Recenzie: Râurile din Londra de Ben Aaronovitch





Întotdeauna am fost atrasă de cărțile detectivistice, în care ni se prezintă cazuri complexe, șocante, sângeroase, în care trebuie să fugim pe urmele răufăcătorilor, cu toată puterea de care suntem în stare, să căutăm adevărul și să restabilim justiția, să ne dăm și viața dacă este nevoie pentru a aduce un pic de lumină în întunericul acaparator al minților umane.

La fel de mult îmi plac și cărțile fantasy, în care ne permitem să ne abandonăm mintea umplută până la refuz de problemele cotidiene, acele cărți care ne poartă departe de viața noastră monotonă, care fac posibile călătoriile spre tărâmuri magice, fascinante, întunecate, unde creaturi supranaturale sălășluiesc, unde ființe abstracte ți se confesează, atrăgându-te pe nesimțite în lumea lor veșnic aflată în nefinalizata luptă dintre bine și rău, întuneric și lumină. Acele lumi populate de vampiri, vârcolaci, fantome, vrăjitoare, elfi ori alte creaturi „întunericite”.

Cărțile fantasy și cărțile polițiste/ thriller sunt cele care ocupă primul loc în categoria mea de cărți preferate, iar o combinație între aceste două genuri nu poate decât să mă bucure și să îmi trezească interesul.

Râurile din Londra, apărută de curând la editura Herg Benet în colecția cărților străine, colecție numită Speculativ și tradusă de Alexandru Voicescu (pe care trebuie să-l felicit pentru traducerea excepțională) este o astfel de carte care îmbină cele două genuri enumerate mai sus.

Deși nu auzisem înainte de această carte, care este prima din seria Peter Grant, încă de când s-a anunțat publicarea ei în română, am trecut-o pe wishlist, din motive evidente. Am fost atrasă de promisiunea unei povești magice, care se citește cu sufletul la gură, dinamică, amuzantă și (citez) revigorantă, originală și o lectură încântătoare.

Am mai fost atrasă, bineînțeles, și de coperta absolut minunată, extrem de detaliată și ingenios creată, care îmi place foarte de mult. Enorm de mult. Dar, îmi pare extrem de rău să o spun, îmi place mai mult decât ce am găsit între paginile ei.

Din păcate, am ajuns în acel moment în care trebuie să vă spun, cu sinceritatea-mi caracteristică, că am fost dezamăgită de carte. Poate de vină au fost așteptările mele prea mari, poate am atins deja un număr destul de măricel de lecturi parcurse anual, iar prin comparație, aceasta se situează undeva mai jos în topul preferințelor mele în ceea ce privește cărțile fantasy și/sau detectivistice, poate nu am citit-o în perioada adecvată (da, eu cred mult în acest lucru, uneori propria-mi stare poate influența percepția mea asupra lecturii respective), poate este de vină stilul de scriere al autorului, poate toate aceste elemente combinate – pur și simplu nu știu, însă categoric mi-ar fi plăcut să îmi placă mai mult, să mă bucur mai mult de poveste, să rezonez mai mult cu personajele întâlnite, etc. Însă nu am făcut-o și am să explic pe rând de ce.

Autorul ne introduce cu repeziciune în lumea lui Peter Grant, un ofițer stagiar din Londra care dorește cu fervoare să devină detectiv. Peter este vocea acestui roman, din perspectiva lui fiind redate toate capitolele. Alături de colega lui, Lesley, un personaj care, după părerea mea, merita să se afle mai mult în lumina reflectoarelor, nu doar în spatele personajului principal masculin, acesta urmează să fie repartizat într-un  departament din cadrul Poliției Metropolitane din Londra și numit într-o funcție, categoric nu cea mult visată de detectiv, ci una mai insignifiantă, unde munca de birou și hârțogăraia urma să-i ocupe tot timpul. Însă, așa cum probabil ați intuit (sau ați citit desrierea, căci acest aspect este dezvăluit din prima), omul nostru are norocul (daca poate fi numit așa) de a fi introdus în rezolvarea unei crime extrem de neobișnuite, sângeroase, creepy și greu de descifrat, care dă bătăi de cap detectivilor însărcinați cu acest caz.  Din momentul în care Peter începe să lucreze pe teren împreună cu frumoasa lui colegă, Lesley, după care salivează non stop, asta până ce întâlnește în calea-i o altă duduie (am să ajung și la această parte cât de curând), ceva straniu  se petrece: fără să realizeze pe moment ce i se întâmplă, pornește o conversație cu (mă rog, mai corect ar fi spus că interoghează) o fantomă. Un bătrânel purtând joben și îmbrăcăminte ruptă parcă din scenariul unei piese de teatru îi dezvăluie faptul că el este singurul martor al oribilei crime comise. Și că este mort. De o grămadă de ani.

„Era transparent, în felul în care hologramele din filme sunt transparente. Tridimensional, în mod sigur prezent acolo, în fața mea, și al dracului de transparent. Puteam vedea direct prin el, către cortul alb pe care echipa medico-legală îl ridicase ca să protejeze zona din jurul cadavrului. Mda, m-am gândit eu, faptul că ai înnebunit nu e un motiv suficient ca să nu te mai comporți ca un polițai.”

Din acest moment statutul ofițerului nostru se schimbă la 180 de grade, precum și viața lui incredibil de anostă. Peter, sau mai bine spus abilitățile speciale pe care până deunăzi nu știa că le posedă, trezesc interesul unui mare inspector, pe numele lui Nightingale (un nume reprezentativ, cu rezonață). Acesta îl ia sub aripa sa protectoare pe neștiutorul Peter pentru a-l iniția în ale supranaturalului.

„- Fantomele sunt reale, a zis și a sorbit o gură.

M-am holbat la el. Nu credeam în fantome sau zâne sau zei, iar în ultimele câteva zile eram ca un om care privea la un spectacol de magie – mă așteptam ca un magician să pășească din spatele unei cortine și să îmi ceară să aleg o carte, oricare. Nu eram pregătit să cred în fantome, însă asta e chestia cu experința empirică – e realitatea.”


Pe măsură ce Peter trece de la rolul de inadaptat din punct de vedere professional la cel de ucenic al unui vrăjitor și detectiv cu acte în regulă, intrând în rolul de băiat bun, care trebuie să lupte contra întunericului, să-l dovedească și să primească la final laudele mult așteptate, Lesley este pusă într-un con de umbra și coborâtă cu câteva trepte din punct de vedere profesional, autorul atribuindu-i mai mult rolul de cățeluș care îl servește pe Peter.

Pe măsură ce Peter și Nightingale se afundă tot mai mult în rezolvarea cazului,  străzile Londrei sunt din nou stropite cu sânge, iar forțele supranaturale ale răului își întind tentaculele spre a genera haos și întuneric. Vampiri, fantome răzbunătoare  și ale creaturi ies din beznă, iar cei doi sunt nevoiți să reinstaureze liniștea de dinainte și să înlăture maleficul.

La toată această vânătoare de fantome și alte creaturi se adaugă eforturile întreprinse de învățăcelul nostru pentru a răzbi în noua lume supranaturală, care îl dovedește nu de puține ori, cu toate acestea, inexplicabil, iese de fiecare data cu capul (înca) pe umeri, cât și o lume populată de…râuri. Da, ați auzit citit bine, râuri, râuri personificate, care trăiesc în trupuri de om, care au voință proprie și care poartă un război unele cu celelalte.

„-Există o zeiță a râului, am conchis.

-Da – Mama Tamisa, a spus el răbdător. Și mai e și un zeu al râului – Tata Tamisa.

-Sunt rude?

-Nu, a zis. Și asta e parte a problemei.

-Sunt într-adevăr zei?

- Nu mi-aș face prea multe grii cu întrebările teologice, a spus Nightingale. Există, au putere și pot încălca Pacea Reginei – asta face să fie o treabă a poliției.”

Aceasta este partea care mi-a plăcut cel mai mult, parte care este, într-adevăr, originală, căci n-am mai auzit până acum ca un râu să se prezinte ca o ființă umană. Poate titlul ar fi trebuit să mă pregătească pentru așa ceva, însă nici prin cap nu mi-a trecut că va urma să citesc despre Tata Tamisa, Mama Tamisa și fiicele acesteia din urmă – una mai stranie ca cealaltă.

„În cameră era de asemenea și Zeița Râului Tamisa. Stătea tronând pe unul dintre cele mai bune scaune executive de birou. Părul îi era împletit, cu șuvițe de bumbac alb și tapat cu aur, încât îi venea ca o coroană deasupra frunții. Chipul îi era rotund și fără riduri, pielea fină și perfectă ca a unui copil, buzele pline și foarte întunecate. Avea aceiași ochi alungiți ca de pisică precum cei ai lui Beverley (...). Pe măsură ce m-am apropiat, am putut mirosi apă sărată și cafea, diesel și banane, ciocolată și intestine de pește. Nu aveam nevoie de Nightingale ca să îmi spună că simțeam ceva supranatural, o vrajă atât de puternică, încât era ca și cum ai fi aruncat la mal de un flux. Aflându-mă în prezența ei, n-am găsit nimic ciudat în faptul că Zeița Râului era nigeriană.”

Dacă toată alergătura întreprinsă pentru a prinde răufăcătorii supranaturali la care s-a adăugat povestea alambicată a fantomelor răzbunătoare m-au plictisit și m-au făcut să-mi dau de nenumărate ori ochii peste cap, povestea râurilor tamisiene mi-a mai alinat puțin dezamăgirea. Nu știu dacă aceste personaje vor apărea și în următoarele volume, dar am avut vaga senzație că multe lucruri nu au fost dezvăluite în ceea ce privește rolul disfuncționalei familii tamisiene.

Revenind la personaje, cel principal, care poate fi considerat extrem de amuzant de către alți cititori, mie mi-a lăsat doar impresia unui băiețandru imatur, nestatornic, care nu se prea ia  în serios, mereu dispus să flirteze cu orice femeie i-ar fi ieșit în cale (chiar și cu un râu de sex feminin !) iar abilitățile sale speciale nu sunt cele la care m-aș fi așteptat. Pe de altă parte, atât personajele tamisiene, cât și mundana Lesley mi-au plăcut cel mai mult, întregind tabloul "supranaturalo-detectivistic" pe care autorul a dorit să-l creeze.



Am fost, din păcate, dezamăgită de acțiune, care o maaare parte din timp a stagnat, autorul pierzându-se în detalii și descrieri care, zic eu, nu prea își aveau rostul, ca mai apoi să explodeze, ancheta ramificându-se pe mai multe piste – când  eram în căutarea spiritelor răzbunătoare și a vampirilor, când atenția ne era îndreptată spre familia tamisiană, astfel încât a ieșit o harababură totală. Mi-aș fi dorit o poveste mai bine scrisă, fără anumite pasaje (din punctul meu de vedere) plictisitoare, care au fost puse de umplutură, un personaj principal mai bine ancorat în realitate, cu personalitate și nu atât de pierdut și niște situații demne de un thriller-fantasy. Însă poate voi nu veți fi deranjați de aceste lucruri, poate chiar veți percepe diferit acest prim volum. Chiar sunt curioasă de părerile voastre, în caz că ați citit cartea J

În concluzie, recomand Râurile din Londra iubitorilor de fantasy, celor care vor să facă o călătorie în Londra imaginată de autor și celor care vor să se alăture personajului Peter Grant în misiunea lui supranaturală.


Share this:

CONVERSATION

2 comentarii: