dorință de a funcționa corect, de a fi responsabil, asumat, de gașcă dar și matur atunci când situația o cere. În spatele acestor tulburări se ascunde întotdeauna un suflet rătăcit, confuz, sensibil, mai ales sensibil, care mai presus de toate simte totul la un alt nivel, așa cum oamenii ignoranți și fericiți în nefericirea lor, care se complac în diferite situații, nu vor fi nicicând capabili să le simtă. Durerea sfâșietoare prin care treci atunci când pierzi pe cineva drag ție, dorința de a face lucrurile să meargă, de a fi iubit și apreciat pentru ceea ce ești, dezamăgirea unui potențial eșec, a unei dezamăgiri în iubire, carieră sau viața socială. Toate acestea sunt catalizatoarele stărilor de neliniște, confuzie, tristețe profundă, chiar depresie adâncă. Iar toate aceste lucruri, pentru ființele mai speciale, sensibile, copleșite de emoții și gânduri contradictorii au o însemnătate aparte și pot influența modul în care acea persoană gândește și trăiește.

„Emilia mă rugase să nu folosesc niciodată cuvântul ăsta. Nebun, nebună. Nebunie. Spunea că e folosit greșit, că oamenii proști au senzația că oricine urmează un tratament psihiatric e nebun, când în realitate e de cele mai multe ori o ființă normală, mult prea sensibilă sau obosită, care are nevoie de o pauză.”

E despre frumusețea și unicitatea celor frânți pe din două, rupți pe dinăuntru, cu inima lăsată la vedere, cu durerea supurând, cu sufletul și mintea făcute vraiște, răscolite de atâtea griji, întâmplări, persoane. Și de demonii din interior, mai ales de aceia, de propriile noastre gânduri, de proprii noștri diavoli, de propriile noastre frici.

„Dar a simți te făcea atât de vulnerabil, în același timp. Știu, tocmai asta era, persoanele puternice erau cele mai vulnerabile, pentru că doar simțind descopereai cine ești (...). De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare. Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de-acum înainte voi trăi, orice ar fi. „Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le, până la capăt.” , îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.”

E atât o carte pansament, care îți alină dorul și durerile, dar și o carte pumn în stomac/palmă peste față, care te trezește la crunta realitate, te face să îți deschizi ochii și mintea. Te invită la introspecție, regăsire, asumare. Îți prezintă o altă perspectivă, te face să vrei să trăiești cu adevărat, să te regăsești și să te redescoperi, să devii cea mai bună variantă a ta. Atât de bună, de împlinită, de liberă și de wild încât dacă mâine ai afla că o să mori, să nu ai regrete, ci să fii mulțumit de ce ai trăit până în ultima ta clipă. Iar asta transmit cam toate cărțile Cristinei, cel puțin cele pe care le-am citit eu până acum. Iar Zilele noastre o asemăn foarte tare cu Păpușile, care este și preferata mea, datorită forței cu care m-a transpus în poveste și mesajelor transmise pe tot parcursul lecturii. Cartea se ~~citește~~ trăiește pe nerăsuflate, cuvintele sunt parcă înzestrate cu propria lor putere și te atrag spre ele încă din descriere, situațiile create sunt verosimile iar personajele, memorabile. Unice. De neuitat. Te bucuri și suferi alături de ele, le simpatizezi sau le urăști, empatizezi cu ele sau le invidiezi. Par reale, par invincibile, ai impresia că sunt lângă tine și îți vorbesc, iar tu le asculți și le observi comportamentul, le aprobi sau te gândești cum ai fi procedat tu în situația X. Oricum ai fi, ești prins în poveste, atașat de tot ceea ce ai descoperit în carte. Autoarea are un talent extraordinar de a crea situații și personaje atât de verosimile și reale, iar în acest volum a trecut la un alt nivel, este tot ea, dar într-o variantă infinit mai bună.

Toate elementele ce țin de psihologia și mintea umană, toate tulburările mentale descrise în carte au un mare impact asupra cititorului și se vede că totul a fost studiat, nimic lăsat la voia întâmplării. Să citești despre depresie, anxietate într-un context atât de real și emoționant precum povestea imaginată de Cristina nu este ușor, în special dacă te confrunți la rândul tău cu unele dintre simptomele descrise, dar este benefic și chiar te ajută, realizezi că nu ești doar un/o ciudat/ă, te face să te accepți mai ușor așa cum ești, observi că nu ești singur și că de fapt poți trece peste asta, aterizând în picioare, precum o pisică, indiferent de momentele grele prin care ai trecut și vei mai trece.

„Știu că nu putem să câștigăm de fiercare dată. Pentru că există oboseală, și dezamăgire, și plictis, și durere, și tristețea lucrurilor care se repetă la nesfârșit. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.”

E despre toate zilele din viața noastră pe care, dacă nu știm cum să le trăim, pierdem atât de multe: ne pierdem pe noi înșine, pierdem persoanele la care ținem și lucrurile care ne caracterizează și ușor ușor ne îndepărtăm de acel ideal și de ceea ce suntem, pierdem șansa de a trăi așa cum ne face mai fericiți. Pierdem zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, deoarece timpul nu stă în loc pentru nimeni, iar atunci trebuie să-l trăim noi pe el, fix așa cum vrem, nu să ne trăiască el pe noi, anulând ceea ce este înăuntrul nostru.

„Se zice că toată suferința noastră vine din faptul că de-a lungul întregii vieți nu învățăm să trăim, iar când o facem e deja prea târziu.”

Recomand cartea tuturor celor care vor să se descopere pe ei înșiși, celor în interiorul cărora s-a stricat ceva, celor care se luptă cu bolile descrise în acest roman, dar în ciuda acestora, știu cum să trăiască. O mai recomand și celor plini de prejudecăți, oamenilor orbi și surzi și goi, poate așa se vor trezi și ei.

„Într-un fel, îți spui, și chiar nu greșești, depresia e boala omului prea inteligent. A celui trezit complet, care înțelege că majoritatea lucrurilor după care alergăm ca bezmeticii nu au niciun rost pe lume sau în viața ta. Și, până la urmă, nu asta e viața, o lipsă totală de sens? (...) Într-un fel, noi suntem cei normali. Noi reacționăm ca oameni. Ei, doar ca parte dintr-un întreg pe care nu-l înțeleg.”

„Antidepresivele nu te vindecă de singurătate. Mai ales de singurătatea aia pe care o simți în mijlocul oamenilor și în miezul lucrurilor. Aia e cea mai rea, aia nu are leac.”

P.S Melodia aceasta mi se pare că se potrivește de minune cu tema/temele romanului.