Recenzie: Puterea armelor de Joe Abercrombie
O carte bună este o carte pe care ți-o vei aminti mult
timp după ce ai terminat-o de citit. O carte excepțională este o carte pe care ți-o
vei aminti mult timp după ce ai terminat-o de citit, vei simți nevoia să o recitești imediat după ce ai
parcurs ultima pagină, vei fi fericit/ă că ai avut ocazia să citești o așa
bijuterie literară, dar și trist/ă pentru că s-a terminat și ai fost nevoit/ă
să părăsești fantastica lume imaginată de autor. O carte excepțională este, cu
siguranță, scrisă de Joe Abercrombie. O trilogie
excepțională este, fără doar și poate, Prima Lege.
Mi-e greu să mă reculeg după această furtună literară,
după această tumultoasă serie, după aceste volume incredibile. Chiar dacă le-am
citit la intervale destul de mari, deoarece am preferat să le savurez
pe-ndelete, nu să le dau gata dintr-o singură răsuflare, cum aș fi fost în
stare să fac, deși cărțile au peste 600 de pagini fiecare (în total, cele trei
volume însumând 2009 pagini), primele
două la începutul toamnei și ultimul volum în luna ianuarie a acestui an, chiar
dacă am simțit nevoia să prelungesc această lectură magnifică, acsete
formidabile aventuri, acum, la final, nu pot simți decât un mare gol în suflet
(dar bine că mai am și Dulce răzbunare de savurat, deși
persoanjele nu mai sunt aceleași, iar acest lucru mă întristează puțin) și
nevoia imperioasă de a mai găsi niște cărți pe potriva acestei serii.
În Puterea armelor, autorul pune la
dispoziția cititorului întregul său "arsenal scriitoricesc".
După cum v-am mai spus în recenziile primelor două
volume, Tăișul sabiei și Fără îndurare, povestea este una
plină de violență. Nu veți găsi personaje inovensive ori inocente, nici scene
romantice ori banale. La Abercrombie, totul este pe viață și
pe moarte. Însă violența nu este una nejustificată, deși este dusă la extrem,
fiind multe scene sâgeroase în care se retează capete, mâini și picioare zboară
la propriu, mațele, creierii și alte organe sunt scoase la iveală, iar mocirla
sângeroasă în care se afundă personajele pare că nicicând nu va seca. Dar cu
siguranță nu este doar o serie violentă,
cu scene deloc indicate celor foarte sensibili. Este o trilogie fantasy
medievală cu accente dark scrisă ireproșabil, complexă și completă, cu
numeroase detalii și cu lumi fantastice imaginare creionate ireproșabil –
practic ca și cum ai urmări un serial de cea mai bună calitate, numai că totul
este și mai viu, și mai incitant.
Puterea armelor continuă acțiunea volumului precendent, însă aerul
schimbării se simte de la primele pagini. Și ce schimbări vor interveni pe
parcursul cărții ! Răsturnările de situație sunt prezente în fiecare capitol,
iar personajele sunt împinse fără milă în zona zero, acea zonă în care scapă cine poate, cum poate, prin vicleșuguri, lupte sau inteligență.
Intrigile de culise, luptele și bătăliile sângeroase
purtate cu ură în suflet, intrigile regale și politice, magia perfidă scăpată
de sub control, demonii de sub pământuri și demonii dinlăuntrul personajelor,
jocurile de culise, strategiile murdare și armele păstrate în mare taină și
scoase la suprafață în cele mai vulnearbile momente, pentru a lovi cu ele spatele
oponentului, într-un mod dezonorant, dar ireversibil, toate aceste ingrediente
bine cunoscute în primele două volume capătă acum valențe noi. Totul este dus
la extrem, iar răul se luptă cu alt rău pentru a dovedi că de multe ori, binele
este supraestimat. El nu există. Sau dacă există, trebuie eliminat.
Supraviețuitorii? Cei fără scrupule..
„Nu poți fi liber fără o anumită lipsă de scrupule,
probabil. Dar nu întotdeauna e ușor să n-ai scrupule”
Acțiunea se concentrează pe încercările Întâiului dintre
Magi, Bayaz, de a se implica în Consiliul Închis, de a trage cât mai multe
sfori pentru a-și pune în aplicare planurile și a obține ce își dorește –
putere și recunoaștere, pe lângă răzbunare. În jocul perfid și lipsit de
scrupule, Bayaz mânuiește cele mai importante și puternice arme pe care le are
la dispoziție. Bineînțeles că nu este singurul personaj care recurge la anumite
vicleșuguri și face abuz de putere pentru a obține ceea ce vrea. Niciun
personaj nu este erou. Însă uneori este bine să știi ce alegi dintre un rău mai
mic și unul mai mare, distrugător și necruțător.
Intrigile și jocurile de culise sunt cele mai puternice
arme. Puterea absolută este cea mai puternică armă asupra oricăui popor, iar
puterea, în lumea creată de autor, aparține celui suficient de nemilos pentru a
se folosi de toate tertipurile de care dispune și de toți așii din mânecă fără
a părea că intențiile lui sunt necurate și fără a i se dezvălui adevărata față
decât spre final și celui suficient de inteligent pentru a face toate aceste
lucruri și a-și înlătura oponenții, căpătând în același timp un anumit respect
și supunere (izvorâte mai mult din teamă) în fața acestora și în fața
dușmanilor și prietenilor deopotrivă, făcând ca actele lui mișelești să pară
demne de laudă.
Jezal dan Luthar află pe propria piele ce înseamnă să
primești ceea ce îți dorești fără să primești de fapt ceea ce ți-ai dorit. Sună
puțin ciudat? Ei bine, cei care au citit cartea, știu prea bine la ce mă refer.
„Statutul” căpătat în acest volum îl depășește cu mult pe cel visat de tânărul
spadasin în primele două volume. Bogățiile mult visate și faima după care
tânjea este la o aruncătură de băț. Dar oare totul este aievea? Uneori, obținem
lucrurile pe care ni le dorim, dar nu chiar sub forma în care ni le dorim.
Uneori obținem lucrurile mult visate după care tânjim și ne luptăm și ne
tânguim, dar dacă nu suntem atenți și suntem dispuși să le dăm o altă valoare
decât cea adevărată, s-ar putea să constatăm că de fapt ceea ce am obținut nu
este acel vis frumos, ci cel mai crunt coșmar.
Glotka, fostul mare spadasin, în prezent un respingător
infirm fără dinți în gură care servește Inchiziția, se află prins între două
sau chiar trei puteri, putând fi sfărâmat în orice clipă de intensitatea
intereselor acestor puteri, așa cum la rându-i sfărâmă părți umane în „sesiunile”
lui de tortură comandate de Arhilectorul Sult. Așa cum odinioară și el a fost
pe jumătate sfărâmat de gurkieni. Cei pe care-i credea prieteni (sau mai bine
spus, persoane cu aceleași interese, termenul de prieten neexistând cu adevărat
în lumea Prima Lege) se dovedesc a fi cei mai aprigi dușmani, iar
ajutorul mult așteptat vine din partea câtorva persoane de la care bietul și
sarcasticul Glotka nu ar fi sperat la ceva mai mult decât o privire aruncată cu
milă.
„Prietenii nu-s decât niște oameni care ne închipuim că
ne plac, pentru ca viața să fie mai suportabilă. Oamenii ca noi nu au nevoie de
mofturi din astea. Dușmanii noștrii sunt cei după care ne măsurăm.”
„- După tot ce și-au făcut...cum mai poți face așa ceva,
acum?
Glotka îi arătă lui Farrad rânjetul său știrb.
- După tot ce mi-au făcut, cum aș putea face altceva?”
Destinul nordicului Logen este influențat în mod brutal
de sânge, lupte, răzbunări și răfuieli. Destinul lui este cel al unui om rupt
pe din două, în care se duce o veșnică bătălie între ce este corect și ce este
greșit, între onoare și dezonoare, între dorința de a da tot uitării și a fi
pregătit să ierți și dorința distugătoare de a picta totul în roșu-sângeriu. De
la începutul seriei până la final, Logen nu cunoaște liniștea, fiind mereu
implicat în bătălii ce poate îi aparțin ori poate ba. Singurătatea este cea
care îl lovește definitiv, singurătatea, setea neostoită de sânge dar și
concepțiile pe care ceilalți le au asupra lui – este un advsersar de temut dar
mai presus de toate un om neînțeles (sau înțeles greșit). El însuși este lipsit de acea capacitate de a
se înțelege pe sine, capacitatea de a privi adânc în suflet și de a se accepta,
pe el și pe ceilalți din juru-i. Dintre toate personajele, de impunătorul și
temutul Logen cred că m-am atașat cel mai tare, de Sângerosul Nouă, cu demonii
lui interiori, cu bătăliile sale neîncetate, cu vremurile de demult după care
tânjește, cu familia lui de mult
îngropată, cu sentimentele sale contradictorii și cu acea rămășiță de bunătate
pe care o mare are - acolo îngropată
undeva adânc, unde ceilalți nu pot ajunge și nu trebuie să ajungă, pentru că
astfel i-ar citi toată suferința din suflet. Destinul nordicului Logen este
unul reprezentativ pentru întreaga serie. Și totuși, aș fi vrut să fie altfel..
„Logen ar fi vrut să simtă și el același lucru. Ar fi
vrut să plângă. Să plângă moartea unui om bun. Să plângă pentru că se prea
putea ca el s-o fi cauzat. Lacrimile, însă, îl ocoleau.”
Cu toate că trilogia se încadrează în genul dark fantasy
și are influențe medievale, nu am putut
să nu constat și anumite tente psihologice de mare porfunzime, ascunse cu
dibăcie în spatele violențelor și bătăliilor. Fiecare acțiune a personajelor,
fiecare decizie și fiecare bătălie este hotărâtă în numele a ceva, a unor considerente etice, morale, politice sau
de oricare altă natură. Da, este multă intrigă și multă politică în această
serie, dar este și o politică psihologică, o permanentă luptă interioară a
celor implicați în joc. Sunt hotărâri dure pe care personajele sunt nevoite să
le ia, sunt consecințe și mai dure pe care trebuie să le suporte, să le
modifice, să le supraviețuiască. Sunt
gânduri și decizii care ar putea nimici un popor întreg, un ținut întreg. Sunt
scene în care orice om normal și-ar pierde dreapta judecată, însă modul în care
autorul recurge la psihologie pentru a justifica acțiunile sau pentru a arunca
o altfel de lumină asupra contextului este impresionabil. Și în caz că nu
știați, autorul a studiat psihologia, deci nu este de mirare că se pricepe la
acest domeniu, impresionabil este cum el reușește să îmbine aceste două „arme”
pe care le are – cunoștințele psihologice și imaginația debordantă pe care
trebuie să o aibă orice autor de fantasy – dând naștere unei atât de valoroase
serii literare.
„Dacă vrei să fii un om nou, trebuie să rămâi în locuri
noi, și să faci lucruri noi, cu oameni care înainte nu te-au cunoscut
niciodată. Dacă te-ntorci la vechile năravuri, ce altceva poți fi decât același
om vechi? Trebuie să fii realist. Jucase rolul unui om nou, dar toate fuseseră
numai minciuni. Minciunile cel mai greu de descoperit. Cele pe care ți le spui
ție însuți. Era Sângerosul-Nouă. Așa stăteau lucrurile, și oricât s-ar fi sucit
și s-ar fi învârtit, și-ar fi vrut să fie altcineva, n-avea cum să scape. Logen
ar fi vrut să-i pese. Dar Sângerosului-Nouă nu-i păsa de nimic.”
Impulsiva și brutala Ferro este și ea prinsă în mijlocul
capcanelor și a comploturilor. Dorința de răzbunare este nesecată, ura
depășește toate granițele, însă nici chiar ea, fosta scalvă chinuită de
sălbaticii gurkieni nu se așteaptă la ceea ce a fost din timp plănuit și
pregătit cu meticulozitate și sânge rece.
„Era o senzație plăcută să aibă un dușman, un scop.
Umplea golul din ea, fie doar și pentru o clipă. Scrâșni din dinți, simțind cum
i se adună furia în piept. Fierbinte și ațâțâtoare. Sigură și familiară. Ca
sărutarea unui iubit de demult, căruia-i ducea amarnic dorul.”
Deznodământul este neașteptat atât pentru unele dintre
personaje, cât și pentru cititori. Prezentul este schimbat ireversibil,
viitorul se anunță a fi la fel de plin de lupte și intrigi, iar din trecut, se
știe, este foarte greu să învățăm ceva, mai ales când se repetă aceleași
greșeli.
„Răbdarea poate fi o armă înfricoșătoare. Una pe care
puțini oameni învață cum s-o folosească.”
Nu cred că pot folosi toate cuvintele necesare pentru a vă
descrie ce reprezintă de fapt universul Prima Lege. Este practic imposibil
de descris cu acuratețe ceva atât de complex și măreț și șocant și imprevizibil. Este practic imposibil
să mai poți citi o altă carte din același gen literar fără a o compara cu aceasta.
Pentru că după ce termini această serie, îți dai seama că puține altele te vor
mai mulțumi și se vor mai ridica la nivelul acesteia (din punctul meu de
vedere, Robin Hobb cu trilogia Fraseer mai reușește această performanță).
Joe Abercrombie este categoric un magician literar care învârte pe
degete genul dark fantasy. Un magician care îți va fura sufletul și ți-l va
fereca undeva departe, pe tărâmul din Prima Lege, păzit cu strășnicie de
Glotka, Bayaz, Logen, West, Ardee et co.
„Lama pe care n-o vezi e întotdeauna aia care te taie cel
mai adânc.”
Mulțumesc din suflet celor de la editura Nemira
pentru că mi-au oferit acest minunat volum spre recenzare. Eu vi-l recomand
insistent !
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu