la octombrie 24, 2017

Recenzie: „Visele nu dorm niciodată” de Natașa Alina Culea

octombrie 24, 2017 6 Comments Edit

Poate că știți deja, iar dacă nu, am să spun din nou, Natașa Alina Culea este una dintre scriitoarele mele contemporane preferate, care m-a cucerit de la primele rânduri și ale cărei romane le-am devorat și redevorat, dacă mi se permite să spun așa, datorită stilului ei de scriere, subiectelor abordate, profunzimii și muzicalității cu care aceasta știe să își atragă cititorii.

Credeam că nimic nu mă va mai uimi la stilul Natașei, credeam, în mod greșit, evident, după cum mi-am dat seama după terminarea celui mai recent roman al ei, că îi cunosc stilul prea bine și știu (oarecum) la ce să mă aștept de la poveștile ei. Pe de o parte nu m-am înșelat, în Visele nu dorm niciodată regăsind același stil inconfundabil al autoarei, aceeași frumusețe și autenticitate caracteristică Natașei. Dar am mai găsit și altceva, ceva nou, o notă aparte înclinată spre misticism și o poveste menită să schimbe și să transforme vieți, gânduri, întrebări...O carte la fel de profundă, dar care aduce o nouă perspectivă asupra unor evenimente, hai să le spunem stranii, neobișnuite, atipice, evenimente care pot fi considerate prostii ori luate peste picior de către cei puțin (mai mult)...încuiați...mental. Ei bine, aceasta a fost partea la care nu mă așteptam, cireașa de pe tort, dar mă bucur foarte mult că autoarea a decis să disece puțin și acest subiect. Despre ce tot vorbesc aici? O sa aflați câte puțin de la mine (foarte puțin, nu obișnuiesc să dau spoilere și să stric plăcerea lecturii) și absolut totul din carte, dacă o veți citi și mai ales dacă veți ști cum să o citiți (cum îmi place mie să spun).

Cartea este împărțită în două capitole, Legămintele macilor și Arca celor 11 nopți.

„Eu sunt Lea, iar viața mea este un balans între a face ceea ce trebuie și a face ceea ce mă face fericită. Omul se întreabă de la nașterea conștiinței

- Să fac ceea ce trebuie să fac sau să fac ceea ce îmi aduce fericirea?”

Prima parte ne prezintă problemele pe care Lea, o scriitoare din Franța, le are în relațiile sale. Este căsătorită de câțiva ani cu Thiery, însă aceștia nu mai au o legătură intimă, ci una de prietenie, reușind să păstreze o relație bazată pe înțelegere și respect reciproc, deși nu mai formează un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Însă amândoi sunt maturi și au găsit înțelepciunea necesară de a nu arunca la gunoi absolut tot ce au avut, alegând să rămână prieteni, având o gândire destul de asemănătoare, lucru care le permite să poarte discuții și să se ajute reciproc de câte ori este nevoie. Acest lucru nu se poate spune și despre Lea și Mark, mai tânărul ei iubit, căci relația acestora este dezastroasă, bazată pe minciuni și înșelăciuni (din partea lui). Dacă Thiery mi-a fost oarecum indiferent, ei bine Mark mi s-a părut genul de bărbat imatur și nestatornic, care nu știe ce vrea de la viață și care nu poate prețui o singură femeie, și cu atât mai puțin o femeie precum Lea – matură, profundă, empatică.

„Dar eu nu vreau un bărbat obișnuit, Mark! Nu vreau o iubire obișnuită ! Bărbați obișnuiți sunt pe toate drumurile ! iubiri banale sunt pe toate drumurile ! nu vezi nefericirea asta comună care domnește în jur? Nu vreau să fac parte din acele cupluri care trebuie să repare noaptea ceea ce strică ziua.”

„Thiery s-a încăpățânat să nu ardă un tăciune de pasiune, nici în timpul în care am fost un cuplu în adevăratul sens al cuvântului, nici după, cu scuza tardivă că acum este oricum târziu. Cu timpul, s-a stins și a mea sau a adormit profund, iar Mark m-a trezit din somn doar ca să-mi spună că pot să mă culc la loc. Vrei să bei cafeaua pe acoperișul unei clădiri dezafectate? Vrei să faci sex pe pista de decolare? Vrei să te uiți în ochii cuiva? Thiery te poate vindca de tot, el este vraciul imaginației.”

Dacă prima parte este plină de introspecții și dicuții asupra vieții de cuplu, a doua poate fi caracterizată drept schimbarea necesară oricărei persoane care se simte captivă și nu mai dorește ca această stare să persiste. Lea decide să facă o schimbare și pleacă singură în Elveția, neprevăzând furtuna pe care va trebui să o înfrunte – o furtună atât la propriu cât și la figurat, căci la hotelul în care se va caza, viața i se va schimba, însă și ea va schimba viețile celor pe care îi întâlnește acolo. Furtuna de zăpadă îi face captivi pe toți turiștii hotelului, iar aceștia vor fi martorii mai multor evenimente - unele de natură interioară, altele de natură supranaturală, toate schimbându-le total percepția asupra vieții.

„Sunt prea obosită să simt ceva. În lumea asta mare doar cei inteligenți se îndoiesc, ceilalți știu mereu totul.”

Personajele cu care Lea este nevoită să interacționeze sunt total diferite de aceasta, iar mentalitatea și dorințele tuturor se bat cap în cap. Lea absoarbe parcă trăirile celorlalți, le ascultă confesiunile iar aceștia se deschid în fața ei ca și cum aceasta ar fi ultima ființă din univers, ancora lor, izbăvitoarea lor, singura lor scăpare din labirintul în care s-au pierdut și nu se mai regăsesc decât atunci când se confesează Leei, salvatoarea sufletelor lor. Însă Lea are propriul labirint de străbătut, proprii demoni de îmblânzit (sau acceptat?), propriile trăiri tumultoase. Cine va fi izbăvitorul ei? Cine o va ajuta să străbată labirintul, să găsească răspunsurile la nenumăratele și necruțătoarele întrebări ale vieții? Există această persoană sau tocmai ea, Lea, find o persoană atât de specială, empatică și cu un suflet mare este nevoită să se salveze singură?

„- Îmi este teamă să fiu singură, dar nu atât de teamă cât îmi este să fiu cu cineva și să mă simt singură.

- Ești ușor de rănit, Lea. Ești foarte sensibilă. Ești ca floarea de mac. Ai nevoie de un bărbat care să te susțină cu gravitația pământului, unul stabil și puternic, altfel de pierzi în vânt.”

În hotel au loc o serie de evenimente stranii, ciudate, revelatoare, dar, mai presus de acestea, au loc anumite evenimente și schimbări în viața fiecăruia dintre personaje, schimbări pe care acestea nu le-ar fi experimentat dacă nu ar fi fost puse în situația de a se întâlni, a se cunoaște mai intim și a coexista pentru o perioadă de timp. Deși la început nu se suportă și nu se înțeleg unii pe alții, destinul, karma sau cum vreți să o numiți a avut grijă ca toate personajele să se întâlnească într-un moment delicat din viața lor și să fie nevoite să interacționeze. Iar personajele sunt extrem de bine conturate și se deschid cu ușurință în fața Leei și a cititorilor deopotrivă, însă este ceva mai greu să le ameliorezi stările și trăirile interioare, așa cum face protagonista. La final, fiecare dintre cei incluși în poveste are parte de o surpriză de la viață (ori poate de la Lea, de multe ori am perceput-o ca un personaj-ghid în viețile celor suferinzi, o mântuitoare ori un pansament pentru rănile celor din jurul ei), găsind acele răspunsuri după care plecaseră, chiar dacă, în unele cazuri, acele răspunsuri nu erau chiar ce voiau să audă, dar poate că într-un final se vor dovedi a fi ceea ce au nevoie pentru a continua drumul.

„Îi este teamă de o lume fără idealuri. Știe că a idealizat iubirea și că poate nu o va avea niciodată în forma ei perfectă.

- De unde știi lucrurile astea, Lea? Mai ai un simț în plus?

Pentru că ei sunt eu, iar suferințele lor sunt ale mele. Pentru că lumea este oglinda, Desegal, ai uitat? Ei sunt eu sau, mă rog, reflexiile mele. Iar eu sunt reflexia lor. Este atât de simplu.”

Ultimele pagini sunt demne de o carte semnată Rodica Ojog Brașoveanu. Cartea este o combinație reușită a mai multor stiluri, nu poate fi încadrată într-un singur gen, totuși, are stilul inconfundabil al Natașei Alina Culea. Este profundă, amuzantă, lejeră, se citește pe nerăsuflate, are romance, fine introspecții și lecții de viață, așa cum ne-a obișnuit autoarea, și chiar scene rupte dintr-un mistery-crime, acestea constituind un nou teren spre care se avântă autoarea și care, după cum bine am remarcat la finalul cărții, îl stăpânește și pe acesta de minune. Ceea ce vreau să sublinez este că, după părerea mea, cartea nu poate fi încadrată în genul thriller, și cu atât mai puțin horror, dar în paginile ei se regăsesc subtile note de mister și supranatural/paranormal.

Autoarea bifeză o multitudine de subiecte în cea mai recentă carte a ei și o face în stilul ei caracteristic care personal îmi este atât de drag: cu lejeritate și profunzime, cu sufletul larg deschis în fața cititorilor ei. Fie că vorbește despre o întâmplare amuzantă ori fatidică, fie că descrie o poveste de dragoste ori una de călătorie, Natașa reușește să aducă laolaltă, sub bagheta-i fermecată, numeroase subiecte de actualitate, subiecte pe care cei mai filozofici și analitici dintre noi le-am putea diseca ore în șir: viața și moartea, iubirea și sentimentele contradictorii, prejudecățile de care noi toți ne lovim (sau poate chiar suntem vinovați de ele), ironia sorții, evenimentele tragice și trecutul care pare că întotdeauna ne modelează viitorul într-o manieră mai ușoară sau mai pregnantă, depinde de fiecare dintre noi, arta și condiția scriitorului, empatia și alegerea de a înfăptui acea schimbare benefică de care fiecare dintre noi are nevoie, dar prea puțini au curajul sau resursele de a o transforma în realitate. Despre toate aceste lucruri și nu numai veți citi în Visele nu dorm niciodată. Ah, și desigur, despre visurile, dorințele și năzuințele pe care fiecare dintre noi le are. Dar și despre visele noastre. Da, cele pe care le visăm.

„Am rămas flămândă după o iubire pe care am pus-o pe masa de joc pe toată. Și nu este nimeni de vină că pun toate jetoanele pe masă și nu câștig nimic. Oamenii dau puțin, Desegal. Le este teamă.”

„Cum poate să fie iubire și totuși să ne despărțim? O idealistă, vezi bine. Iubirea nu este de ajuns. Ea are nevoie de ceea ce ți-am enumerat, soclul ei se sprijină pe romantism, pe compatibilitate sexuală, pe comunicare și pe direcție.”

„Doar iubirea nu ajunge, deși ne place să credeam asta pentru că sună ca un poem minunat.”

Încă două subiecte tratate cu extremă profunzime și seriozitate (dar în același timp păstrând tonul lejer de subiect -de -tratat –cu- o- prietenă- la- un -ceai, ori cu propriul tău sine), sunt cele care aduc în discuție prietenia și/sau interacțiunea dintre două sau mai multe persoane și iubirea, mai exact acel tip de iubire-relație-dragoste perfectă, unde și dacă există ea cu adevărat sau dacă este doar în închipuirea celor mult prea sensibili ori...orbi. Sau din contră, celor care nu sunt suficient de orbi și văd cum este realitatea(care de cele mai multe ori poate fi odioasă și lipsită de sens și fericire) și, în marea lor dorință de a nu (mai) da piept cu așa ceva, caută acel om care este cel mai aproape de a întruni condițiile necesare pentru a fi considerat perfect. Acel om perfect pentru noi și cu care dorim să atingem perfecțiunea.

„Îmi pun inima în palme și o dăruiesc cu inocența și încrederea unui copil, iar când este întâmpinată cu jocuri triviale este ca și cum mi-ar fi dat cineva peste mână cu putere. Și-atunci plec. Și nu mă mai întorc niciodată pentru că nu mai am nimic de dat. Jumătățile de măsură nu sunt apanajul meu, chiar dacă sunt cele cu care operează majoritatea oamenilor.”

Nu știu dacă are foarte mult sens ce spun eu aici, însă cărțile Natașei trezesc întotdeauna în mine sentimente din cele mai variate și îmi accentuează acea parte din mine care este mereu în căutare de ceva și de răspunsuri, așa că dacă ați citit măcar o carte de-a autoarei sau dacă sunteți măcar pe jumătate cum sunt eu, mă veți înțelege. Cărțile Natașei mă fac să îmi pun și mai multe întrebări despre iubire, oameni și viață în general și rezonez extrem de mult cu ceea ce scrie ea atât de sincer, atât de direct, atât de simplu dar profund.

Natașa scrie memorabil și răvășitor, cărțile ei au darul de a aduce cititorul mai aproape de el însuși, de meditație, de armonie și de iubire.

Toată povestea îmi pare o călătorie inițiatică în care mai multe persoane ce se confruntă cu diferite probleme de viață, decepții și tristeți, poposesc într-un loc emblematic, catalizator (hoteul înzăpezit), cunosc o persoană care are un rol bine definit (Lea) și sunt nevoiți, din cauza circumstanțelor, să facă față unor provocări menite să le schimbe percepția asupra vieții. Și mai este și o profundă și dureroasă poveste cu și despre iubire, relații, diferențele dintre un bărbat și o femeie

„Mi-am spus atunci că ori voi avea acea iubire în care nu este un sacrificiu să preferi prezența persoanei iubite asupra oricărui lucru, ori mă lipsesc de ea cu totul. De ce tata nu a renunțat la petrecere și, în schimb, nu a făcut ceva neașteptat, distractiv, în noaptea aceea, dar cu noi? De ce?”

„Lipsa iubirii doare, nu iubirea.”

În final vreau să-i mulțumesc autoarei pentru această carte minunată, minunat de profundă și care invită la introspecție și să vă încurajez să-i citiți cărțile, căci nu veți regreta !

Recenzie: „Visele nu dorm niciodată” de Natașa Alina Culea

Share this:

CONVERSATION

6 comentarii: