Recenzie „Prin coline și neguri (Drumul spre Vozia #3)” de Mihai Andrei Aldea
V-am spus în recenziile trecute (primul volum, al doilea volum) cât de mult mi-a plăcut seria Drumul
spre Vozia. Cât de mult apreciez scriitura autorului Mihai
Andrei Aldea și cât de multe lucruri am învățat din acest drum
inițiatic, Drumul spre Vozia.
Vozia, “locul unde se sfârșește lumea”, precum spune badea Ioan
în povestirile sale, atât de plăcute lui Dan și așteptate cu nerăbdare de către
acesta. Datorită neumăratelor povești despre Vozia și a modului în care oamenii
vorbeau despre acest loc, cu venerație dar și cu teamă, s-a hotărât Dan, un
tânăr țăran, să-și lase casa și familia, să străbată păduri și munți, să meargă
prin coline și neguri pentru a ajunge
în acel loc îndepărtat, un loc de basm. Iar lui Dan i se alătură cei mai buni prieteni ai săi,
Mitu și Surdul. Așa începe povestea Voziei și povestea celor trei tineri
curajoși, inteligenți și neînfricați, care ajung apreciați de popor, fiind
numiți eroi în urma nenumăratelor întâmplări fantastice prin care trec cu
înțelepciune, dar și pizmuiți și vânați de cei care slujesc de partea răului.
„Trebuie dorință, trebuie pregătire, trebuie chibzuință
și, mai ales, încăpățânare. Îi spusese de multă vreme cineva că a doua mare
virtute a omului, după aceea a puterii de a deosebi binele și răul, este
încăpățânarea sau stăruința. Desigur, dacă este încăpățânare sau stăruință în
bine. Dar Dan, dacă era ceva, sigur era încăpățânat. Putea să fie Vozia oricât
de departe, puta sta înre el și Vozia oricâte greutăți și primejdii. El nu se
gândea că trebuie să treacă prin ele și să ajungă acolo. Nu ! El se gândea cum,
prin e mijloace va trece de ele și va ajunge acolo. (..). Ardea în el și
dorința nestăvilită să învețe. Mereu mai mult, mereu mai multe, mereu mai
adânc. Și, urmându-și drumul, va deveni mai bun, mai puternic.”
Volumul trei debutează cu drumul făcut de eroii noștrii și
însoțitorii lor spre Tărâmul Uriașilor.
Zâne, pitici vechi și pitici mici - iutaci, cerbi înstelați, păsări de foc.
Toate aceste ființe superbe, desprinse parcă din basme, li se arată eroilor
noștrii în drumul lor, lăsându-i cu gura căscată în fața frumuseții, inocenței
și înțelepciunii acestor creaturi pe care, deunăzi, le credeau a fi născociri.
Însă pe drumul spre Vozia totul este posibil, așa-i?
Cei trei îpreună cu Gheorghe, vărul Lixăndrinei, străbat
drumuri grele, aproape imposibil de umblat dacă nu ar fi avut ajutorul
piticilor, un drum la finalul căruia, în sfârșit, reușesc să scape de povara ce
le apasă inima, și anume fluierele celor nouă blesteme, întunecatele unelte
care puteau zdrobi ținuturi întregi. Însă drumul lor abia începe, căci mai au
multe de învățat până vor ajunge acolo unde doresc. Iar următoarea încercare
vine din partea zânelor, alături de care călătoresc spre a o afla pe Zâna
Zânelor.
„Ar fi, mai bine, poate, să nu spunem cum arătau zânele.
Iubeau – și iubesc – taina. Puține mai sunt astăzi, pierite de răutatea și
lenea omului. Retrase, tot mai retrase, tot mai puțin știute. Minunate cum sunt
ele, nu pot să trăiască fără oameni. Dar oameni adevărați, în stare să lupte cu balaurii, să muncească
așa cum se muncea cândva...Altfel de oameni. Așa um astăzi prea puțini mai
sunt.”
Așa cum am spus și în primele două recenzii, romanul nu
este doar fantastic, sau unul care vorbește despre fapte de mult uitate –
precum luptele dacilor, viața simplă dar demnă a celor care trăiau în bună comuniune
cu natura, ci este (și) un roman care, în ciuda faptului că tratează subiecte
precum cele enumerate mai sus, este destul de actual prin învățămintele care
reies din poveste. Un exemplu elocvent este cel
în care marchizul Nelljean vrea, sub pretextul dorinței de a civiliza o
așa țară sălbatică, să își impună stăpânirea și să nimicească tot ce este
vechi, frumos și are o anumită rânduială. Acesta primește ajutorul domniței
Enga și a acoliților ei, personaje trufașe și întnecate la suflet, care vor ca
puterea să fie a lor cu orice preț, pentru a putea manipula poporul după bunul lor plac. Așadar, avem ascunse, în
spatele unor povești fantastice bine închegate, exemple despre cum tot ce este
bun și corect se poate destrăma la cea mai mică adiere a vântului
răului, dacă oamenii drepți nu înțeleg pe deplin că doar uniți pot ține departe
răul. Pur și simplu, citind acestea, nu am putut să nu mă gândesc la situația
din zilele noastre, să nu găsesc anumite similitudini. Poate și pentru că
aceste lucruri sunt valabile, din păcate, de ani de zile, răul căpătând putere
din ce în ce mai mare pe măsură ce credința și adevărul pălesc. Personajele, atât
cele bune cât și cele rele, prin întâmplările care trec, au un rol bine definit: acela de a arăta cititorului, detaliat și cu exemple,
adevărata diferență dintre a gândi cu propria minte și a te lăsa subjugat
mental (apoi din toate punctele de vedere), a alege educația și cultura sau a
îmbrățișa non-valorile, a lucra pentru tine însuți sau a fi sclav la ușa altuia
și tot ceea ce rezultă din aceste alegeri.
Bătălii crâncene se dau la poalele munților. Răul trece prin coline și neguri, găsindu-și sălaș
în ținuturi care deunăzi erau frumoase și rodnice. Pierderile suferite de eroii
noștrii sunt imense, dureroase, inimaginabile chiar și pentru cititor. Însă cei
trei se completează reciproc, fiecare dintre ei fiind unic în felul său și
având calitățile necesare pentru a trece cu bine peste orice rău. Ei sunt
Voievodul, Luptătorul și Înțeleptul. Ei sunt trei băiețandrii care au îndrăznit
să plece de acasă și să înfrunte ce li se arată în cale. Pădurea. Sălbăticia.
Viața-ntreagă. Însă au avut atât de multe de câștigat și de învățat. Lecții
dure de supraviețuire. De umanitate. Despre cum să fi om cu adevărat. Despre
cum să îți folosești iscusința în luptă. Inteligenți, curajoși și demni. Așa
sunt cele trei personaje principale ale autorului. Adevărate exemple de urmat
într-o lume din ce în ce mai puțin integră.
„Prin toți care vor înțelege idealurile noastre. Prin
toți cei care vor trăi și vor muri așa cum o facem noi doi. Căci, de fapt,
aceștia sunt copiii adevărați: cei care îți duc mai departe idealurile,
moștenirea, lupta, munca. Nădejdea mea este să triesc astfel, să muncesc și să
lupt astfel încât să se mai ridice oameni care să îmi urmeze. Să ne urmeze.
Aceștia vor fi copiii mei și ai Lixăndrinei. Așa cum și ucenicii adevărați sunt
copii adevărați ai învățătorilor lor. Iar o biruință mai mare decât aceasta,
decât a avea asemenea urmași, nu există în lumea noastră.”
Sunt redate episoade în care, dorind să elibereze
ținuturile de întuneric, cei trei împreună cu ajutoarele lor (uriașii, piticii,
Voievodul Marin, etc) încep o întreagă acțiune de eliminare a răului. O
eliminare ce trebuie făcută temeinic, căci numai de la rădăcină poate fi smuls
răul pentru a nu mai renaște în veci. Nedreptatea, corupția, perversitatea –
toate acestea atârnau asupra ținuturilor, înrobind și dezonorând poporul,
întorcând frații unii împotriva altora, luându-le libertatea și dreptul de a alege
cum vor să trăiască, oferindu-le doar mizerie, sărăcie, sclavie. Sună cunoscut?
Se pare că acele zile nu sunt atât de îndepărtate precum ar crede unii. Cu
excepția că poate, astăzi, nimeni sau foarte puțini oameni mai sunt la fel de
curajoși și demni precum eroii noștrii din carte.
Fie că vorbim de eroi sau antagoniști, de persoanaje
umane și normale ori de personaje fantastice, de ținuturi binecuvântate și
roditoare ori aflate sub stăpânirea întunericului, seria de trei volume a Drumului
spre Vozia este una memorabilă, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în
scrierile contemporane românești. Dan, Mitu, Surdul, Lixăndrina, Voievodul
Marin, prințesa Enga, Vrăjitorul Roșu, Vrăjitorul Verde, piticii și uriașii,
zânele și chiar nenumăratele ținuturi prin care toate aceste personaje își
poartă bătăliile și tristețile, bucuriile și credințele, toți și toate
reprezintă cel mai veridic exemplu al faptului că unele povești nu sunt doar
povești, unele personaje nu sunt de carton, ci pot reda cititorului credința că
și în viața reală binele poate înfrânge răul. Sunt adevărate exemple care
readuc în dicuție și reamintesc cititorului ce înseamnă de fapt demnitatea,
curajul, inteligența și că ar trebui să apreciem mai mult adevăratele valori
ale lumii și că nu trebuie să renunțăm la principii și libertate pentru nimic
în lume.
Mulțumesc autorului pentru că a reușit să creeze o
poveste atât de frumoasă și specială.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu