Recenzie: „Cei trei și luptele Deralei” (Drumul spre Vozia #2) de Mihai Andrei Aldea
De curând am descoperit o nouă serie scrisă de un autor
român contemporan, o serie formată din trei volume: Cei trei și Pădurea cea Mare,
Cei
trei și luptele Deralei, Prin coline și neguri.
Sper că vă amintiți peripețiile celor trei buni prieteni
– Dan, Mitu și Surdul, care au plecat din satul lor natal, Șindrilița, spre
Vozia, străbătând Pădurea cea Mare, aflând în drumul lor noi locuri, oameni și
obiceiuri, încercând să se familiarizeze cu acestea și să treacă cu bine peste
obstacolele întâlnite la tot pasul. Despre primul capitol al poveștii, despre
curajul și iscusința celor trei, despre locurile sălbatice și magice v-am
vorbit în recenzia primei cărți, Cei trei și Pădurea cea Mare. Un
început promițător, o călătorie palpitantă, misiuni fascinante. Acum este
timpul să aflăm cu ce sunt nevoiți să se confrunte eroii noștrii preferați în luptele Deralei.
“Se
pregătiseră toată copilăria pentru a străbate Pădurea cea Mare, apoi Derala și
oricare alte ținuturi, ca să ajungă în Vozia, cetatea cea mare despre care se
spunea că este chiar la marginea lumii, la țărmul la care se întindeau două
mări, două mări ce înconjurau lumea.”
“Nu
se știe unde mergeau și de ce plecaseră de acasă, povestea un bătrân la o
șezătoare, dar Pădurea cea Mare îndată i-a recunoscut, căci îi aștepta de multă
vreme. Ei erau cei meniți să o scape de blesetemul cel urât al Nălucilor...”
În călătoria lor anevoioasă, își găsesc noi persoane de
încredere, pe care se pot baza la nevoie și cu care lucrează extrem de eficient
împreună, uneori în tandem, de parcă ar fi fost pregătiți pentru acest lucru. Însă,
așa cum se întâmplă în realitate, uneori câștigăm ceva, pentru ca mai apoi să
pierdem altceva, iar cei trei se văd nevoiți să facă față unor noi dezamăgiri
și trădări din partea unor persoane pe care odinioară credeau că se pot baza.
De parcă viața îți râde în nas și îți arată că nu poți avea ceva fără a pierde
altceva sau pe altcineva, la care chiar țineai. Din acest punct de vedere, dar
și remarcând multe alte lucruri asemănătoare pe parcursul lecturii, volumul îmi
pare foarte realist și convingător, deși face parte dintr-un roman fantastic. Însă
autorul este un bun cunoscător al firii umane și împărtășește cititorului
cunoștințele sale, cărora le dă glas prin intermediul poveștii de față.
Volumul Cei trei și luptele Deralei este mai
complex și mai surprinzător decât precedentul, întrecându-mi toate așteptările,
transportându-mă încă de la primele pagini în fantastica lume creată de autor,
acolo unde, în sălbăticia pădurilor, dar mai ales “datorită” cruzimii anumitor tipuri de oameni, pericolul
pândește neîncetat la fiecare colț, anumite personaje arătându-și adevărata
față – crudă, oribilă, urâcioasă, acolo unde umbrele se strecoară pe zăpadă,
iar lupii sunt cele mai blânde fiare
(afirmație cu care sunt în totalitate de acord, adevăratele fiare fiind, în
percepția mea, cele cu chip de om).
Volumul este alert, iar pentru cei trei eroi, încercările
par a nu mai avea sfârșit. Creaturi supranaturale, precum balaurii de gheață ai
dacilor din Munții Albi le iau urma, răul îi înconjoară din toate părțile, iar
norocul pare a-i părăsi vreme îndelungată.
Lumea creată de autor este complexă, extrem de minuțios
detaliată și dezvoltată. În călătoria inițiatică, așa cum îmi place mie să-i
spun, personajele noastre preferate trebuie să înfrunte nu doar vietățile
supranaturale ori intemperiile vremii, din ce în ce mai capricioase pe timp de
iarnă, în plin pustiu, prin păduri și trecători, țiuturi aspre și dificil de
traversat, dar și nenumărate confruntări interne, blesteme și vrăji, gânduri
necurate ce uneori aproape reușesc să-i întoarcă unul împotriva celuilalt.
Așadar, lupta dintre Bine și Rău continuă, și chiar mai aprig decât în prima
parte.
„Întunericul ce se lăsă peste locul bătăliei nu era
deplin. Pe cerul negru străluceau mii și mii de stele, nespus de frumos. Jos,
într-un ger cumplit, zăpada răscolită înghețase deja, cu tot cu petele de sânge
și celelalte lucruri rămase în urmă. Pentru o vreme, fu tăcere. Neauzite, umbre
se strecurară printre copaci. Și apoi nu mai fu tăcere, ci sunetul îngrozitor
de sfâșiere a cărnii înghețate și sfărâmare a oaselor între colții lupilor.
Totuși, în nopatea aceea, lupii n-au ucis pe nimeni și nimic.”
Acțiunea se desfășoară rapid, nelăsând loc de odihnă nici
celor trei tovarăși, nici cititorului, care sub nicio formă nu poate intui ce
se va întâmpla mai departe. Orice mică ipoteză este emisă în zadar și nu este
loc de presupuneri ori scenarii, cu toate că acestea ar fi multe, însă clar nu
te poți apropia de adevăr, imaginația autorului și modalitatea prin care își
încearcă personajele fiind extrem de ingenioasă.
Prințul Roland, Vrăjitorul Verde, Prințesa Enga,
luptătorii daci, sagudații, tămăduitorul moș Toader, neînfricata Lixandrina,
acestea sunt câteva dintre personajele cu care cititorul va face cunoștință în
continuarea romanului. Pitici și uriași, zimbrii și urși, balauri și strigi,
vrăjitori și luptători, toți își fac auzită puterea, luptând pe viață și pe
moarte în bătăliile aprige, nu puține la număr. Fie că posed puteri ieșite din
comun, fie că aceste puteri sunt căpătate după ani de muncă și antrenamente,
toate aceste personaje desprinse parcă din basme și povești fantastice
populează uimitoarea lume a drumului spre
Vozia.
„Dacă ar fi fost ținută din scurt, Prințesa Enga ar fi
putut deveni o regină desăvârșită. Era de o frumusețe rară, dar era și plină de
tărie și, totodată, mult mai deșteaptă decât s-ar fi crezut. Se simte în jurul
ei o putere foarte mare, întunecată, asemănătoare cu ceea ce am mai simțit noi
pe lângă unele făpturi ale răului pe care le-am văzut. Sigur, pare de necrezut
ca duă atâta vreme, aproape două veacuri, să mai trăiască și să fie și tânără.
Dar..”
Așa cum bine am intuit pe parcursul volumului Cei
trei și Pădurea cea Mare, Drumul spre Vozia este un roman care
are foarte mult de oferit cititorilor și iubitorilor de fantastic și de povești
originale. Prima parte are extrem de mult potențial, atrage și intrigă pe dată
cititorul, cea de-a doua având o complexitate superioară primeia, caracterizându-se
printr-o acțiune mai bogată, personaje mai numeroase, răsturnări de situație,
momente cheie, pagini care te țin ancorat în poveste și cu sufletul la gură. Ce
îmi va oferi ultima parte a acestei extraordinare serii va rămâne de citit și
de descoperit. Sunt sigură că voi avea parte de o surpriză de proporții. Oricum
ar fi, abia aștept să parcurg și volumul final, ca mai apoi să vă povestesc cu
ce impresii am rămas.
Recomand cartea tuturor celor care vor o poveste
complexă, originală, amuzantă, plină de învățăminte. O poveste care să vă aducă
aminte de frumusețea vremurilor de altădată, de sacrificiile făcute de acele
persoane simple și modeste dar atât de viteze și curajoase, adevărații eroi, adevăratele
exemple de urmat.
Mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit spre
recenzare. Mai multe despre carte găsiți aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu