Recenzie: Trezirea leilor de Ayelet Gundar Goshen







„Nimeni nu cunoaște perfect pe nimeni. Nici măcar pe sine însuși. Întotdeauna rămâne un punct orb.”

Să ne imaginăm pentru o clipă că tu, cititorule, ești personajul principal în povestea redată de autoarea de origine israeliană,  Ayelet Gundar Goshen.

Imaginează-ți că te numești Eitan – deși numele nu are nicio relevanță aici -, că ai patruzeci și unul de ani, ești doctor neurochirurg și într-o noapte, după o gradă de mai bine de doisprezece ore, obosit și puțin stresat, dar și puțin dornic de aventură, de ceva nou, de ceva care să te scape de demonii trecutului (căci amintirile și alegerile pe care le-ai făcut în trecutul apropiat de tot zgândără mental), de ceva care să-ți facă sângele să fiarbă, de o eliberare, de o evadare, în fine, dornic să lași deoparte realitatea măcar pentru un timp și să te simți liber, îți iei jeepul roșu din parcarea spitalului în care lucrezi zi de zi, salvând vieți, operând pacienți și redând zâmbetul pe buzele altora, ori poate aducând vești neplăcute, în acea noapte decizi să nu te mai duci direct acasă, ci să faci un mic ocol, să conduci cu muzica dată la maximum, să profiți de liniștea și libertatea nopții, conducând cu viteză în deșertul de la marginea micului orășel în care locuiești.

Imaginează-ți muzica dată tare, versurile pe care le simți, confortul din mașină, aerul rece care te izbește, întunericul care te cuprinde, singura lumină și singura martoră a evadării tale fiind la mii de km distanță, acel punct luminos pe care îl cuprinzi dintr-o singură privire – luna. Plină. Rotundă. Luminoasă. Magică.

Dar deodată magia și adrenalina se spulberă, căci auzi un zgomot puternic. Ca și cum mașina ta ar fi fost oprită de ceva. De o putere nevăzută. De un spectru. Dar nu...este doar corpul unui om care zace doborât în fața ta. Iar tu tocmai constați că ai accidentat mortal un om și te rogi ca într-adevăr luna să fie singurul tău martor.

Dar ești doctor, și mai observi că ființa din fața ta nu a murit, dar este grav lovită la cap. Imaginează-ți că l-ai putea salva, deși în subconștientul tău știi ce reprezintă gravitatea loviturii, știi că omul va muri în brațele tale, la spital. Dar imagineaza-ți și că ai putea fugi, fără a te uita în urmă, căci așa cum am spus, singurii martori care te înconjoară sunt bezna nopții și luna de argint.

Tu ce ai alege? Care dintre cele două variante ți-ar surâde, cum ai reacționa și ce ai gândi în acele clipe?

Bineînțeles că este o ipoteză groaznică, însă acest gen de întâmplări nefericite i se pot întâmpla oricui în realitate, chiar dacă aici vorbim despre soarta unui personaj dintr-o carte.

„Un eritreean zăcând la marginea drumului. Un trup slab. Haine vechi. Sângele scurgându-se din capul lui negru. Trecuse mai puțin de o lună, dar totul i se părea deja atât de îndepărtat și la fel i se părea și durerea aceea în burtă, nevoia acută de a-și goli mațele. Părea ceva care i s-a întâmplat altcuiva. Dar îți amintea fiecare detaliu zgomotul puternic al jeepului când l-a lovit. Vocea minunată, guturală a lui Janis Joplin. Grozăvia trupului azvârlit la pământ. Contrastul dintre locul cald pe care stătea și aerul rece de afară. Își amintește toate astea, dar parcă de la distanță, parcă i s-ar fi întâmplat altcuiva.

Dar ți s-au întâmplat ție. Nu altcuiva. Ție.”

De prima oară când am auzit că această carte va apărea la edtura Nemira, mi-am spus că trebuie să o citesc, dar după ce am văzut coperta, atât de frumoasă și expresivă, efectiv m-am îndrăgostit de ea. Descrierea este și ea foarte intrigantă, redând pe scurt, în câteva cuvinte, exercițiul de imaginație l-a care v-am supus mai sus.

Eitan este un bărbat alb de vârstă mijlocie a cărui viață i se schimbă de două ori. Prima oară, atunci când, în urma descoperirii unui adevăr mult prea crud și dezamăgitor referitor la o persoană pe care acesta o stima și o urma în cele mai mici decizii, voind să fie la fel de bun, drept, inteligent, onorabil și curajos ca el, însă aflând dezamăgitorul adevăr, Eitan urând nedreptatea și minciunile cel mai mult și luând astfel decizia de a se îndepărta de el, de acea persoană pe care n-ar mai fi suportat-o să o vadă lângă el nici măcar o clipă, iar a doua oară când, în urma unui moment de eliberare și exaltare, un om de culoare moare din cauza lui.

Acesete două schimbări semnificative cauzează o serie de probleme pe care cu greu le va face față. Aceste două evenimente îi schimbă percepția asupra vieții și îl îngenunchiază sub povara odioasă a minciunilor, secretelor și vieții duble.

Eitan este de felul lui un bărbat onest și inteligent, care urăște nedreptățile, care nu se mai poate apropia de o persoană pe care în trecut a ridicat-o la rangul de prieten, dar care l-a dezamăgit atât de crunt. Din acest punct de vedere am empatizat cu Eitan, căci și eu sunt scârbită de prefăcătoria și falsitatea anumitor persoane...dar asta este altă poveste. Ce vreau să evidențiez este faptul că Eitan are spirit de justiție, pune suflet în ceea ce face la locul de muncă, descurcându-se exemplar cu munca titanică a unui neurochirurg, își iubește soția pe care nu a înșelat-o niciodată și copii – cei doi băieți care i se suie mereu în brațe după ce ajunge acasă de la orele epuizante din spital.

Eitan este un bărbat asumat, integru și iubitor. Însă valorile pe care le prețuia atât de mult este nevoit să le reconsidere după tragicul accident. Adevărul face loc minciunilor, dragostea nu își mai găsește culcuș în brațele tandre ale soției, inocența copiilor este o simplă etapă care va dispărea odată cu creșterea acestora, munca depusă în spital nu mai are niciun rost. Viața și felul în care Eitan o percepe își pierde din intensitate, între el și fostul bărbat care a fost până deunăzi stând cadavrul unui om de culoare.

„Eritreeanul călcat stă dincolo de zidurile conștientului și bate la ușă, strigă să fie lăsat să intre. Dar tot ce se aude înăuntru este un zgomot surd.”

Trezirea leilor este prima carte a autoarei de origine israeliană pe care am ajuns să o citesc. Recunosc că nu prea știam  la ce să mă aștept de la această scriitoare și am rămas puțin surprinsă de modalitatea ei de scriere – puțin greoaie, deși nu pricep de ce am perceput-o așa, deoarece citesc des cărți complexe și care ating teme profunde. În mare parte acest lucru, această mică incompatibilitate se datorează nu poveștii, care mi-a plăcut foarte mult, ci modalității de redare a acesteia – fără linii de dialog, deși interacțiuni între personaje există.



Autoarea își plasează personajele într-un cadru destul de sărăcăcios, într-un mic orășel din Israel, în deșert, evidențiind sărăcia și lipsurile prin care sunt nevoiți să treacă oamenii de culoare – eritreenii, așa cum era și bărbatul omorât de Eitan. Soarta imigranților care munceau ilegal, violența la care erau suspuși, lipsa unor drepturi de care să se bucure, mizeria în care trăiau zi de zi, toate aceste lucruri sunt evidențiate prin intermediul unui loc clandestin, un garaj părăsit în care Eitan, pentru a-și rescumpăra greșeala comisă, îngrijește orice eritreean suferind, în schimbul tăcerii singurei martore a tragediei – Sirkit.

„Răceala din ochii ei. Pentru prima oară de când a deschis ușa, a privit-o cu adevărat: înaltă, slabă și foarte frumoasă. Iar ea, ca și cum ar fi înțeles că de-abia în clipa aceea ochii lui au văzut-o cu adevărat, a dat ușor din cap și a spus:

- Eu sunt Sirkit.”

Sirkit este cel de-al doilea personaj important al cărții. Destinul ei este unul tragic, încununat de suferințe și lipsuri. La fel ca și bărbatul omorât de Eitan, și ea este de culoare. Sirkit era soția lui, o soție care ascunde anumite secrete, anumite suferințe și anumite gesturi. Sirkit este un personaj greu de înțeles, acțiunile ei sunt ciudate și adesea lipsite de sens, adevărul acsetei femei dezvăluind-se în fața cititorului mai târziu, aproape de finalul cărții. Iar atunci ești puțin debusolat, căci poate ai judecat-o pe nedrept. Sentimentele pe care această femeie le trezește atât în cititor, cât și Eitan, sunt contrarii. Sirkit are o personalitate intrigantă, este nebună, neînțeleasă, ciudată, extrem de calmă, plină de secrete, când se deschide precum trandafirii pe care îi îngrijește cu atâta atenție, fie se retrage în bula ei, când acționează cu calm și inteligent, când ia niște decizii ce nu mai pot fi reparate.

Sirkit este un mister. Sirkit este pierzania dar și mântuitoarea lui Eitan. La fel este și Eitan pentru Sirkit. Cei doi au o relație ciudată alimentată de secretul doctorului. Fiecare dintre ei schimbă viața celuilalt, fiecare dintre ei sunt martorii unor evenimente copleșitoare, pașii destinului îi poartă pe fiecare dintre cei doi unul spre celălalt, spre a se găsi, a se condamna și a se salva reciproc.

„N-o să știi niciodată ce s-ar fi întâmplat, dacă el n-ar fi dat cu mașina peste Asum în acea noapte. Dacă într-o zi ai fi reușit să te ridici și să pleci sau dacă ai fi rămas cu el pe veci, ducându-și zilele între două lovituri de pumn. O tăcere a inimii între o bătaie și alta, așa i se părea viața ei. Dar tu n-o să știi niciodată, s-a gândit ea, cât din puterea pe care o ai acum îți aparține și cât e rodul întâmplării.”

De cealaltă parte a baricadei se află Liat, soția doctorului, femeie inteligentă și dură, care a ales să fie o prezență impunătoare în viața bărbaților, îmbrățișând cariera de detectiv. Liat este opusul lui Sirkit, atât în ceea ce privește stilul de viață și culoarea pielii, cât și în rolul jucat în viața lui Eitan. Căsătoriți de mai mulți ani, cu un trecut  pe care cei doi îl împărtășesc, cu un prezent pe care îl trăiesc zi de zi și cu doi copii, Liat și Eitan reliefează acel tip de cuplu căruia aparent nu îi lipsește nimic, un cuplu format din doi oameni sudați, maturi și inteligenți, care se iubesc deși nu mai sunt la începutul relației, care se cunosc unul pe altul și își pot citi gândurile.

În realitate, lucrurile stau puțin diferit, căci da, ei chiar erau acel cuplu fericit și împlinit, dar înainte ca accidentul să sape o prăpastie între ei.

„Nu vedea ce era fix în fața ei, pentru că nu se uita cu adevărat. Era atât de preocupată de enigmă, că n-a văzut cum apăruse înstrăinarea. Cum era posibil să se creeze o asemenea prăpastie între un bărbat și o femeie care se iubeau atât de tare, încât aproape erau un singur trup, și niciunul să nu observe cu adevărat? Tocmai ei, care cunoșteau la fel de bine și perioadele pe care le-au trăit împreună, și pe cele în care au trăit separat, iar fiecare dintre ei devenise un istoric personal al vieții celulilalt. Pentru că dragostea îmbrățișează și trecutul celuilalt, tot ce a existat înainte să te ivești tu în viața celuilalt. Și din cauza asta dragostea nu se mulțumește doar să adune zile în prezent și să privească la cele din viitor, care vor fi, desigur, mai frumoase decât zilele din trecut. Dragostea privește și în urmă, nu numai înainte.”

Liat este o femeie puternică, poate la fel de puternică ca și Sirkit, cu o asemănare care le proiectează pe ambele în categoria femeilor puternice: ambele sunt femei care, deși în interior fragile, la exterior trebuie să își dovedească puterea într-o lume condusă de bărbați (în poliție, în cazul lui Liat, în realitatea violentă și sărăcăcioasă a oamenilor de culoare în cazul lui Sirkit).



Care este deznodământul acestei povești? Cum și în ce scop s-au interesectat destinele acestor trei personaje remarcabile, măcinate de întrebări și secrete?  Cine se face vinovat, cine merită să plătească și cine are dreptul să șantajeze? Poți trăi cu povara unui astfel de secret, sau mai degrabă adevărul te va elibera?

„O clipă doar și-a permis să-i fie milă de ei, și imediat empatia a scăpat de sub control, împrăștiind valuri de vinovăție chinuitoare, obsedantă. Odată cu el, a intrat în casă și haita asta de lupi. Bolnavii și bolnavele pe care ăi văzuse în ultima săptămână sfâșiau acum casa cu priviri pofticioase. Douăzeci de vrăjitoare eritreene dansau în jurul mesei din sufragerie. Bărbatul căruia îi scosese un cui de doi centimetrii din laba piciorului sărea pe canapeaua albă ca un tânăr al cărui deget fusese retezat. Și în toată agitația asta, Sirkit, calmă și liniștită, îi zâmbea ademenitor din spatele ceșcuței cu espresso.”

„Eitan nu știa că o privire înseamnă libertate. Dar Sirkit știa. Și când îl vedea ieșind din jeep, scrutând cu pivirea pacienții, în timp ce se îndrepta spre garaj, simțea cum crește în ea furia mersul lui leneș și liniștit, privirea indiferentă. Dintre toți eritreeni care îl așteaptă la intrarea în garaj, ea e singura care îl privește pe doctor în ochi. Dacă altcineva ar îndrăzni să ridice privirea, gestul ar fi însoțit imediat de un zâmbet servil Sunt aici – fă ce vrei cu mine ! Ochii ei erau singurii care continuau să susțină Sunt aici – fă ce vreau eu ! în primele zile, asta era tot ce spunea privirea ei – fă ce vreau eu. Mai târziu, când a descoperit că el chiar făcea ce voia ea, a fost tentată să vadă ce alte posibiltăție se mai ascund într-o privire. În spatele libertății există plăcerea.”

Trezirea leilor este o carte complexă și profundă, tristă și frumoasă. Ayelet Gundar Goshen ne vorbește despre vinovăție și șantaj, destin și realitate, secrete și minciuni, responsabilitate și lașitate, curaj și regăsire, moarte și viață, căsnicie și violență.

 „Niciodată nu poți ști cu adevărat ce se petrece în mintea altui om. Dar poți încerca. Să privești cu răbdare ferestrele casei, până când o pală ușoară de vânt mișcă o clipă perdeaua. Și atunci poți să arunci o privire înăuntru. Și să completezi, astfel, spațiile goale. Dar ce nu trebuie să uiți niciodată e că piesele lipsă pe care le-ai adăugat provin de la tine, nu de acolo.”

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare.

Share this:

CONVERSATION

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu