la iulie 02, 2018

Recenzie: Șarpele din Essex de Sarah Perry

iulie 02, 2018 3 Comments Edit

„Trebuie să-ți fie frică, pentru a putea să ai curaj.”

Volumul de față este unul extrem de întunecat și trist, plin de semnificații și înțelesuri profunde care fac referire la viață și moarte, dragoste și lipsa acesteia, credință și religie versus necredință și păcat, întuneric și lumină, speranță și disperare.

Cititorii sunt introduși de la prima pagină în atmosfera sumbră și tenebroasă a Londrei victoriene, acolo unde moartea își face simțită prezența într-o casă în care dragostea și respectul erau de mult uitate, într-un loc în care suferința acapara fiecare răsuflare.

Moartea celor apropiați este întotdeauna motiv de suferință, însă uneori aceasta poate fi și o eliberare, și nu neapărat pentru cel care s-a dus, cât mai ales pentru cei care au rămas. Așa se simte Cora, o femeie (încă) tânără, care nu își poate jeli soțul recent îngropat, deoarece trecerea lui în neființă reprezintă pentru ea eliberarea supremă, libertatea de care a fost privată în timpul căsniciei și la care jinduia cu înflăcărare. Cu nostalgie își amintește de momentele petrecute alături de Michael, acest bărbat impunător de care se îndrăgostise, primul din viața ei și căruia dorea să îi penetreze acea permanentă armură pe care o purta în fața tuturor, chiar și a soției sale, cu atât mai mult a soției sale, pe care de cele mai multe ori nu o vedea decât ca pe un simplu obiect de decor, și nu ca o ființă cu suflet, care îl respecta și care și-ar fi dorit să îl poată iubi mai mult, așa cum în aceste momente ar trebui să îl plângă mai mult. Însă nu poți plânge după o închisoare, nu-i așa? Și nici după o stare de permanentă încătușare, stare pe care personajul feminin a experimentat-o atâta amar de vreme.

„În zilele imediat următoare morții lui Michael Seaborne,câinele fusese cel care suferise cel mai mult. Scâncise neîncetat la ușa camerei bolnavului și nimeni nu reușise să-l consoleze (..). Câinele murise, își amintise Francis, mângâind satisfăcut un micuț smoc de blană pe care îl adunase de pe mâneca tatălui său. Astfel, singurul suflet care îl plânsese pe mort trebuia să fie și el acum plâns.”

Iar când propria-ți viață devine o permanentă închisoare, atunci când aripile îți sunt frânte și nu mai poți zbura spre visurile tale, inima îți devine oarecum împietrită și tot ce poți face atunci când temnicierul tău dispare, este să răsufli ușurată. Chiar și atunci când de fapt nu ar trebui să te bucuri, chiar și atunci când vei fi judecată pentru ceea ce, de fapt, simți.

Însă Cora nu este judecată, nu cu adevărat, căci persoanele care cunoșteau iadul prin care ea trecea, nu au blamat-o, Martha, prietena acesteia și dădaca fiului ei fiind întotdeauna o prezență fără de care tinerei femei cu siguranță i-ar fi fost mai greu.

„În anii care au urmat, teama pe care o simțea față de el semăna atât de mult cu dragostea pe care i-o purta – cele două sentimente izvorau din aceeași inimă, împărțeau aceleași nopți chinuitoare și aceeași atenție bolnăvicioasă cu care asculta pașii lui pe hol -, încât ea s-a îmbătat și cu aceste trăiri. Niciun alt bărbat nu o atinsese, iar ea nu știa că e straniu să-i fie provocate și durere, și plăcere. Niciun alt bărbat nu o iubise, așa că nu-și putea da seama dacă faptul că-i retrăsese brusc orice acord era ceva la fel de firesc ca mareea și la fel de implacabil.”

În acest context sumbru, dar și eliberator, Cora decide că a venit timpul pentru o schimbare, destinul purtându-i pașii tocmai în Colchester, un mic sătuc englez, departe de aglomerația urbană și de toate aminitirile sufocante. Iar aici, în parohia Aldwinter, ținut mlăștinos și cețos, lovit de întuneric, destinul îi oferă un dar neașteptat, pe măsura firii ei curioase și inteligente. Mitul șarpelui din Essex se ridică mai sus decât orice altă năzuință, timpul parcă a stat în loc, oamenii sunt din ce în ce mai temători, doar venirea acestei nonconformiste femei de la oraș stârnind o oarecare vâlvă – ce caută o femeie, însoțită de fiul ei taciturn și de o guvernantă pe aceste meleaguri uitate de lume? Poate că este un semn, căci această femeie nu este ca oricare alta, manifestându-și fățiș interesul pentru descoperirea unei noi specii de șerpi, nicidecum temându-se de această malefică ființă, căreia i s-au pus în cârcă moartea câtorva animale și chiar a unor bătrâni.

„O ființă mare, târâtoare, după cum se spune, mai curând dragon decât șarpe,ce se simte la fel de bine pe pământ ca și în apă, iar în zilele senine își întinde aripile la soare. Primul om care l-a văzut, sus, la Point Clear, și-a pierdut mințile și nu și le-a mai găsit.”

Astfel începe un periplu întunecat și bizar, de la prima până la ultima pagină, în care personajele se caută și se regăsesc, se pierd și se redescoperă, toate acestea sub expresia unui șarpe aducător de moarte.

Șarpele din Essex este o metaforă pentru cele mai intime frici, sentimente, doleanțe pe care un om le poate păstra în suflet. La fel de bine, în locul șarpelui, autoarea se putea folosi de oricare altă ființă sau oricare alt lucru. Însă aceasta a ales șarpele, deoarece el simbolizează atât moartea, cât și renașterea, iar capacitatea șarpelui de a-și schimba pielea ne trimite cu gândul atât la condiția muritoare a omului cât și la reînviere.

Șarpele reprezintă fricile și temerile de care nu putem scăpa prea ușor, fiind adânc înrădăcinate înlăuntrul nostru, fie că este vorba despre frica de schimbare, de vreo boală, de moarte sau de însăși viața.

Locuitorii micului sat trăiesc într-o permanentă frică: frica de a ieși afară din casă după o anumită oră, frica de a-și lăsa copiii nesupravegheați, găsind felurite interpretări tuturor evenimentelor care se întâmplau în sat – dacă animalele mureau ori pe cer se zărea o lumină ciudată, cu siguranță totul se întâmpla din cauza șarpelui. Totul era reinterpretat iar frica lor dădea naștere unor bizarerii care, dacă ar fi fost scoase de sub contextul malefic al șarpelui, ar fi putut fi catalogate drept niște întâmplări nefericite, însă care ar fi avut cu siguranță o explicație plauzibilă și deloc supranaturală. Însă temerile pot da naștere unor spaime imense, iar acest șarpe hrănea zilnic temerile locuitorilor din Aldwinter, oameni simpli, ținuți departe de orice însemna progres în acea perioadă de început a epocii victoriene.

„Șarpele din Essex încetase să fie doar o poveste de speriat copiii atunci când nu erau cuminți și începuse să pândească la fiecare colț de stradă.”

Lăsând la o parte mitul șarpelui și enigma pe care acesta o precedă, cartea poate fi catalogată nu doar gothică și victoriană, așa cum este descrisă de marile publicații din străinătate, dar și o carte în ale cărei pagini se împletesc adevărate lecții despre oameni și umanitate, cititorul regăsind pe parcursul poveștii reprezentări ale diverselor firi și caractere umane, cu tot ceea ce implică acestea. Personajele creionate de către autoare înfățișează anumite tipologii de oameni, cu caractere diverse, cu diverse modalități de comportament, gândire, reacționare ș.a.m.d., fiecare dintre acestea sunt posedate de anumiți demoni interiori, fiecare dintre ele înfățișează o anumită tipologie, constituind un tot unitar extrem de atipic.

Exemplul cel mai grăitor în acest sens este familia Ransome. Vicarul parohiei, William, soția sa, Stella și cei trei copii ai acestora devin centrul lumii Corei, între ei luând naștere o strânsă legătură de prietenie. Cora se simte atrasă de această familie simplă, dar frumoasă. Dialogurile dintre Cora, William și Stella sunt grăitoare în acest sens, ele atingând o profunzime aparte. Subiecte precum religia, misticismul, medicina și științele naturii sunt dezbătute atât de către cei trei, cât și de prietenii lor de la oraș: chirurgul Luke Garrett, înamorat până peste cap de tânăra văduvă și soții Charles și Katherine Ambrose.

Trebuie să spun sincer că, datorită acestor personaje și a relațiilor dintre ele nu am renunțat la carte, care este destul de voluminoasă și greoaie pe alocuri. Promisiunea unei aventuri gothice, victoriene, m-a făcut să încep lecturarea volumului, însă fără îndoială personajele au păstrat viu interesul meu față de tot ceea ce s-a întâmplat în carte. Nu pot spune că le-am iubit sau că le-am înțeles, însă, sub bagheta fermecată a autoarei, aceastea au dat naștere unei povești intrigante despre viață și moarte, prietenie și singurătate.

Fiecare personaj are propria-i poveste tristă. Sub masca unei femei inteligente și (mai nou) independente, cu o personalitate extrem de nonșalantă, Cora ascunde un suflet blând și cald, viu și tânăr. Cu o mulțime de visuri nerealizate, cu setea ei pentru cunoaștere, cu energia ei molipsitoare, tânăra văduvă ascunde nenumărate suferințe și, eliberată de sub jugul unei închisori ce-i afecta psihicul și tinerețea, dezvoltă o pasiune periculoasă și imorală pentru preotul din Aldwinter și capul familiei Ransome.

„-Tu ce cauți aici?

- Nu sunt sigură. O eliberare, cred. Am trăit atâta timp supusă constrângerilor ! Te întrebi de ce scrum prin noroi...Lucrurile astea îmi amintesc de copilărie. De cele mai multe ori desculță, culegeam orz sălbatic din care se făcea o băutură tonică, urmăream heleșteiele ce fierbeau de broaște. Apoi a apărut Michael și era...civilizat. Ar fi pavat și cimentat fiecare palmă de pământ din pădure, ar fi montat toate rândunicile pe plintă. M-a montat și pe mine pe o plintă. Cu talia sugrumată, cu părul ars de drotul cu care-mi făceam buclele, cu fața acoperită de pudră ca să par palidă, iar apoi vopsită din nou în obraji cu roșu. Acum sunt liberă să mă cufund înapoi în pământ, dacă asta vreau, să las să crească peste mine mușchi și licheni. Poate că ești indignat de gândul că nu suntem mai presus de animale..sau, cel puțin, dacă suntem mai presus decât ele, că nu suntem mai sus decât cu o treaptă. Dar nu, nu...Mi-a fost oferită libertatea..Niciun alt animal nu respectă reguli – de ce ar trebui să le respectăm noi?”

De cealaltă parte, Stella, cu figura ei de zână și părul blond-alb, micuță și extrem de atrăgătoare, total opusă Corei, care refuza orice machiaj sau haină feminină, soție și mamă a trei copiii, posedă o inteligență aparte și o recunoaștere a acelor lucruri greu de explicat în cuvinte. Dintre toate personajele cărții, ea este preferata mea, cea de care m-am atașat foarte mult, reușind să-i înțeleg toate angoasele, toate sentimentele și toate gândurile ce o răvășeau atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, căci ea, care a trecut prin atâtea, este lovită de o boală necruțătoare.

Stella este empatică și extrem de înțelegătoare – o calitate extrem de mare, pe care mi-a fost greu să o înțeleg, în condițiile în care aceasta, deși chinuită de boală, observa sentimentele care se nășteau între soțul ei și văduvă. Cu siguranță trebuie să posezi o mare cantitate de înțelegere și liniște sufletească pentru a face ceea ce a făcut Stella. Nu de puține ori i-am urât pe vicar și pe văduvă pentru relația lor, cu toate că aceștia i-au fost permanent alături Stellei.

„Uneori Stella îi trage capul pe umărul ei și îl mângâie cu blândețe, ca și cum el ar fi cel bolnav. Nu e oarbă, niciodată nu a fost oarbă; vede că atașamentul lui față de Cora e tot mai puternic și mai dureros, îi pare rău pentru el. Iubitul meu îi aparține ei, iar ea îi aparține lui, scrie Stella în caietul albastru, fără niciun strop de ranchiună.”

Dacă pentru Stella am simțit milă și empatie, pentru Will, bărbatul care i-a fost alături atâția ani de zile, nu am simțit absolut nimic. Firea lui destul de schimbătoare în unele privințe și mult prea încuiată și neșlefuită în alte privințe; nu a reușit să mă facă să îl respect sau să îl privesc cu ochi buni.

„Și cum altcumva mi-aș putea explica că jinduiesc după tine? Cora, eram mulțumit. Ajunsesem cumva la capăt – nu mă mai aștepta nicio surpriză și nici nu-mi doream vreuna. Îmi îndeplinisem scopul pe lumea asta. Apoi ai apărut tu. Și de la părul tău care nu e niciodată aranjat până la hainele tale bărbătești, nu mi-a plăcut niciodată înfățișarea ta. Dar se pare că, într-un fel, te-am învățat pe dinafară, parcă te-am cunoscut din prima clipă, am simțit din primul moment libertatea de a-ți spune ceea ce nu mai spusesem nimănui – iar pentru mine asta este substanța lucrurilor la care sper, dovada lucrurilor pe care nu le văd ! oare ar trebui să fiu rușinat ori tulburat? Nu sunt ! Refuz să fiu. Ce zici de asta, atee convinsă, eretică ce ești? Tu m-ai condus și mai aproape de Dumnezeu.”

Luke Garrett, Drăcușorul – așa cum era alintat de Cora - , este un alt exemplu de personaj cu destinul frânt de propriile-i iubiri.

Uneori mă întreb dacă mesajul pe care autoarea a vrut să-l transmită prin această carte nu este cumva acela că iubirile și plăcerile mai mult ne distrug decât ne înalță (în special acele iubiri pe care nu ni le putem declara fățiș, iubiri și dorințe secrete și nerealizabile), că nu putem atinge acea stare de fericire și împlinire, că, în final, „poate că tocmai asta e ideea: poate că suntem întotdeauna singuri, indiferent cine ne este alături”.

Repet, cartea nu este atât de gothică pe cât ni s-a promis (cel puțin, nu în ochii mei) și nici nu abundă în evenimente fericite, însă este suficient de profundă și acaparantă încât să te facă să o citești până la final.

Nota de 4/5 steluțe de pe goodreads am acordat-o datorită stilului de scriere al autoarei, extrem de captivant, dar și a temelor abordate în acest roman: viața și moartea, singurătatea și fricile interioare, prietenie și iubire.

„Suntem alipiți, suntem împreunați într-o singură ființă...și suntem despicați, despărțiți în mod ireversibil. Tot ceea ce mă atrage spre tine este și ceea ce mă îndepărtează de tine.”

Recomand cartea tuturor celor care vor să aibă parte de o călătorie plină de semnificații, profundă și intensă.

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzare.

Recenzie: Șarpele din Essex de Sarah Perry

Share this:

CONVERSATION

3 comentarii: