la august 25, 2017

Recenzie: „Răzbunarea asasinului” de Robin Hobb

august 25, 2017 5 Comments Edit

Îmi este greu să mă despart de această serie. De aceste minunate personaje create cu măiestrie de către autoare, de această magnifică lume ce reprezintă rezultatul de necontestat al imaginației (extrem de bogate) și muncii autoarei Robin Hobb. Îmi este extrem de greu să vorbesc despre trilogie, a devenit preferata mea într-un timp atât de scurt încât încă sunt speechles la tot ceea ce ține de lumea creată de Hobb. Îmi este greu să mă despart de Regatul celor Șase Ducate, de intrigile și trădările de la castel, de curajosul și perfect de imperfectul Fitz, de inteligentul și loialul Ochi Întunecați, de neînfricata regină de la munte Kettricken, de bravul și credinciosul Burrick, de întunecatul și temutul Chade, de Bufonul extrem de inteligent, sarcastic și jovial, de luptătorul și demnul Verity, chiar și de fățarnicul Regal îmi va fi dor. De toată familia regală Farseer și de tot ce presupune acest titlu imperial – un tron de păstrat și un ținut de protejat, un rău (sau mai multe) de înlăturat, secrete ce se întorc împotriva purtătorilor lor, trădări greu de conceput, bătălii dintre cele mai crunte, sânge și lacrimi vărsate întru înfrângerea răului și apărarea binelui. Poate suna clișeic, dar sub magica baghetă a lui Hobb, totul i-a amploare și o turnură neașteptată.

După autoîncoronarea lui Regal, cele Șase Ducate au parte de un regres îngrozitor, în special Bukkeep-ul și ducatele de coastă. Lăsat fără bunuri și fără pază, prost aprovizionat și prădat din toate părțile, Buck-ul se confruntă cu cea mai mare primejdie întâlnită până acum, fiind o țintă fragilă în calea piraților și a neoamenilor, singurii care luptă cu ultimele puteri pentru a păstra ducatul întreg fiind Lady Patience, o parte din garda reginei Kettricken și o parte din garda fostului rege Shrewd.

Nmic nu mai este la fel, iar situația, oricum delicată și înainte, s-a schimbat la 180 de grade. Relația dintre Fiz, Burrich și Chade degenerează. Cuvinte grele sunt rostite, cuvinte ce nu mai pot fi luate înapoi. Fitz nu mai este cel care a fost înainte. Înainte de trădare, înainte de suferință, înainte de moarte. Înăuntrul său arde un foc mistuitor, se duce o bătălie pe mai multe fronturi în căutarea celui mai bun răspuns la întrebarea: ce va face el de acum înainte? Va mai fi el omul regelui, fără un rege pe care să-l slujească? Bastardul lui Chivarly? Asasinul tăcut? Mai este legat de vreun jurământ, ori poate alege să fie cine și ce vrea el să fie, hotărându-și pentru prima oară destinul, fără teama că într-o zi va fi din nou trădat, considerat vrăjitor și animal, o ființă abjectă și demnă de dispreț, un bastard inutil și ușor de mânuit?

„Simțisem teama și înainte. De multe ori. Când mă luptasem cu neoamenii, când îi bătusem pe pirații Corăbiilor Roșii, când o înfruntasem pe Serene. Teama care avertiza, teama care ațâța, care îți dădea avantajul de a rămâne în viață. Dar teama din timpul nopții se transforma într-o teroare dezumanizantă, în speranța că voi muri și-i voi pune capăt, pentru că eram distrus și-aș fi dat orice ca să nu mai îndur atâta suferință (...) Nu mai eram FitzChivarly. Eram ce rămăsese după ce groaza mă smulsese din propriul meu trup.”

M-a impresionat întâlnirea lui Fitz și Ochi Întunecați cu Rolf, Holly și cei doi tovarăși de care sunt mereu legați prin Har – o ursoaică și un vultur, cât și episodul în care dihorul cel mic își pierde tovarășul om pentru a-l salva pe Fitz din capcana pregătită de dușmanul său, Will. Loialitatea și dragostea necuvântătorului, care este gata să își sacrifice viața pentru a-l servi pe omul cu care are o legătură prin Har (sau Sânge Străbun, așa cum era numit pe vremuri), această legătură profundă, sinceră, bazată pe loialitate și respectarea reciprocă a deciziilor celui de alături este impresionantă și copleșitoare și mă bucur enorm de mult că autoarea a explorat-o în cele mai mici detalii, construind o poveste complexă, demnă de întreaga serie.

„Alegerea era simplă. Fii lup, fără trecut, fără viitor, trăiește numai ziua de azi. Sau fii un om mutilat de trecut, a cărui inimă îi pompează frica în sânge.”

Dibăcia cu care Hobb făurește cuvintele și creionează personajele este impresionantă și farmecă cititorul, care nu se mai poate desprinde de lumea magică creată de autoare. Povestea abundă în detalii, nimic nu este lăsat la întâmplare. Paralizezi în fața magnificei lumi care ți se desfășoară în fața ochilor, iar încântarea care te cuprinde atinge cote maxime. Frenezia care te-a cuprins sporește pe măsură ce înaintezi cu lectura și ai vrea ca numărul paginilor să nu scadă, pentru a te putea bucura la nesfârșit de această tumultoasă poveste.

Legăturile prin care sunt uniți toți cei din micul grup plecat în căutarea lui Verity sunt inimaginabile, de o forță indestructibilă. Prin Har ori prin Meșteșug, ori chiar prin ambele, cele două magii străvechi creează o legătură unică ce le permite celor care le folosesc să comunice la un alt nivel, să cunoască unul altuia cele mai intime gânduri și dorințe, creând în acest fel legături profunde precum cea dintre Fitz și Ochi Întunecați, Fitz și bufon, Kettricken și lup, Verity și Fitz și chiar alte personaje despre care nu vreau să dezvălui nimic. Dar aceste legături aduc și durere și pierderi și un mare pericol constant din partea trufașului Regal și a cohortei lui de inițiați în Meșteșug, de care Fitz și Verity se văd nevoiți să se ascundă permanent din punct de vedere mental, să ridice bariere ce le-ar putea afecta abilitățile și să se lupte până la moarte.

Numeroasele zile petrecute călătorind împreună cu Fitz și celelalte personaje, înfruntând atât schimbările capricoase ale vremii, relieful dur al ținuturilor spre Regatul Munților și chiar mai departe, în locurile în care trăiau odată Străbunii, cât și pericolele ivite la tot pasul, trădările de care se lovesc necontenit și cruzimea fără margini a lui Regal, toate aceste zile pline de aventură și neprevăzut în care m-a transpus autoarea nu le voi uita niciodată.

În fiecare carte las o parte din mine, mă implic sufletește în aventurile personajelor, empatizez cu ele iar ele îmi oferă peripeții de neuitat, neprețuite lecții de viață, îmi oferă tovărășia lor necondiționată și câteva ore de calitate. De fiecare carte citită mă atșez mai mult sau mai puțin, însă această trilogie m-a atins în toate felurile posibile și m-a învățat atât de multe lucruri despre prietenie, dragoste, loialitate, adevăr și minciună, respectarea promisiunilor, lupta pentru ceea ce este corect, onoare și demnitate, inocență și curaj. Mi-a arătat cât de mult poate însemna o legătură sinceră și profundă, cât de onorabilă și dătătoare de putere poate fi o legătură între două sau mai multe ființe, câtă alinare și curaj îți poate oferi sentimentul de a te ști iubit, prețuit, ajutat necondiționat. Lăsând la o parte nenumăratele scene care îți taie răsuflarea și povestea de o complexitate covârșitoare, autoarei i-au ieșit cel mai bine legăturile create între personaje prin intermediul Meșteșugului, respectiv Harului. Robin Hobb este o maestră a relațiilor dintre oameni, o foarte bună cunoscătoare a psihologiei umane, o bună cunoscătoare a necuvântătoarelor (poate și ea este înzestrată cu Har, dialogurile dintre Fitz și Ochi Întunecați sunt delicioase și extrem de inteligente) și o excelentă povestitoare, cu o imaginație fără limite.

Ultimele capitole mi-au făcut pielea de găină. Scenele de final sunt speechless, un tablou fară seamăn, frumos, brutal și impresionant. Un tablou ce zugrăvește în mii de nuanțe sfârșitul unei povești epice. Un tablou literar care este dovada imaginației și talentului nemărginit al autoarei.

„Nimeni nu purta vreo vină. Nimeni nu era fără vină.”

Mulțumesc din suflet editurii Nemira pentru oportunitatea de a citi acest minunat volum.