la iunie 19, 2018

Recenzie: Borgia. Păcatele familiei de Sarah Bower

iunie 19, 2018 2 Comments Edit

„Trecutul se întinde neîndoielnic în urma noastră, împietrit, imuabil. Se schimbă doar felul în care îl privim. Percepția este totul. Ea face din ticăloși eroi și din victime, colaboratori.”

- Hilary Mantel, A Change of Climate

Acesta este unul dintre citatele care deschid acest volum de ficțiune istorică, un citat reprezentativ care, cred eu, a fost ales special de către autoare, percepția asupra anumitor evenimente din trecut schimbându-se odată cu oamenii, dar și cu trecerea timpului, trecutul fiind mereu acea constantă a vieții care nu mai poate fi schimbată niciodată.

Trecutul poate fi doar privit cu alți ochi, poate fi regretat sau amintit cu melancolie, poate servi drept exemplu pentru a nu mai repeta anumite greșeli, iar persoanele care au făcut parte din trecut pot supraviețui timpului prin intermediul amintirilor noastre sau, în cazul în care acestea au trăit în alte secole și au schimbat cursul istoriei, ca în cazul de față, ele pot fi readuse la viață prin intermediul cuvintelor meșteșugite ale scriitorilor, care fac din aceste persoane eroi sau antieroi, schimbându-le rolurile și confruntându-le cu alte și alte evenimente ce se vor a fi cât mai apropiate de adevăr. Însă adevărul istoric este foarte greu de obținut, supozițiile și presupunerile ocupând un spațiu mult mai larg decât ne-am dori noi, cititorii.

Cu toate acestea, imaginația și (mai ales) munca scriitorilor de ficțiune istorică nu pot fi contestate, scrierea unui astfel de volum necesitând documentare riguroasă, repere istorice de calitate și iscusință în mânuirea condeiului.

Cu siguranță unor scriitori le iese mai bine această muncă, alții pierzându-se puțin în vastitatea și complexitatea subiectelor istorice, însă efortul depus pentru crearea unei povești de inspirație istorică trebuie întotdeauna apreciată la adevărata ei valoare, întrucât ea (re)aduce în atenția cititorilor subiecte incitante și îndelung dezbătute.

O astfel de autoare este și Sarah Bower, cunoscută în special pentru volumul de față, tradus în numeroase limbi. Aceasta aduce în atenția cititorilor bine-cunoscuta familie Borgia și urzelile politice și religioase petrecute în epoca Italiei renasecentiste.

Trebuie să menționez că este prima carte despre prestigioasa și controversata familie Borgia pe care am ocazia să o citesc, iar acest lucru trezește în mine sentimente opuse. Pe de o parte, îmi doream de multă vreme să pătrund în misterioasa și promiscua lume a acestei familii, fiind foarte entuziasmată când am primit de la editura Nemira cartea spre recenzare; pe de altă parte, așteptările mele erau destul de ridicate, dar din păcate nu mi-au fost satisfăcute pe deplin. De ce spun asta? Veți afla citind rândurile de mai jos.

Povestea este redată din perspectiva unui personaj aparent insignifiant, o tânără fată de doar șaisprezece ani, Esther, al cărui destin este dictat în totalitate de către alți oameni și/sau factori: de origine evreică, este nevoită să fugă împreună cu mama sa din Spania spre Italia, acolo unde tatăl ei, aflat în slujba Papei, dorește să obțină anumite favoruri prin care să crească în rang, lucru pe care îl și obține, ajungând omul de încredere al Papei Alexandru al VI-lea, nimeni altul decât Rodrigo Borgia, capul familiei, cel care trage sforile politice și religioase, cel care nu este dorit de către poporul Romei, din cauza originii sale spaniole, dar mai cu seamă, din cauza ambiiților sale nesănătoase.

„Urmează dragostea. Chiar dacă drumul duce spre compromisuri proaste, secrete și minciuni. Și totuși, cum o poți urma dincolo de punctul în care încetezi să fii omul pentru care dragostea înseamnă ceva? Dragostea îți cere să fii sincer față de tine însuți în primul rând.”

Rodrigo, deși pus oarecum în umbră de autoare, a avut o influență destul de mare asupra copiilor săi, printre care îi amintim pe cei mai cunoscuți și mai controversați, Lucrezia și Cesare Borgia.

Ambițiile nemăsurate și influența celor puternici asupra celor slabi sunt două dintre cele mai importante teme ale cărții, la care se adaugă trădările și comploturile, viciile și orgiile manifestate de către cei de la Curte, intrigile politice specifice acelei perioade. Însă pervertirea persoanelor de rang inferior, cât și pierederea inocenței și a umanității sunt reliefate prin intermediul poveștii de viață a conversei La Violante, acest personaj care, în realitate, a făcut parte din suita de doamne de companie a Lucreziei Borgia, Sarah Bower plansând-o undeva mai departe și făcând din ea personajul principal și naratorul poveștii.

„Mi-a trecut prin minte să mă împotrivesc, dar gândul e ca o stea căzătoare și eu am văzut foarte limpede în întunericul care a urmat.”

Esther pe numele ei adevărat, rămasă orfană de mamă în urma extenuantei călătorii din Spania spre Italia, lăsată doar în grija tatălui și căzând pradă ambiției acestuia, devine o conversa, convertindu-se la creștinism și ajungând, prin favoruri, dama de companie a fiicei Papei, Lucrezia.

Fiica preferată a Papei, Lucrezia, căsătorită prima oară la treisprezece ani și divorțată după patru ani de mariaj, avea acum vârsta de douăzeci și unul de ani și se afla în pragul celei de-a treia căsătorii, de data aceasta cu influentul Alfonso d’Este, duce de Ferrara, o căsătorie fără doar și poate avantajoasă din punct de vedere politic.

„Ne înțelegeam una pe cealaltă, eu și donna Lucrezia. Amândouă ajunsesem să ne pricepem de minune să trăim cu rădăcinile tăiate, ca trandafirii într-un vas cu apă îndulcită.”

Între Esther, numită acum La Violante, cea care încalcă făgăduielile, și donna Lucrezia se înfiripă o relație specială și o aparentă camaraderie, tânăra și inocenta fată devenind preferata stăpânei sale, dar și păstrătoarea celor mai intime și mai primejdioase secrete ale Lucreziei și, implicit ale Romei. Asemănarea fizică dintre cele două tinere, cât și anumite dorințe secrete le apropie și mai mult, însă relația este una toxică, întrucât manipulările, intrigile politice și secretele de familie sunt la oridnea zilei. Violante se vede nevoită să facă față acestor noi provocări. Viața la Curte este una plină de fast și de bogăție, însă lăsând la o parte hainele elegante și frumos croite, bijuteriile ce scânteiază chiar și în lumina nopții, mâncărurile alese și petrecerile diverse – de la întruniri selecte cu tentă politică la orgii și întreceri sexuale – Violante trebuie să răzbească atât numeroaselor intrigi politice, cât și capriciilor donnei Lucrezia.

Romanul, destul de stufos prin cele 600 și ceva de pagini, se concentrează asupra relațiilor din cadrul familiei Borgia și Ferrara și mai puțin pe partea politică, însă aceasta există cu siguranță, autoarea lăsând de înțeles că toate relațiile (cu excepția unora, clandestine) erau dictate și planificate astfel încât să se poată obține favoruri politice.

Astfel avem trioul Lucrezia- Angela – Violante, toate tinere femei sacrificate pe altarul politic și religios, toate pervertite și mutate pe tabla de șah a celor mai mari, jucându-se la rândul lor (cu excepția Violantei) cu destinul persoanelor din jurul lor. Angela este una dintre personajele principale, verișoara nedespărțită a donnei Lucrezia și etern posesoarea unei inimi frânte, cunoscând ce înseamnă decepția în dragoste. Ea este cea care o ia sub aripa ei protectoare pe Violante, cea care-i devine cofidentă și protectoare, cea care împarte cu ea patul din micuța cameră a doamnelor de companie, dar și cea care o inițiază pe inocenta Violante în jocurile erotice și arta seducției.

M-am ridicat, am scuipat în batistă și m-am aplecat spre Angela, dar înainte să apuc să-i îngrijesc rana, ea m-a strâns în brațe și m-a sărutat din plin pe gură, vârful limbii ei agitându-se peste buzele mele.

„- Ai nevoie de un iubit, a zis ea făcând un pas înapoi și punându-mi un deget peste gura închisă.

Era cea mai frumoasă ființă pe care o văzusem. În clipa aceea mi-aș fi dat viața pentru ea.”

Lucrezia este deopotrivă un personaj impunător dar și fragil, complex dar și incomplet. Deși femeie, se implică în viața politică și trage sforile cu orice ocazie, fiind implicată în mod direct în tot ceea ce înseamnă guvernare, având mereu spioni și oameni gata să o ajute. Vulnerabilitatea ei o reprezintă Cesare, fratele ei preaiubit, cel care reușește de fiecare dată să schimbe dispoziția donnei Lucrezia, acesta exercitând o influență foarte mare asupra surorii sale mai mici. Așa cum poate bănuiți sau știți deja, această influență este valabilă și invers și are la bază o relație mult mai profundă decât ceea ce se vede la suprafață, depășind granițele unei simple relații frățești. Totuși, accentul nu este pus pe această legătură dintre frați, sau cel puțin nu atât de mult cum mi-aș fi dorit eu, acesta fiind primul lucru care mi-a înșelat așteptările.

„Aplecându-mă peste divan, m-am lăsat îmbrățișată. M-am gândit la Cesare când buzele ei mi-au atins obrazul și mi-au cuprins umerii, la cât de des trebuie să-i fi sărutat ea obrazul așa, la cum buzele ei purtau încă urma pielii lui, a bărbii, a oaselor fine de dedesubt, iar acum gura ei purta amintirea chipului meu pentru a o transfera pe al lui și, dacă mă va mai săruta vreodată, toată povestea se va repeta.”

Cesare, ducele de Valentino, această figură impunătoare și nonconformistă a istoriei Italiei renascentiste este redat prin ochii tinerei dame de companie și abia spre sfârșit, prin intermediul amintirilor și descrierilor donnei Lucrezia, sora sa.

„Văzându-l în roba neagră, cu barba sură întinsă pe piept, parcă l-aș fi văzut pe tata (...). O durere mohorâtă mi-a urcat în piept, o furie pe mine însămi pentru că mă adâncisem atât în ambiția de a avansa a tatei, încât acum tânjeam mai mult după o privire din ochii negri ai lui Cesare decât după un suflet pur sau o conștiință curată. Dar și mânie împotriva ambiției tatei. Pentru că o părăsise pe mama ca să facă avere la Roma. Era vina lui. Toate astea erau vina lui.”

Strateg desăvâșit, Cesare, cel mai controversat dintre fii Papei, are o reputație îndoielnică în rândul femeilor, fiind un adevărat Adonis care nu refuză niciodată o joacă intimă ori un desfrâu organizat chiar de el. În capcana lui pică însăși Violante, cea care speră până în ultima clipă la o dragoste roditoare și frumoasă cu fratele stăpânei sale. Însă, la fel ca și relația ei cu donna Lucrezia, pe care o credea sinceră, dar într-un final s-a dovedit a fi exact contrariul, și relația cu Cesare este una toxică, care va lăsa răni adânci în sufletul și în corpul bietei Violante.

„M-am holbat la ea. Nu mai știam ce să cred. Era ca o glumă cosmică revelația că marele Valentino, în egală măsură flagelat de tiranii și de femeile din Italia, își dăduse inima și supunerea surorii sale mai mici. Dar, în același timp, puterea ei asupra lui mă făcea să mă tem. Am început să-mi fac de lucru cu scrisorile, nesigură dacă ar fi trebuit să mă simt onorată de încrederea ei sau rănită de nepăsarea ei vădită față de proprile mele sentimente.”

Mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai mult pe Cesare, să-i aflu gândurile și sentimentele, căci, la urma urmei, el este cel care exercită o mare influență atât în sfera politicii teritoriale, având aspirații dintre cele mai mari, fiind un cuceritor și dorind să acopere o arie cât mai largă în ceea ce privește orașele cucerite și bătăliile câștigate, cât și în sfera relațiilor sale cu femeile, în special cu Violante și cu sora lui. Mă așteptam la mai multe confesiuni intime, la un portret mai fidel și la o redare mai profundă a acestei figuri controversate, însă autoarea l-a prezentat doar prin intermediul amintirilor uneia dintre amantele sale, La Violante, poate cea mai inocentă dintre toate.

„- Violante, nu ți-am mai spus o dată că nu am timp să fac curte fecioarelor? Conștiința ta e problema ta, nu a mea.

- Dar a ta?

- Eu nu am. Nu știai?

Rânjește dintr-o dată și mă îmbrățișează mai strâns, rozându-mi lobul urechii cu dinții.

Sunt un monstru, mârâie moale, din străgundul gâtului. Mă prefac în lup când e luna plină și mă hrănesc cu inimile prostuțelor care se îndrăgostesc de mine.”

„- Stai departe de mine, Violante. Eu sunt împăratul regatului durerii, învelit în gheață.”

La fel de mult mi-aș fi dorit să fie explorata și partea politică, cu toate cuceririle și cu toate neliniștile ducelui, fire duală și măcinată de incerditudini. Nu mai vorbesc despre relația Lucrezia- Cesare, despre care credeam că se află în centrul atenției cărții, însă m-am înșelat și într-un fel am fost păcălită de autoare, căci tot ceea ce am căutat am găsit nu la cei doi frați, ci la Violante și Cesare.

„Îmi doream să-l fac pe Cesare să sufere. Toate lunile de acceptare placidă, de scuze și de speranțe. Castele în aer. Castele în Spania. Am râs sau am țipat. Lui nu-i păsa. Mă lăsase pe mâna lui Taddeo și mersese mai departe. Eram ca un orășel pe care îl cucerise în drumul spre altă destinație, un orășel rupt și lovit, lipsit de orice resurse și lăsat în grija unui guvernator supus, căruia i se plătea un salariu.”

Lăsând la o parte personajul Esther/Violante, care nu mi-a fost pe plac- însă cu toate acestea consider că a avut rolul ei în redarea poveștii -, cartea merită citită de către toți cei care vor să afle câteva lucruri de început despre această familie care s-a remarcat în perioada renascentistă și care a reprezentat și încă mai reprezintă un subiect tabuu. Eu cu siguranță am să-mi îndrept atenția și spre alte cărți ce au în centrul atenției prestigioasa familie Borgia (poate ceva cu o acuratețe mai mare din punct de vedere istoric), însă nici romanul semnat Sarah Bower nu trebuie trecut cu vederea, fiind destul de ofertant pentru cei pasionați de ficțiune istorică, însă nu extrem de satisfăcător pentru cei care vor să aprofundeze subiectul.

Borgia. Păcatele familiei este un volum care introduce cititorul în fermecătoarea și otrăvitoarea familie, acolo unde inocența este distrusă de către ambițiile nemăsurate, iar jocurile politice se împletesc cu cele ale seducției, rezultând o putere distrugătoare și mistuitoare, cum numai la marile curți de demult putem întâlni.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzare.

Recenzie: Borgia. Păcatele familiei de Sarah Bower

Share this:

CONVERSATION

2 comentarii: