la noiembrie 02, 2017

Recenzie: „Fără îndurare” de Joe Abercrombie

noiembrie 02, 2017 6 Comments Edit

Cel de-al doilea volum al trilogiei Prima Lege reprezintă o vie imagine a schimbării. Nimic nu mai este ca înainte, iar schimbarea are loc atât pe plan politic, cât și în viața personală a tuturor personajelor, acestea fiind supuse celor mai grele încercări și transformări. Aș putea menționa și cuvântul dezvoltare, evoluție, însă ceea ce trăiesc personajele lui Abercrombie seamănă mai mult cu o dezumanizare decât cu o dezvoltare. Uneori, pentru a căpăta putere și a avea parte de supraviețuire, trebuie să faci pact cu diavolul și să încalci anumite principii, așa cum fac aproape toate personajele acestei cărți. Chiar și cei care se bucură de un anumit statut social ori cei care nu au cunoscut până acum gustul sângelui și al trădării, precum colonelul West ori colonelul Jezal sunt nevoiți să își calce principiile pentru a supraviețui.

Dacă volumul precedent mi-a plăcut foarte mult, fiind o introducere în lumea creată de autor, acesta m-a fermecat și mi-a întrecut toate așteptările. L-am devorat și l-am iubit. M-am atașat de personaje și de poveste. Periculos de mult m-am atașat de această serie. Spun periculos deoarece acesta este cuvântul care definește cel mai bine personajele și caracterul acestora. Și nu sunt genul de personaje pe care orice cititor le-ar îndrăgi. Pentru că sunt brute, asasini, ucigași, demni de dispreț. Dar sunt și onorabile atunci când vor, extrem de curajoase (de cele mai multe ori un curaj dus la extrem, nesăbuit) și foarte amuzante, sarcastice și ironice, însă o ironie inteligentă, pe placul meu. Mai sunt și devotate cauzelor lor și chiar miloase, din când în când. Dar nu de foarte multe ori, ce-i drept J

„Uneori, când cineva trăiește atât de mult timp numai în primejdie, singurul moment când se simte în viață este atunci când moartea îi suflă în ceafă.”

Așa cum am spus mai devreme, Fără îndurare este volumul schimbărilor. Glotka este trimis de către Consiliul Închis în Dagoska, în sud, acolo unde, printr-o ordonanță regală semnată de către membrii consiliului este numit Superior al orașului, având drept însărcinare aflarea adevăraților trădători care l-au omorât pe fostul superior, cât și inspectarea fortificațiilor orașului și măsurilor luate pentru a preveni o eventuală invazie a gurkienilor. Trecutul pare să-l prindă din urmă pe fostul brav ofițer Sand dan Glotka și să-l înghită cu totul. Amintiri terifiante îi revin, iar locul în care este trimis pentru îndeplinirea noii misiuni nu îi face cinste, ura lui fiind mai de nestăvilit decât oricând. Viața lui este un adevărat coșmar, iar înfruntarea demonilor pe care îi cară mereu în spinare se dovedește mai aprigă ca oricând, lăsând noi cicatrici în sufletul infirmului, contribuind la înălțarea zidului de ură și sânge cu care Glotka s-a împrejmuit.

„Mi se pare ciudat că un om care a fost supus torturii să ia hotărârea să devină călău.

- Dimpotrivă, nimic nu este mai firesc. Experiența m-a învățat că oamenii se apucă să facă ceea ce li s-a făcut lor înșiși. Tu ai fost vândută de tatăl tău și cumpărată de soțul tău și, cu toate acestea, te-ai decis să te ocupi de vânzări și cumpărări.

Eider se încruntă. Poate i-am oferit o temă de reflecție?”

“- Aș fi crezut că suferințele prin care ai trecut te vor îndemna la empatie.

- Empatie? Ce-i aia? Se strâmbă Glotka masându-și piciorul care-i zvâcnea dureros. Este trist, dar suferința te face să îți pară rău doar de tine însuți.”

Cei cinci nordici, foști camarazi de-ai nordicului Logen, se alătură regimentului împăratului pentru a lupta contra sălbaticului Bethod și a armatei sale alcătuită din brute, nordici ca și acesta, capabili să sfărâme cu mâinile goale orice vietate.

Trufia lui Jezal scade pe măsură ce pericolele pe care este nevoit să le înfrunte cresc. Învață ce înseamnă cu adevărat durerea, oh, da, durere cruntă, nimicitoare, dar câștigă în schimb o atitudine de luptător, pierzându-și vechile metehne pe măsură ce înaintează tot mai adânc în iad, alături de cei 5 tovarăși ai săi. 5 oameni cum nu se poate mai diferiți, uniți de Întâiul dintre Magi, bătrânul misterios care le dă viețile peste cap dar le oferă în schimb un motiv pentru care să trăiască.

În acest volum ni se dă șansa de a-i cunoaște îndeaproape pe cei 5 călători, în frunte cu Bayaz, cel care i-a adus în același loc pe toți și i-a provocat să ducă până la capăt omisiune justițiară – o călătorie extrem de primejdioasă în care fiecare dintre ei trebuie să își aducă propria contribuție, demonstrându-și talentele unice de ucigași și renegați. Exceptându-i pe Jezal și Quai, toți ceilalți sunt brute fără pereche, având un renume căpătat în urma actelor de violență ori magie, după caz, un trecut sângeros și un viitor incert.

„Îi aruncă o privire lui Luthar, care se uita cu mult dispreț în bol, de parcă ar fi fost plin cu urină. N-avea respect. Îi aruncă o privire lui Ferro, care-i răspunse cu pumnale galbene țâșnind din ochii ei îngistați. N-avea încredere. Clătină din cap cu tristețe. Fără încredere și respect grupul se va descompune în prima luptă, ca zidurile fără mortar.”

Grupul pestriț al Întâiului dintre Magi se vede nevoit să facă față celor mai violente încercări. Confesiunile lor în ceas de seară, când stau adunați unul împrejurul celorlalți în cele mai aprige condiții, sunt șocante. Șase necunoscuți, brusc forțați să facă echipă și să își păzească spatele reciproc. Șase persoane de cea mai joasă speță, care trebuie să aibă încredere unul în celălalt, în ciuda atrocităților de care fiecare dintre ei este capabil. Însă în mod ciudat, daorită confesiunilor sângeroase pe care ajung să le mărturisească, aceștia capătă o oarecare încredere, ușor ușor ajungând să își împărtășească cele mai intime, dureroase și violente secrete din viața lor. Nordicul Nouădegete și fosta sclavă Ferro, ce poartă în vene sânge demonic, blestemat și binecuvântat deopotrivă, sunt fără doar și poate cei mai fioroși și mai brutali. Secretele lor sunt cele mai întunecate și atârnă cel mai greu în spatele lor, o povară imensă ce o cară permanent cu ei oriunde i-ar purta pașii. Viața lor este cea mai demnă de dispreț.

Te vor șoca confesiunile lor, îți va veni să plângi gândindu-te la chinurile la care au fost supuși și în același timp te vei înfiora aflând chinurile pe care aceștia le-au provocat altora. Sunt bântuiți de amintiri și de sânge (unii mai mult, alții mai puțin spre deloc), plini de cicatrice pe întreg corpul – tatuaje permanente care le vor aminti în fiecare secundă ceea ce sunt ei și cât valorează, plini de ură și însetați de răzbunare – fiecare din motive diferite, dar la fel de dureroase. Sunt proscriși, ucigași, victime și călăi în același timp, oameni care uită de multe ori de înțelesul cuvântului umanitate. Pentru că aceasta le-a fost luată de mult timp. Au murit de nenumărate ori și tot de nenumărate ori au reînviat în ceva foarte asemănător termenului animal.

„- Onoare, zici? Ce naiba e asta? Fiecare are propria idee despre asta. Nu poți s-o bei. Nu poți s-o fuți. Cu cât ai mai multă, cu atât ți se face mai rău, iar dacă nu ai deloc, nici nu-i duci dorul, filozofă el clătinând din cap. Dar sunt unii care cred că-i cel mai bun lucru de pe fața pământului.

- Îhî, îl aprobă Glotka lingându-și gingiile goale.

Onoarea valorează mult mai puțin decât picioarele sau dinții. Am plătit foarte scump pentru lecția asta.”

Demonii trecutului își găsesc din nou adăpost în mintea și sufletul nordicului în momentul în care drumul i se interesectează cu creaturile numite shanka. Ura îl orbește și îl transformă într-o bestie, furia îi este nemărginită, loviturile mai aprige, suferința mai mare. De câte ori vede un shanka, își reamintește că din cauza acestor monștriii a pierdut totul și a ajuns el însuși un monstru. Bătăliile pe care le poartă împotriva acestor creaturi sunt cele mai brutale și sunt de două tipuri – atât lupte fizice, sângeroase, cât și lupte interioare, poate cele mai aprige, căci fac sufletul să sângereze, și nu trupul.

„Cât de plini ar fi fost shanka de furie cumplită, până și lor trebuia să le fie teamă de el. Totul și toți trebuiau să se teamă de el. Chiar și morții, care nu mai puteau simți durerea. Chiar și pietrele reci care nu mai puteau țese vise. Chiar și metalul fierbinte și lichid se temea de Sângerosul Nouă. Chiar și bezna.”

În ciuda cruzimii de care dau dovadă personajele, în ciuda scenelor violente și a bătăliilor care mi-au făcut sângele să clocotească, nu am putut să nu mă atașez de personaje, de locuri și de poveste. Perfect de imperfectă, așa este această serie scrisă cu o imaginație ce depășește toate tiparele și limitele genului fantasy. Jos pălăria, maestre Abercrombie !

Mulțumesc editurii Nemira pentru acest minunat și terifiant volum !

Recenzie: „Fără îndurare” de Joe Abercrombie

Share this:

CONVERSATION

6 comentarii: