Recenzie: Un tron întunecat de Kendare Blake
“Three
dark queens
Are
born in a glen,
Sweet
little triplets
Will
never be friends
Three
dark sisters
All
fair to be seen,
Two
to devour
And
one to be Queen”
―
Kendare Blake, Three Dark Crowns
Trei regine surori. Trei coroane întunecate. O insulă
care își revendică regina. Un consiliu care cere sânge și dorește putere. Trei
destine frânte, pecetluite, întunecate. Un tron blestemat care își așteaptă
regina. Regina care își va omorî surorile. Un tron întunecat și o poveste mai
sumbră decât noaptea.
Un tron întunecat este continuarea volumului Trei coroane întunecate,
despre care v-am vorbit aici
Dacă despre Three Dark Crowns spuneam că este un volum
întunecat și surprinzător, continuarea acestuia abundă de răsturnări de
situație palpitante, strategii macabre, comploturi neașteptate și vieți
curmate, toate acestea pentru obținerea coroanei.
„O regină tânără nu are decât o țintă, și aceea este
coroana.”
Lupta pentru putere abia a început, iar deznodământul nu
poate fi intuit pentru nimic în lume, atât timp cât autoarea își invită
deopotrivă personajele și cititorii să ia parte la cel mai sadic joc inventat
vreodată, un joc pe viață și pe moarte, un joc care nu este de fapt un joc, ci
o realitate înspăimântătoare, în care regalitatea nu înseamnă grație, măreție,
demnitate (dar de cele mai multe ori, nu a însemnat aceste lucruri niciodată),
ci inspiră răutate pură, instinct de supraviețuire mai presus de orice
principiu, teamă și putere cu care îți poți îngenunchia poporul.
„O regină e făcută din insulă și insula e făcută din
regină.”
Însă nu cele trei regine sunt personificarea
întunericului, ci societatea în care ele trăiesc, cu a ei defectuoasă și etern
însetată de sânge politică. Zeița niciodată nu a ajutat reginele, ci a alimentat
necontenit, timp de decenii întregi, războiul care s-a dorit a se da între ele.
„Viața unei regine e glorioasă și scurtă.”
Acțiunea poveștii se reia din punctul în care a fost
lăsată la finalul primului volum, permițându-ne nouă, cititorilor, să aflăm ce
s-a întâmplat de fapt cu cele trei regine: toxica Katharine, elementala
Mirabella și naturalista Arsinoe.
Dacă în primul volum mi-am declarat afinitatea față de
regina Katharine, în acest volum, sau în mare parte a acestui volum,
sentimentele mele referitoare la cea mai controversată și otrăvitoare dintre
cele trei regine au fost puțin zguduite de numeroasele incertitudini pe care
autoarea a reușit să mi le însereze în minte, incertitudini izvorâte din
acțiunile necugetate ale micii toxice. Însă, pe măsură ce întrebările și-au
găsit calea spre răspunsuri, mi-am dat seama că toate acțiunile Katherinei,
considerate nebunești și izvorâte dintr-o pură și macabră răutate, sunt, de
fapt, normale. Da, normale. Normale în condițiile în care ea a trecut prin ce a
trecut la finalul primului volum. Normale în condițiile în care toată viața ei
a fost nevoită să danseze cu diavolul toxicii din clanul Arron și cu cei
aflați în Consiliu, persoane crude și capabile de orice pentru a își păstra un
timp cât mai îndelungat puterea și influența. Normale în condițiile în care a
fost crescută de către niște persoane care au pus coroana și tronul mai presus
de bunăstarea micuței Katherine, care era obligată să ingereze otravă pentru
a-și dovedi puterea.
„Natalia preferă să otrăvesc rămânând în siguranță la
pieptul ei, spune ea. Familiei Arron îi
place metoda asta. Discret și rafinat. Nimic nu îi încântă mai mult decât o
conversație plăcută la cină care se încheie cu o persoană care cade moartă cu
capul în farfurie.”
Deși o mare parte din volum m-am întrebat ce s-a
întâmplat cu regina slabă și plăpândă, forțată să îți definitiveze puterea,
suportând răni și arsuri din cauza
otrăvurilor din corp, dar cu un suflet neîntinat încă de răutatea
caracteristică Arronilor - , ce a dus la transformarea sa radicală, la final
mi-am dat seama că această pervertire a ei a fost cât se poate de normală, în
condițiile enumerate mai sus. Că uneori scopul scuză mijloacele, iar scopul ei
era să nu mai fie considerată slabă. Să nu mai fie marioneta Consiliului. Să nu
mai citească dezamăgire pe chipul Nataliei, cea pe care a considerat-o mama ei
din momentul în care a fost despărțită de surorile ei. Să nu mai fie trădată de
cei pe care îi iubește, așa cum Pietyr a trădat-o aruncând-o în prăpastia de pe
Domneniul Breccia. Locul unde noua Katherine a luat naștere, plămădită din ură,
resentimente, trădări și suferință.
„Domeniul Breccia. O tăietură neagră și adâncă în inima
insulei. E mai neagră decât pana corbului, mai neagră decât noaptea. E locul
unde odinioară aruncau cadavrele reginelor dispărute, locul unde el a aruncat-o
pe Kat a lui când credea că preotesele vor să-i taie capul.
Dar toată lumea știe că Domeniul Breccia e mai mult decât
o groapă goală. Cine știe ce s-a întâmplat cu reginele care au fost aruncate în
întunericul acesta? În inima insulei, acolo unde e veșnic deschis ochiul
Zeiței. Cine știe cum și-a ținut ea reginele, sau în ce le-a transformat.”
Nu vreau să găsesc scuze acțiunilor pe care Katherine
le-a făcut în acest nou volum, însă ele există, char dacă sunt greu de acceptat:
uneori, violența naște violență, iar
un monstru nu poate da naștere decât altui
monstru.
Relația dintre ea și Pietyr, băiatul care mult timp a
fost o enigmă pentru mine, apucă pe un nou făgaș, cel presărat cu iubire
sufocată de ură. Intențiile toxicului Arron sunt ambigue până aproape de final,
când el rămâne, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, singurul sprijin al (din
nou, firavei) reginei Katherine.
„- Pietyr. Sunt otravă.
- Iar eu sunt toxic. Și niciodată nu mi-ai fost mai
scumpă ca acum.”
„Degetele lui tremură de dorință. Ridică mâna să o
mângâie pe obraz.
Katharine îl lovește peste mână.
- Nu știi la cine te-ai întors, spune ea.
Îi prinde capul în mâini și îl sărută violent, apăsând
așa de tare buzele, ca și cum l-ar pedepsi. Îl mușcă de obraz. Linge sângele
care curge din rana lui.
El o prinde de mijloc și o trage mai aproape.
- Katharine, spune el și oftează. Cât de mult te iubesc !
- Mult, într-adevăr.
Îl îmbrâncește cu forță.
- Cât de mult trebuie să mă iubești, Pietyr, spune ea și
pleacă înapoi la Nicolas. Dar nu mă vei mai avea niciodată.”
Așa cum spuneam în recenzia trecută, cea de-a doua regină
preferată de mine este Mirabella. Elementala crescută în templu, printre
preotesele războinice îmbrăcate în alb, cea care poate controla tunetele,
fulgerele, focul și apa. Rolul ei în acest volum este puțin schimbat în raport cu precedentul,
căci din regina favorită, considerată cea mai puternică și care indubitabil va
urca pe tron, ea trece pe ultimul loc. Asta nu înseamnă că devine mai slabă, ci
că surorile ei se remarcă mai mult. Mirabella este la fel de curajoasă și de
puternică, fiind prima care realizează că ar putea shimba definitiv credințele,
că s-ar putea alege o regină și fără vărsare de sânge, deși până deunăzi era
gata să lupte pentru locul ce i se cuvenea, chiar cu prețul vieții surorilor
ei.
Cea de-a treia regină este naturalista Arsinoe,
considerată cea mai inofensivă dintre toate, cu cele mai mici șanse de
supraviețuire și încoronare. Însă Arsinoe poartă un secret ce va zdruncina din
temelii insula și politica acesteia. Dacă la început era complet lipsită de
putere, descoperirea noilor sale abilități, a adevăratului har pe care îl stăpânește, este copleșitor. Cu
toate că deține o abilitate extrem de apreciată de cei din Consiliu, Arsione
preferă să tacă și să păstreze elementul surpriză pentru momentele cheie.
Arsione nu a fost preferata mea în primul volum și nici pe parcursul acestuia,
însă trebuie să-i recunosc calitățile: este cea mai inteligentă și cumpătată dintre surori, are
o inimă mare și acceptă de nenumărate ori să se sacrifice pentru cei pe care îi
iubește.
„-Mirabella, șoptește Arsinoe.
- Da?
- Când o să te duci după Katharine, să nu șovăi. Știu că
ea a fost fetița noastră și că-i împleteam margarte în păr, dar acum nu mai e
așa.”
Cu toate că cele trei regine reprezintă sufletul acestei
serii, personajele secundare sunt memorabil conturate, autoarea repartizându-le
roluri ale căror greutate pot schimba semnificativ destinul reginelor și a
întregii insule. Unul dintre aceste personaje este chiar Jules, cea mai bună
prietenă a lui Arsinoe, cea mai puternică naturalistă din ultimii ani. Relația
dintre cele două mi-a amintit de o altă relație dintre două fete, Rose și Lisa
din Vampire Academy.
Jules este apărătoarea lui Arsinoe, cea care refuză ceea
ce pentru alții este ceva evident – că regina lor naturalistă va muri. Jules
este hotărâtă să facă și imposibilul pentru a o salva pe Arsinoe. Este o
adevărată luptătoare, pregătită să înfrunte orice atât timp cât prietena ei
este în siguranță. Jules este o adevărată războinică, cu atât mai mult cu cât poartă blestemul legiunii, iar harul de
naturalist riscă să fie întinat de harul războiului. Blestemul legiunii este
cumplit, cei care posedă acest blestem putând foarte ușor să-și piardă mințile,
căcă mintea unui om nu poate suporta mai multe haruri.
Însă nu doar Jules luptă pentru regina ei. Kendare Blake creionează o
multitudine de alte personaje care mai de care mai ingenioase, pregătite să își
susțină favorita până în pânzele albe: Joseph și Billy, Madrigal și Caragh, Elizabeth și Bree,
Marea Preoteasă Luca și războinica Rho, Natalia și Genevieve Arron.
Cele trei regine triplete sunt mutate pe o tablă de șah
deasupra căreia stau aplecate puteri mult mai mărețe și mai mortale decât ar
putea reprezenta vreodată abilitățile celor trei proscrise. Însă doar dragostea
ce au împărtășit-o în trecut, în copilărie, poate răzbate deasupra
comploturilor puse la cale de către cei care vor să mențină vie vrajba dintre
ele. Doar în memoria celor trei copile inocente, pure și sacre care au fost
odată pot găsi cele trei regine puterea necesară pentru a-și uni armele
laolaltă, pentru a părăsi întunericul și a restabili liniștea de mult pierdută
în negura insulei Fennbrin.
„...aș fi de acord să mor. Dacă aș ști că sora mea care
ar trebui să mă ucidă...dacă aș ști că mă iubește.”
Cu o acțiune intensă și brutală, Un tron întunecat este
continuarea îndelung așteptată a unei serii palpitante și întunecate, în care
răsturnările de situație și intrigile politice depășesc toate limitele impuse
unui fantasy de neuitat.
Cine poate supraviețui unui drum pavat cu otravă,
minciuni și trădări? Ce fel de om poate
trăi cu gândul că și-a ucis surorile? Ai
fi capabil de crimă doar pentru a obține puterea asbolută? Cât sânge ar trebui
să verși și cui trebuie să-ți vinzi sufletul pentru a obține...Un
tron întunecat?
Asta veți afla doar citind această magnifică poveste
scrisă de Kendare Blake.
„Nu poți să ucizi ceva care e deja mort.”
Mii de mulțumiri editurii Leda pentru oferirea
acestui volum spre recenzare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu