la mai 28, 2018

Recenzie: Cum să oprești timpul de Matt Haig

mai 28, 2018 4 Comments Edit

“Uneori, aș vrea să opresc timpul (..). Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde.”

Cine poate opri timpul și prin ce modalități? Putem controla timpul? Cu ce preț? Pentru că întotdeauna există unul, pe care uneori nu îl putem plăti, de aceea este mai bine să nu ne dorim asta.

Timpul este unul dintre cele mai neprețuite daruri care ne-a fost oferit nouă, oamenilor, în momentul în care am venit pe lume, dar în aceeași măsură, este și blestemul nostru, căci timpul este efemer.

Timpul ne fură tinerețea și exuberanța, puterea și curajul, persoanele cele mai dragi nouă, momentele de maximă fericire pe care nu le putem prelungi la infinit.

“Veșnicia, a spus Emily Dickinson, e făcută din momente ale prezentului.”

Timpul fuge de noi și se scurge pe nesimțite, lăsându-ne mai goi, mai triști și mai bătrâni atunci când realizăm cât de puțin ne-a mai rămas la dispoziție. El fuge încontinuu, făr a-l putea repeta sau fără a putea da înapoi orele, anii, viața.

“Muzica înseamnă timp. Înseamnă să controlezi timpul.”

Pentru a realiza ceva în această viață, ai nevoie de timp. Unii pot beneficia mai mult din acest dar, alții nu atât cât și-ar dori sau cât ar avea nevoie pentru a-și îndeplini menirea, iar alții, mai nefericiți, nu cunosc în mod intim adevărata semnificație a acestui cuvânt, fiind smulși mult prea devreme pentru a avea timp să-și făurească un destin..

Timpul constituie un subiect controversat care poate fi dezbătut în nenumărate moduri și rămâne la latitudinea noastră dacă dorim să investim timp pentru a-i afla dedesubturile.

Nu este pentru prima oară când mă gândesc la acest timp pe care noi toți îl avem la dispoziție, dar cu siguranță este pentru prima oară când analizez acest subiect în profunzime. Și asta datorită unei cărți (normal J ) numită sugestiv Cum să oprești timpul.

Nu este prima carte semnată Matt Haig pe care o citesc. Un subiect la fel de controversat și care merită atenția noastră este cel atins în Umanii (recenzia aici) - omenirea și micile vieți umane puse în contextul larg al universului.

Matt Haig este un bun cunoscător al firii umane, dezbătând prin intermediul romanelor sale subiecte incitante și esențiale celor care vor să cunoască îndeaproape oamenii cu tot ce au ei mai bun (dar) și mai rău, care vor să se cunoască pe ei înșiși într-un mod mai profund și mai complex.

Deși cărțile sale sunt pure ficțiuni, autorul pictează adevărate tablouri psihologice ale personajelor sale, personaje care întruchipează oameni cu probleme reale, cu destine făurite sub influența anumitor contexte și întâmplări, cu bune și cu rele, cu suferințe și cu năzuințe, cu bucurii și apatii.

“Tot ce poți face cu trecutul este să-l porți cu tine de colo până colo, simțindu-i greutatea cum crește încet, încet, rugându-te să nu te zdrobească definitiv.”

Unul dintre acești oameni pot fi eu. Sau tu. Sau o femeie din Congo. Sau Scott Fitzgerald, unul dintre cei mai faimoși scriitori ai secolului XX. Sau un atlet din zilele noastre. Putem fi noi toți laolaltă, cei care au trăit odată, cei care trăim acum și cei care vor trăi în viitor.

„Zelda a sorbit lung dintr-un fel de cocktail cu gin.

- Te sperie ceva?

Scott a zâmbit parcă pentru a-și cere scuze.

- E întrebarea ei la beție. De fiecare dată.

- Dacă mă sperie ceva?

- Toată lumea se sperie de ceva. Pe mine mă sperie ora culcării. Și îngrijirea casei. Și toate lucrurile pentru care ai menajere. Scott se sperie de recenzii. Și de Hemingway. Și de singurătate.

- Nu mi-e frică de Hemingway.

Am încercat să gândesc. Voiam, măcar o dată în viața mea, să dau un răspuns onest.

- Mă sperie timpul.”

Timpul și umanitatea sunt cele două contexte în jurul căruia noi ne învârtim fără oprire. Pentru noi toți, timpul este efemer și este de datoria noastră să îl trăim cât mai înțelept. Însă nu este trecător și pentru Tom Hazard, personajul imaginat de autor. Mă rog, este trecător, însă nu curge în același fel și nu lasă urme asupra lui. Bineînțeles că lasă urme morale și psihice și interioare și cum mai vreți voi să le numiți, însă nu lasă urme fizice.

Tom este diagnosticat cu o „boală” numită anageria, pentru care raportul de îmbătrânire este de un an la 15. Tom este un personaj fictiv născut în anul 1581, într-un castel din Franța, care ne învață pe noi, oamenii, adevăratul sens al timpului în raport cu condiția noastră efemeră. Tom este un alba (denumire venită de la albatros, deoarece aceștia au o rată de viață mai ridicată) de 400 de ani în pielea unui bărbat de 41 de ani.

Povestea acestuia este impresionantă și covârșitoare, cum numai atâția ani trăiți în viață pot fi și este redată prin intermediul capitolelor ce alternează între trecut (sec XVII, XVIII, XIX, etc) și prezent (2017).

“Câinele, simt eu, e prea demn pentru societatea asta modernă dominată de prost-gust. Un lup într-o lume nepotrivită. Îl înțeleg perfect.”

Personajul nostru, frământat de incertitudini, și-a asumat de-a lungul vieții o multitudine de identități, fiind nevoit să ducă o existență zbuciumată și nesigură, întotdeauna uitându-se în spate, examinând cu atenție ochii ce deveneau intrigați după o anumită perioadă de timp, fiind forțat să nu stea prea mult timp lângă aceleași persoane. Pierdut în negura secolelor ce treceau cu lentoare pe lângă el, nelăsându-i amprente fizice de-a lungul chipului și corpului, ci tatuaje sufletești impregnate adânc înlăuntrul său – mii și mii de amintiri, dureri, dorințe împlinite sau nu, momente trăite la intensitate sau momente și năzuințe reprimate.

“Îmi cunosc chipul mult prea bine ca să îl văd. Familiaritatea te poate transforma într-un strain.

- Cine sunt? Cine sunt? Cine sunt?

Îmi stropesc obrajii cu apă. Respir încet.

- Numele meu e Tom Hazard. Tom Hazard. Tom Hazard. Mă cheamă Tom Hazard.

Numele în sine conține prea mult. Îi cuprinde pe toți cei care m-au strigat și pe toți cei de care m-am ascuns. Îi cuprinde pe mama, pe Rose, pe Hendrich și pe Marion. Dar nu e o ancoră. Fiindcă o ancoră te fixează într-un singur loc. Iar eu încă nu sunt fixat. Oare aș putea naviga prin viață la infinit simțindu-mă așa? O navă trebuie să se oprească la un moment dat. Trebuie să ajungă într-un port, să atingă o destinație, cunoscută sau necunoscută. Trebuie să ajungă undeva și să se oprească acolo. Dacă nu, care ar mai fi sensul unei bărci?”

Timpul s-a așternut peste el la nivel psihic și moral, nicidecum la nivel fizic. Timpul este pentru el un cadou neprețuit, dar și un crunt blestem. Reprimarea dorințelor sale, ascunderea adevăratei sale identități, lipsa cunoașterii în profunzime a unor sentimente pure care l-ar fi ajutat să trăiască altfel – precum dragostea -, toate acestea reprezintă o adevărată traumă pentru Tom – cătușe invizibile cu care este încătușat permanent de-a lungul secolelor.

În prezent își asumă identitatea unui profesor de istorie în Londra, pentru că “istoria nu este ceva care trebuie adus la viață. Istoria este deja vie. Noi alcăuim istoria. Istoria nu înseamnă politicieni, regi sau regine. Istoria se referă la toată lumea. Include tot. cafeneaua aceea. Se poate explica toată istoria capitalismului, a imperialismului și a scalviei doar vorbind despre cafea. E incredibil cât snge a curs și câte nenorociri s-au întâmplat pentru ca noi să stăm aici și să bem cafea dintr-un pahar de carton (…) Istoria înseamnă oameni. Toată lumea iubește istoria.”

Pentru Tom, Londra este un album vechi alcătuit din amintiri, un album puțin prăfuit pe care îl redescoperă cu fiecare pas făcut pe străduțele destul de schimbate, dar pe care le recunoaște cu ușurință, datorită încărcăturii lor emoționale, în ciuda transformărilor avute de-a lungul timpului.

“Îmi dau seama că fac asta dintr-un motiv. De ce vreau să devin profesor de istorie. Trebuie sî îmblânzesc trecutul. Asta înseamnă istoria, predarea și istorisirea ei. O controlezi și o ordonezi. O transformi într-un animal de companie. Dar istoria pe care ai trait-o e diferită de istoria pe care o citești într-o carte sau o vezi pe un ecran. Și unele lucruri din trecut nu pot fi îmblânzite.”

Londra îi amintește de prima și (aproape) singura lui dragoste, Rose, femeia pe care a întâlnit-o în aceeași perioadă în care l-a cunoscut și pe Shakespeare, femeia alături de care a fost, pentru o scurtă perioadă, el însuși, fără măști, fără secrete și minciuni. Femeia căreia i s-a dăruit complet, femeia pe care a ajuns să o vadă murind, femeia pe care nu a uitat-o nicicând. În urma tumultoasei și tristei lor povești de dragoste s-a născut Miriam, o copilă peste măsură de inteligentă, dar și sensibilă, o fată care a fost nevoită să facă față răutății oamenilor de la o vârtsă fragedă. Atât Rose cât și Miriam cunosc secretul soțului, respectiv tatălui, însă magnitudinea acestuia și cruzimea oamenilor născută din ignoranță și incapacitatea de a accepta ce nu le este cunoscut sau confortabil, a dus la fragilizarea relațiilor dintre ei, iar Tom a fost nevoit să se îndepărteze de cele două ființe iubite pentru a le proteja, în spatele acestei decizii aflându-se o altă tragică poveste din trecutul lui Tom – soarta mamei sale, considerată vrăjitoare atunci când secretul băiatului a ajuns la urechile unor monștrii ignoranți.

Prezentul îi oferă prea puține bucurii lui Tom, singurul lui țel fiind să-și găsească fiica, care i-a moștenit boala. Prins între secole, Tom este ajutat de un bărbat mult mai în vârtsă decât el, Hendrich, cel care a dat naștere Societății Albatros, menită să îi țină ascunși pe cei care suferă de această afecțiune și să-i ajute să o ia de la capăt o dată la opt ani – lucru pe care îl face și Tom, mutându-se frecvent dintr-o țară în alta. Însă intențiile lui Hendrich nu sunt tocmai ortodoxe, în spatele dorinței sale de a păstra albatroșii departe de experimente și alte vânători de vrăjitoare moderne existând ambiții ascunse. Tom este practic la mâna acestuia, Hendrich fiind singurul care o poate găsi pe Marion. Însă pentru a-și găsi fiica, Tom trebuie să îndeplinească periodic anumite sarcini. Va reuși el să treacă peste durerea pricinuită de către acest timp necruțător care îl sufocă constant, cu fiecare secol trecut? Va fi capabil să nu se apropie la nivel sentimental de nimeni, să nu păstreze prietenii și mai ales să nu se îndrăgostească? Își va regăsi el fiica pierdută?

“Oamenii de știință – a rostit cuvintele de parcă aveau gust amar – sunt noii căutători de vrăjitoare (…). Procesele vrăjitoarelor nu s-au încheiat niciodată. Doar au un nume diferit acum. Iar noi suntem broaștele lor moarte. Institutul știe de noi. Nu îi interesează că suntem ființe umane. Nici măcar nu ne văd ca pe niște ființe umane.”

Cum va putea opri el timpul, astfel încât momentele plăcute petrecute alături de cei dragi să nu reprezinte doar amintiri care îi vor apărea în memorie, amintiri frumoase la care niciodată nu va mai ajunge, rămânând veșnic tânăr și cu brațeșe goale și sufletul pustiit? Asta rămâne să aflați citind cartea.

“Cu cât trăiești mai mult, cu atât devine mai greu. Să-l prinzi. Fiecare mic moment, atunci când sosește. Să trăiești în altceva decât în trecut sau în viitor. Să fii de fapt aici.”

Citind această carte îți vei reaminti un adevăr dureros – acela că viața ta pe acest pământ are termen de expirare, că timpul, prin efemeritatea lui, îți poate fi prieten sau dușman. Că ai la dispoziție doar câțiva ani în care să demonstrezi ce poți – în special ție însuți. În care să trăiești astfel încât să nu regreți nimic. În care să te bucuri, să râzi și să plângi, să fii tu însuți, să fii real și asumat, să dai totul pentru cei pe care îi iubești și să faci totul în numele credințelor tale.

Cum să oprești timpul este un minunat dar oferit cititorilor din partea unui autor care făurește cuvinte magice, ce îți ajung la suflet, care trec prin tine și îți deschid ochii, mintea, sufletul.

Cum să oprești timpul îți oferă o călătorie de-a lungul secolelor în care ai ocazia să te întâlnești cu marile personalități ale lumii – Fitzgerald, Cook, Shakespeare – în timp ce descoperi infinita putere a timpului și frumusețea acestuia, lucruri pe care noi, în graba și ignoranța noastră, le uităm sau le dăm la o parte din calea noastră, fiind întotdeauna mult prea grăbiți pentru a trăi cu adevărat și pentru a reflecta asupra noastră adevăratele lucruri importante (care, de fapt, nu sunt lucruri) – iubirea, prietenia, familia și capacitatea de a fi asumat. Doar așa putem căpăta capacitatea de a opri timpul.

“În definitiv, nu suntem cei care ne-am născut. Suntem ceea ce devenim.”

Mulțumesc editurii Nemira pentru acest minunat exemplar.