la martie 06, 2017

Recenzie: „Fata pe care ai lăsat-o în urmă” de Jojo Moyes

martie 06, 2017 7 Comments Edit

Cărțile de ficțiune istorică sunt mici comori pentru cititori. Exact așa le văd eu, mici comori făurite cu măiestrie întru amintirea strămoșilor noștri care au avut atât de multe de înfruntat, întru eterna cunoaștere a actelor de curaj a celor asupriți, dar și a actelor de lașitate arătate de cei aflați la putere.

Întotdeauna m-au impresionat peste poate toate acele povești care au supraviețuit de-a lungul timpului, chiar și când vorbim de orori înfăptuite cu decenii în urmă, de atrocitățile la care au fost suspuși cei aflați sub ocupație, de groaza și pierderile aduse odată cu războaiele, chiar și când ne referim la aceste lucruri, nu putem să nu vorbim despre ele cu pasiune și îndârjire, deoarece astfel de subiecte ating cititorul și îi deschid ușa către o cameră plină cu povești de viață din cele mai grele timpuri. Iar scriitori care au curajul de a expune o parte din acele adevăruri de demult ar trebui apreciați și încurajați să facă asta în continuare, deoarece prin scrierile lor, păstrează vie amintirea unor oameni curajoși și demni și nu lasă istoria să fie uitată, ci o readuc la viață preț de câteva pagini, pentru a fi cunoscută tinerilor din ziua de azi.

O scriitoare de ficțiune istorică pe care o apreciez foarte mult este Ruta Sepetys, cu a ei carte Printre tonuri cenușii. Să nu mai spunem despre inconfundabila și marea scriitoare Margaret Mitchell, cu a ei capodoperă Pe aripile vântului, cea mai bună carte pe care am citit-o care amintește de un război și de ce înseamnă lupta pentru supraviețuire. Mai nou, am descoperit-o și pe Jojo Moyes. Fata pe care ai lăsat-o în urmă este o carte răvășitoare, bine documentată (așa cum ar trebui să fie toate cărțile cu și despre război) și cu o poveste unică, acaparantă. Cartea autoarei care ar trebui să fie bestseller, datorită subiectului abordat și modalității de scriere.

Destinul a două femei se întrepătrunde în mod fascinant atunci când o operă de artă din timpul primului Război Mondial devine mai întâi obiectul unei solicitări de restituire, iar mai apoi obiectului unui proces costisitor atât din punct de vedere financiar, cât și psihic și moral. Tabloul, intitulat Fata pe care ai lăsat-o în urmă, ne duce în Franța anului 1916, acolo unde Sophie Levefre își duce existența în micul orășel Peronne, ocupat de nemți încă de la începutul lui 1914, alături de fratele, sora și copii acesteia, așteptând în fiecare zi vești de la soțul ei trimis pe front, cel care și-a pictat soția cu ani în urmă, expunând frumusețea, gingășia și mândria acesteia, calități pe care acum Sophie nu le mai recunoaște la ea însăși din cauza greutăților prin care este nevoită să treacă zi de zi. Fata din tablou îi surâde parcă batjocoritor, reminiscență a unui trecut fericit și lipsit de griji.

„Pe pânză era o fată pe care n-am recunoscut-o. Mă privea sfidător, cu părul lucind arămiu în penumbră, cu pielea transparentă ca alabastrul, o fată impunătoare și sigură pe ea ca o artistocrată. Este stranie, mândră și frumoasă. De parcă cineva m-ar fi așezat în fața unei oglinzi fermecate.”

„A început să picteze, în timp ce eu îl priveam. Studia intens și concentrat fiecare părticică a trupului meu, de parcă n-ar fi suportat gândul de a nu-l reda pe pânză exact așa cum era. Am văzut cum pe chip i se instala o expresie de mulțumire și am simțit că era oglinda propiei mele mulțumiri.”

Atunci când Le Couq Rouge, hotelul pe care îl administrează, devine locul de întâlnire al germanilor, tânăra femeie este nevoită să gătească mese îmbelșugate pentru dușmanii țării, asta în timp ce familia ei se hrănește cu pâine uscată, fiind supusă în același timp bârfelor celorlalți locuitori ai orașului, pe măsură ce noul Kommandant face o mică obsesie pentru tabloul atârnat sugestiv în holul hotelului, și implicit pentru Sophie.

„Însă refuz să dau tabloul jos de pe perete, indiferent ce zice Helene. Îmi amintește de tine și de un timp când eram fericiți împreună. Îmi amintește că omenirea e capabilă de iubire și frumusețe, nu numai de distrugere.”

Un secol mai târziu, tabloul ajunge în mâinile tinerei Liv, fiind un cadou de nuntă din partea soțului ei, David, un arhitect strălucit, acesta construind o Casă de Sticlă doar pentru ei doi și având o afacere promițătoare în derulare. După moartea fulminantă a acestuia, Liv se retrage din viața socială, hrănindu-se doar cu amintiri, rar părăsind casa și concentrându-și atenția asupra bunei derulări a construcției ridicate în memoria lui David, asta în timp ce tabloul Fetei o veghează nestingherit de pe peretele dormitorului.

„Trecuseră ani întregi până când reușise să asiste la fericirea altora fără să jelească pierderea propriei fericiri.”

Scenele din prezent alternează cu cele din trecut. Scenele sfâșietoare, emoționante, tragice, de mare intensitate, alternează cu cele care se petrec într-o lume aproape familiară, la adăpostul siguranței oferite de trecerea timpului. Însă nu și la adăpostul răutății oamenilor în general, căci această calitate s-a păstrat de-a lungul timpului, doar armele shimbându-se, nu și parșivitatea și avaritatea oamenilor.

Scenele din timpul ocupației germane sunt impresionante și scot la iveală crruzimea aproape animalică cu care sunt tratate victimele. Bărbații sunt bătuți, înfometați și puși la muncă silnică, în timp ce femeile, copii și bătrâni sunt lipsiți de orice sprijin, nevoiți să facă față foametei, bolilor și rechiziționărilor ce au loc periodic în casele lor.

„Devenisem cuminte și supusă ca un miel. Eram un obiect, gata să merg unde mi se ordona. Nu mai voiam să mă gândesc. Nu mai voiam să-mi imaginez ce orori mă așteptau.”

„Știți ce înseamnă a te resemna cu propria soartă? Aproape că-mi părea bine. Avea să se termine cu suferința, cu teama, cu dorul. Moartea speranței e cea mai mare mângâiere.”

Impresionant este și modul în care, la mii de kilometri depărtare și departe de tot ceea ce a însemnat război mondial și lagăre de concentrare, Liv duce propriul război, fiind târâtă într-un scandal media, iar numele soțului decedat intinat, totul în numele banilor.

„E timpul să trăiască în prezent. Acum este mai mult decât fata pe care David a lăsat-o în urmă.”

Autoarea dă naștere unor personaje extrem de realiste, frumoase și puternice. Sunt personaje supuse multor abuzuri, fizice și psihice, care se află în cele mai nedrepte poziții, dar care nu își pierd esența, determinarea și decența.

Tânăra înfățișată în portret și tânăra din lumea modernă sunt asemănătoare din multe puncte de vedere. Pentru ambele femei, tabloul reprezintă ultima amintire de care acestea dispun, ultima fărâmă de dragoste lăsată în urmă de către soții lor. Ambele femei sunt despărțite în mod tragic de soții lor, Edouard fiind trimis pe front, iar mai apoi într-un lagăr de concentrare, iar David murind subit la vârsta de 38 de ani. Legate afectiv de acest dar - tabloul, ele fac orice pentru a-l păstra, acesta devenind un fel de simbol al dragostei, credinței și loialității.

„În sinea mea îmi place ideea de a avea un tablou atât de impresionant, încât să poată clătina o căsnicie. Iar fata e chiar drăguță. Nu-mi pot lua ochii de la ea. Dat fiind tot ce pare să se întâmple pe aici, e bine să te poți uita și la ceva frumos.”

În afară de cele două tinere, un alt personaj care se remarcă datorită calităților de care dă dovadă în acele vremuri aprige este însuși Her Kommandant. Impunător, inteligent și nemilos, acesta impune respect și frică. Este urât pentru că este un neamț, face abuz de putere și nu lasă să i se citească nimic în privirea dură și impenetrabilă, dar este un fin cunoscător al artei, pictura Fetei trezind ceva de mult uitat în el. Pe măsură ce înaintăm în poveste, aflăm că acesta nu este doar un tiran, că este capabil de sentimente și că în definitiv...este și el om. Un om schimbat de război și forțat la rându-i să treacă prin anumite orori – cum ar fi oroarea de a se purta mișelește atunci când poate dorința îi este alta. Pentru că.. „Uneori, mi-a spus el încet, mi se pare că a rămas prea puțină frumusețe în lume. Și prea puțină bucurie. Tu socotești că viața în orășelul tău este foarte grea. Dar de-ai ști ce vedem noi dincolo de locul ăsta...nimeni nu câștigă. Nimeni nu câștigă într-un astfel de război.”

Mi-a plăcut extrem de mult de acest bărbat, de felul în care s-a purtat cu Sophie, și mă bucur că aceasta a putut să privească dincolo de uniforma lui.

„- Putem încheia un armistițiu, madame? Măcar pentru aceste câteva ore?

- Un armistițiu?

- Dumneata să uiți că eu fac parte din armata inamică, iar eu să uit că ești o femeie care se gândește aproape în permanență cum să saboteze acea armată. Putem fi doar..doi oameni obișnuiți?”

„- Ai văzut cum tratează concetățenii dumitale o femeie pe care o bănuiesc de colaborare cu germanii.

- Deja sunt convinși că și eu sunt colaboratoare. Prezența dumneavoastră la hotel mă face vinovată în ochii lor, chiar fără judecată.

- Asta și faptul că ai dansat cu dușmanul.”

Kerr Kommandant este dovada vie că, uneori, răul nu este absolut. Că în fiecare om dur se găsește și o mică părticică umană. Că aparențele înșală, că circumstanțele și modul de viață ne pot transforma total, făcându-ne să reacționăm total diferit față de cum am reacționa în situații normale. Că practic uneori suntem nevoiți să ne construim o mască și să ne arătăm mai aprigi și mai nepăsători decât suntem, pentru a putea supraviețui acestei lumi în care doar cel mai puternic câștigă, în care bunătatea este luată drept slăbiciune, în care nimic nu este uitat sau iertat. Kerr Kommandant este un personaj cheie în această poveste și nici măcar nu este un personaj negativ. Cel puțin eu nu îl consider așa, iar dacă ați citit cartea sunt tare curioasă de părerea voastră.

Pe de altă parte, au fost alte personaje care și-au dovedit din plin lașitatea, lasându-și să cadă masca pe care o afișau la început. Exact ca în viața reală :)

Coperta cărții mi se pare extrem de sugestivă. Chipul fetei, poziția capului și a mâinilor sale, ochii mari, larg deschiși, privirea atotștiutoare, tristă, de o profunzime și o expresivitate fără seamăn. Femeia este deopotrivă neînfricata și impetuoasa Sophie, cât și gingașa și luptătoarea Liv. Un portret doi în unu, unde prezentul întâlnește trecutul. O frescă a a anilor 1914 și 2006.

Jojo Moyes, prin Fata pe care ai lăsat-o în urmă, pictează în nuanțe de alb și negru un tablou al vieții din timpul primului Război Mondial, recreând atmosfera tensionată, sumbră și precară căreia erau nevoiți să-i facă față francezii, aflați sub ocupație germană, portretinzând pe șevaletul ei multitudinea de sentimentele și momente specifice acelei perioade.

„Războiul înseamnă singurătate, așa-i?”

Mulțumesc din suflet librăriei online Libris pentru această carte. Nu uitați, librăria vă așteaptă cu o mulțime de cărți noi, cărți de beletristică și lichidări de stoc, cărți la 10 lei, etc. Profitați !

Recenzie: „Fata pe care ai lăsat-o în urmă” de Jojo Moyes

Share this:

CONVERSATION

7 comentarii: